Oamenii urâcioși (hateri, mai hipster spus) sunt niște suflete mici și mizere. Sufletul lor este atât de mic, încât nu pot acționa de unul singur. Nu o să vezi niciodată un om mic într-o societate străină lui că se simte bine, că vorbește zgomotos, că explică cum se face treaba sau își prezintă opiniile. Ci tace. Mic, ghemuit în el însuși, într-un colț al mesei, tace și ascultă și se uită dintr-o parte în alta, cu ochi de buhă. În momentul când apare vizavi, sau lateral, aproape de el încât să vorbească conspirativ, o persoană cu care are ceva asemănător, începe încet să capete curaj. Particula infinitezimală și efemeră de asemănare poate să fie orice. Un trening de la chinezi. O țigară sau ochi umezi de alcool. Sau un meci de fotbal. Sau domnul nostru Iisus. Cu cât apar mai mulți, cu atât omulețul se simte mai bine. Protejat, adăpostit, pentru prima data. Apoi apare echipa. Sunt o forță. Camaraderia se dezoltă ca la ultrașii de fotbal. Aici intră în joc concurența, căci omuleții, mai mulți acum, râd și iau peste picior tot ce este diferit de ei. Particule mici și infinitezimale, dar care se recunosc din prima, instinctiv. Un sacou negru. O mașină scumpă. O convingere atee. Un candidat la voturi.
Așa că sufletele mici acționează invariabil în grup. Caută mereu oameni care să le semene, să îi valideze, să aibă aceleași păreri ca ai lor. Puterea argumentului stă tocmai în mărimea turmei, susceptibilă grotesc de real să se arunce într-o râpă datorită a câtorva berbeci conducători. Tot ce este asemănător este bun. Orice altceva este greșit.
Tragedia din clubul Colectiv de pe urma căreia și-au pierdut viața până acum 30 de persoane și a rănit grav în jur de 90 de persoane a generat grupuri diferite de idioți. Țară ortodoxă, superstițioasă și temătoare de karma, a ajuns în grup la concluzia că însăși divinitatea i-a pedepsit pe tinerii aceia, datorită unei sărbătoare străine, inconvenabile deci, și muzicii rock, mult stigmatizată ca fiind satanică. Campioni ai absurdului, ai prostiei animalic-ovine, ai non-sensului unui Dumnezeu bun, sunt de fapt, victime ale imbold instinctual animalic de supraviețuire: dacă te ferești să faci ca ei nu o să mori niciodată. Deci, ei meritau să moară. Dar nici măcar de cretinopații ăștia nu vreau să vorbesc. Mă scutură greața și scârba că aș mai putea discuta despre așa ceva, subiectul fiind atât de idiot încât pare molipsitor ca o boală rea.
Ci de alt grup. Mai puțin numeros, dar totuși acolo. O jurnalistă a îndrăznit să spună că are un serviciu mișto. Mesajul a fost postat pe facebook, pe profilul ei, și sună în felul următor:
De la arestarea lui Gigi Becali, când am stat 24 de ore pe teren, nu
credeam că o să mai prind o astfel de zi la lucru. Ieri am început cu
Udrea și am terminat acum, la ora 8, cu incendiul. La locul tragediei au
rămas colegii mei. Deși sunt obosită, nu pot să nu zâmbesc la gândul că
am cea mai mișto meserie din lume.
La început s-a iscat în comentarii o avalanșă de reproșuri și indignări. Deși ștearsă, nu a dispărut în neant, postarea rămânând în viață printr-un screen-shot, circulând pe ziare on-line, bloguri, alte postări de facebook. Întreaga presă a ajuns să fie blamată de scatofilie. Arătată cu degetul, jurnalista era asemuită unei mâncătoare de cadavre, de o parșivitate grotească. Un prost a criticat-o pentru folosirea cuvântului mișto. Da, ați citit bine. Un prost s-a legat de un cuvânt în loc de mesaj.
Dar, totuși, ce anume a putut să spună greșit? Simplu. Nu făcea parte din grup. Cum a putut, eretica, să nu dovedească empatie? Să nu cumva să nu verse o lacrimă pentru cei arși de vii? Să nu tacă dracului din gură? Cum a putut să zâmbească în urma acestei tragedii? Cum a putut să nu fie și ea indignată și plânsă ca tot românul și creștinul de rând și, eventual, să pună o lumânare pentru sufletele nemuritoare ale celor năpăstuți de soartă? Să nu spună o rugăciune?
Săraca jurnalistă tot ce vroia să zică e că îi place ceea ce face și că are satisfacție profesională. Atât. Și-a exprimat în mod prea pur sentimentele pentru a înțelege un om cu suflet mic. Să înțeleagă orice animal empatic care se teme de moarte. Mă face să îmi amintesc de două lucruri. Unul, de o caricatură cu chibrit (sau două) care povestesc cum a ars o casă și alte două (sau unul) chibrituri exclamă în admirație. Aici e vorba de satisfacția de a te simți important, de a fi parte de ceva mai mare decât tine. Al doilea lucru, de timpul petrecut ca pompier. De o la o anumită vechime, proporțională cu experiența, în afară de descarcerări sau alți răniți, care erau situații traumatizante, mergeam bucuroși la situații. Cu cât mai mare era clădirea sau mai mare paguba cu atât cel care participa era mai entuziasmat și cuprins de o febră de a lucra. Nu că am fi fost bucuroși de necazul altuia, nu era absolut nicio corelație, nenorocirea ce se petrecea era pur și simplu și atât. Noi doar aveam o satisfacție de a munci și de a face parte din ceva mai mare decât noi.
În sfârșit, arde-v-ar focul de burete antifonic, neam de maimuțe urlătoare și urâcioase, căci detașarea este exact ce dă profesionalismul meseriei. Altfel chirurgul, cu mâna pe bisturiu, nu ar reuși niciodată să termine vreo operație, copleșit de temeri și transpirații, dacă nu și-ar trata pacientul ca pe un obiect, ori, maxim un porc. Vai de polițiștii noștri, și chiar de noi înșine, căci un hoț sau un violator nu ar mai intra în pușcării la rugămințile cu lacrimi ale lor să le dea drumul. Vai de paradoxul pompierului, care, pendulând între două case în flăcări, una cu un copil mic înăuntru (cam de vârsta copilului lui), cealalaltă cu doi bătrâni (cam de vârsta părinților lui) s-ar prăbuși la pământ în hohote de plâns și nu ar mai salva pe niciunul. Nici vânzătorul, nici măcelarul, nici fermierul, nici instalatorul de sanitare nu ar mai fi capabili să-și facă vreodată treaba.
Vai de voi, neam prost și urâcios la tot ce este diferit de voi. Mai ales de profesionalism, lipsa căruia a generat inițial tragedia înăuntrul căreia urâți.
