Povestitorul de Facebook

La început, desigur, apare evenimentul. 

Este forța motrice ce împinge roata destinului, știți voi, aceea atât de frumos desenată în cărțile de tarot. Împrejmuită de cei patru evangheliști, atât ca solii noutății, deci povestitorii, dar cât și tiparul, contextul după care trebuie să ne ghidăm cum să primim vestea. Cel afectiv-emoțional. Sufletesc.

Regula de aur a povestitorului a rămas neschimbată. Evenimentul. Noutatea lui. Vestirea lui. Folosirea sentimentelor. Este același lucru ce vedem din manuscrisele de acum mii de ani până în blogurile din ziua de azi. Povestitorul, omul care a văzut divinitatea, supernaturalul, și vine să le spună tuturor membri tribului, adunați sub acoperișul peșterii, la un foc împrejmuit de oase de mamut. Povestașul, cel atât de frumos descris în cartea lui Mario Vargas Llosa.

Blogerul, povestitorul. Regula este de aur pentru că e atât de simplă. Puteți observa și voi: evenimentul nou, anunțarea lui, iar mai apoi, povestirea lui sentimentală. Strecurarea în text de sintagme gen și eu am pățit asta..., eu odată am făcut..., părerea mea este... pentru că eu sunt... pentru că eu am întâlnit situații de... Simplu. Perfect. De mii de ani. Iar ca povestitor trebuie să fii nițel încrezut, puțin mândru de tine și puțin arogant. Să dai semne de lider-ship, ca să îți poți ține invonluntar ascultătorii/cititorii sub frâu. Iar dacă ești prost(ă) să nu recunoști niciodată.

Așa că trecem la povestea de azi. Chit că evenimentul nu e nou, este comunismul, al nostru, al românilor, evenimentul niciodată nu este epuizat. Asta pentru că, cred eu, niciodată nu știm ce s-a întâmplat exact acolo și atunci. Și niciodată nu vom ști dacă noi, românii, suntem un popor imbecilizați de comunism sau am fost dinainte imbecilizați, comunismul așternându-se peste noi ca o pătură perfectă, delimitată exact la colțul patului. Deloc mai scurtă sau mai lungă. Doar... potrivită pentru noi, ca pedeapsă sau recompensă. Dar ce mă doare este înclinația (oarecum firească, de turmă) a tinerilor din ziua de azi (și adulți, circa 30-35 de ani) de a ponegri comunismul, ca şi cum ar fi o entitate rea, izolată de sufletele noastre, exterior nouă, nu provenind din noi. De a-i arăta fețele negative. De a-l huli. De a-l disprețui. Și asta se face pe fondul necunoașterii și a prostiei. Și dacă mai adăugăm, conform regulei de aur de mai sus și celebrul sentimental eu, am pățit... uitați ce iese:

Eu tot ce am vrut să îi arăt că cei 7 ani de comunism pe care i-a prins sunt irelevanți, pentru că era copil mic. Asta nu însemna că nu îmi plăcea povestea sau că nu eram de acord cu ce se povestea. Era doar un detaliu mic, mic de tot... Cei 7 ani de comunism... adică de când s-a născut până la grădiniță grupa mare. Uitați ce am scris:

nu, ma refeream la altceva. Ma refeream la varsta ei de atunci. Nu iau in considerare amintirile unui copil din perioada respectiva. Si eu aveam 6 anisori pe atunci si TOT ce imi amintesc e ca am fost in '90 sa imi iau inghetata si m-a inselat vanzatorul dadu-mi rest in bani comunisti, care nu mai erau in uz. Da, nene. Si eu am 7 ani de comunism. Pe la 3 anisori deja detestam utopia marxista. La 4 anisori ma ingrozea atrocitatile din Kampuchea. La 5 anisori ma afecta relatiile interumane romanesti si experimentul Pitesti. In fine, la 7 anisori am zis ca nu se mai poate si am iesit in strada sa protestez. Intelegi unde bat? Oarecum ai dreptate pt ca perioada imediat urmatoare (si care este lunga si nedelimitata clar) a fost un fel de neocomunism, deci si aia se pune. Eu cred ca este adevarat: in toata istoria nu a mai fost o asemenea distrugere morala umana pentru locuitorii de aici cum a fost perioada comunista. Dar, va rog, nu va mai dati mare ca ati prins 7-10-15 ani din ea. Maica-mea a prins 30 de ani si nici nu a auzit vreodata de Pitesti, Karl Marx, Kampuchea samd. Puteti face asta, eventual, in baza studiilor/cartilor citite.

 și (povestitorul are în jur de 30 de ani):

Am subliniat faptul ca te dai mare irelevant cu 7 anisori de comunism. Abia la 14 ani apare ceva ce poti numi "deliberare", "raspundere", "constiinta". Daca te lauzi ca ai prins 7 ani de comunism aia inseamna ca aveai in 89 varsta de 21 de ani. Desigur, ai putea sa ai amintiri traumatizante care sa te afecteze emotional si inainte, dar NU E CAZUL COMUNISMULUI, care era orientat familie.

A urmat o ireală avalanșă de jigniri. Căci, eu, ce făcusem era, de fapt, că... întrerupsesem povestirea. Cea veche de milenii de ani. Cea care urma regula de aur. Nu numai atât, trăsesem de
mânecă pe povestitor că mințea, sau mă rog, aburea. Uitați ce răspunsuri demne de un om european cult, de povestitor, de bloger, de freelancer (scriitor la comandă) mi-a dat:

• Îmi traduceți careva? Nu îmi dau seama care e problema lui.
• Ai logica unei perechi de galoși în august, dude.
• Bă, dobitoc patinat, am zis că nu am prins mare lucru din comunism, dar am prins anii '90 în toată splendoarea lor. La voi, la școala ajutătoare, nu vă învață înțelegerea textului? Vorbeam de adolescență, nu de grădiniță, retardat funcțional ce ești.
• Yup, retardat funcțional, cuo relevantă incapacitate de a pricepe un text scris. Votezi cu Ponta, nu?
• I had enough retard for today. Byby, stupid.
• Mă fut în ea școală românească.
• Today is a day for beautifull, not for stupid.

Întruperea povestirii a degenerat, firesc, în depănarea fiecăruia a poveștii personale, așa cum se întâmplă și verbal. Unii își aminteau plăcut, alții nu. Alții se lăudau că au mai mult, 13, 15 ani de comunism și că au prins învățatul la lumânare și în frig. Alții, naivi, chiar au crezut că sunt melancolic comunist, iar alții, că votez cu Ponta. Alții au uitat de incident și s-au grăbit să recite fraze voit monumentale: In comunism (forma care a fost la noi) s-a impartit saracia la saraci, ca aia isteti o duceau mai bine. E amuzant.

Dar, nimeni, absolut nimeni, nu vedea retușul narativ a povestitorului, nu vedeau lipsa logicii și argumentării logice. Toți vedeau povestea, căci pentru ea s-au adunat aici, pe wall-ul blogeriței (e o ea), să asculte povești. Nu să rezolve probleme; să ascultă indignări personale asupra problemelor. Iar eu i-am deranjat pe toți adunați în jurul focului din picoteala lor trasă de păr și sentimentală, melancolică. Și puțin retoric-indignatoare la adresa celor mai tineri, care nu au prins comunismul, așa ca ea, căci uite cum se încheie poveste ei: Oare generația asta care nu a prins nici șotron, nici rațiile de pâine, nici coada la carne, oare generatia asta a lui Google și Wikipedia, a subtitrărilor în engleză și a copilariei la tastatură, oare ei vad mai limpede?

Bineînțeles că da. Iar tu faci parte din grupul patologicilor ce trăiesc în lumea de acum 15-25 de ani, cu dublul sentiment de inferioritate/superioritate ce ți se recunoaște vădit din lătrătura balcanică.

Dar eu nu pot să te anunț de asta, pentru că vezi tu, eu nu sunt povestitorul, eu sunt realul, neaburitul, pragmaticul, din preajma isprăvii, iar orice intervenție a mea te deranjează în lumea ta mică și ineficace, din preajma roţii focului.

Cum inteleg eu femeile

Totul a pornit dintr-o discuție pur aleatoare cu un coleg de servici. Având în vedere ora redusă (3-4 dimineața), monotonia patologică, mediul halucinant sub lumina neonului, ne-am coborât involuntar scuturile de bărbați și am început să spunem lucruri pe care nu le-am mai spus vreodată altora.

Tema principală era ce dorim de la femei. Mai exact, complexitatea dorințelor. El spunea că acum, la treizeci de ani (maturitate), avem dorințe mai complexe decât la douăzeci de ani (adolescență), argumentul lui fiind că am devenit mai complecși. Eu spuneam că dorințele noastre nu s-au schimbat, au rămas la fel de complexe, argumentul meu fiind că suntem mai lucizi în ce privește sentimentele și găsirea soluțiilor pentru dorințele noastre. Doar mediul a devenit mai complex. De exemplu, eu mă îndrăgostesc nebunește de A. Dar eu am o relație de 3 ani cu B. Sau chiar logodit/căsătorit. Inima mea îmi spune să mă duc după A. Rațiunea îmi spune să rămân la confortul stabilității ce-l oferă relația, care s-a întins și pe o perioadă de timp de neneglijat, cu B. Sentimentul/dorința este acceași din adolescență. Cum ajungi la el/ea... ei, aici s-a schimbat ceva față de perioada adolescenței, unde nu exista responsabilitatea omului matur. Recomand un articol unde realitatea bate filmul la un nivel fantastic, unde o femeie întreabă din disperare, efectiv, pe necunoscuți online, ce să aleagă între soț și amant. Articolul pare hazliu la prima vedere, dar în momentul în care devii empatic lucrurile sunt tragice.

Bineînțeles, problema ține de mai multe variabile, nu doar cea a mediului. Una dintre ele este cea a schimbării femeii. În mod cert o femeie nu este aceeași și la douăzeci de ani și la treizeci de ani, diferența este atât de mare, încât Balzac a scris o carte pe seama ei: Femeia la treizeci de ani. Ca să putem stabili gradul nostru de complexitate a dorințelor, trebuie să cunoaștem, așadar femeia.

Aici intrăm pe o notă ușor comică. Pentru că prietena mea mi-a spus că sunt rece. Nu mă interesează, nici nu caut să stau la discuții pe temele astea, le refuz și închid din start, pentru că mi se par prostești. Că de fapt, eu nu înțeleg femeia. Articolul de față l-am scris tocmai să dovedesc contrariul. Să dovedesc că, de fapt, eu cunosc femeia. Când eram adolescent am citit despre Frank Sinatra. El zicea că iubește și admiră femeile, dar că, ca orice bărbat, nu le poate înțelege. Mi-a plăcut vorbele lui. Le-am adoptat rapid și chiar le-am citat de câteva ori unor femei, dar numai acum, fără să citesc alte articole despre ce zic bărbații, doar din pură meditație izolată, mi-am dat seamă că mă înșel. Eu chiar cunosc femeile și mai mult decât atât, înțeleg și legile ce le guvernează funcționarea mașinistică.

Așa că, să trecem la prezentarea unor poze de pe facebook, pentru că de ce nu? Ar putea constitui lejer un instrument de cercetare și interogare a ființei umane, ba chiar conducerea facebook-ului a condus anumite experimente pe grupuri sociale. Lăsăm detaliile decente, gen locul nașterii, domiciliul, locul de muncă și unde a studiat, pe care absolut toate și le fac publice pe facebook.

Eu văd în fiecare zi cum femeia:

• iși etalează gusturile în ce privește arta
  
• ce știe să gătească
  
• ce îi place să mănânce
  
• își face coafura preferată
  
• se machiază
  
• ce jocuri se joacă
   
• se îmbracă
  
• se căsătorește (și mă doare sufletul că nu o să mă credeți că am văzut și poza locului unde a spus DA, și nu mai găsesc)
  

•  are tentative naive de a face politică
  
• are răbufniri de mahalagioacă (probabil e pe menstră)
  
• și de activism feminin
  
•  arată în bikini
  
•  aleargă la un cros pentru o cauză nobilă (nu a alergat niciodată în viața ei până acum)
  

• e gravidă (și primim și asigurararea liniștitoare că continuăm să creștem)
  

Și alte mii de postări irelevante, de poze cu bebelușii altora în brațe, citate Poptamas, postări cu câini și pisici ce își caută stăpân, buchete de flori, torturi aniversare, poze de grup de la nunți (numai și numai de la nunți), și poze de plaje de concedii.

Orice, dar absolut orice, postare de gen ascunde în spatele ei un clinci psihologic. Nu cred ca am timp și spațiu să mă desfășor pentru fiecare, dar o să închei lămuritor.

Femeia vrea iubire. Este o mașină făcută pentru a simți. Atât trebuie să știm ca să o înțelegem (referitor la discuția din prima parte a articolului, putem concluziona că eu nu am dreptate și colegul meu are dreptate - nu te poți pune cu iubire). Dar iubire nu este ceea ce credem. Dacă am face un exercițiu mental chiar acum, să găsim sinonime sau definiții, am ajunge probabil să spunem: interes, afecțiune, dragoste, dor etc. Dar astea sunt doar năzbâtii de a aburi femeia pentru sex. Adevărata definiție a iubirii este:

mișcare.

...............