Eram mic copil cand am fost rupt din sanul prietenilor din micul petic de verdeata dintre cele doua blocuri de muncitori si mutat la... casa. De ce? Nu intelegeam exact, oricum, a fost o ruptura pentru mine: nu erau frensi pe strada aceea si cei cativa erau mai degraba violenti / ciobanoi. Ce sa faci, ca copil? Faci compromisuri, chiar mai mature decat a unui adult. Dar degeaba, am fost umilit si batut, si nu a mai fost ceea ce putea sa fie, nu mai aveam ceata aceea zgomotoasa de copii, baieti si fete, toti prietenosi. Romanul, de atunci pana si in prezent, nu intelegea ca in valoarea unei case intra si locatia ei; casa sa fie! Cine mai e ca el, ajuns la casa, nu ca sarakii de la bloc? Mai conteaza ca e la o ora distanta de locul de munca in mijlocul campului, poate chiar langa o groapa de gunoi urat mirositoare sau ca copilul merge la scoala intre tigani?
Muncitorii
Acum, "noua" casa veche de 50 de ani cu pereti vesnic umezi si de tip vagon, domnea mama si facea pe patroana: pufnea din nas la orice si trebuia sa schimbe lucrurile, sa le invarta, sa le re-aseze, sa le faca diferite dar totusi la fel, asa, dupa mintea agitata a femeilor. Am stricat o bucatarie de vara ca sa facem alta aidoma in locul ei. Am inchis usi si ferestre si am croit alte usi si alte ferestre in alte locuri. Ca sa intri in casa acum trebuia sa intri prin bucataria de vara (casa nedecomandata, dupa cum am spus) si sa urci 2x3 scari si sa cobori 2x3 scari printr-o terasa inutila unde nu batea niciodata soarele. Nu exista antecamera, hol de intrare macar, living room, doar bucatarii si dormitoare. Din care doua, camerele cele mai indepartate, nu sunt nici macar folosite, caci vine iarna si facem economie la caldura. Am schimbat un bloc de 2 camere si o bucatarie mica semidecomandat pe o casa cu mai multe camere dar din care folosim doar 2 camere si o bucatarie mica nedecomandat, la care trebuie sa lucrezi ca un bou in gradina si in vie, ca sa ai cateva kile de rosii si o duzina de oua in plus si un vin prost pe care nu-l bea nimeni. Great success.
Intr-o nota aparte, ca sa fiu complet onest, acele case aveau un anumit farmec prin numarul lor si variatia data, dupa cum l-a rupt pe proprietar capul, ca un set de pokemoni: unul avea un turnulet, altul un geam rotund la mansanrda, o vecina avea niste scari croite in spirala, altul o gresie extravaganta pe terasa, unul o camera la strada ce dadea intr-o mica gradinuta de flori etc. Complet incomparabil cu casele din cartierul meu, un orasel american, care zici ca au fost proiectate de un AI: diferite in detalii dar totusi una si aceeasi, imitatii proaste a unei case proaste.
Acum, tot santierul era rulat de oameni a caror fete ma inspaimantasera cand le-am vazut prima data. Imi amintesc ca o data am crezut ca sunt de la peninteciar, ceva puscariasi adusi la munca, incat mi s-a facut frica si m-am intors in casa si am intrebat-o pe mama ce sunt cu ei, mai apoi mi-am facut curaj ca sa traversez terasa, ca sa pot ajunge si eu la scoala. Bineinteles, drumul era de tara, neasafaltat si prafuit / mocirlos in zilele ploioase.
Barbatii aceea cu fete nedecente, daca ma pot exprima astfel, erau de la locul de munca a lui taica-meu, care era sef de santier la CFR. Erau oamenii lui. Aveam vreo 9-10 ani cred, dar deja intelegeam (sau nu intelegeam) ca ceva era in neinregula. Daca oamenii astia lucreaza la CFR, de ce nu sunt lucreaza la CFR? De ce au venit sa remodeleze casa parintilor mei? Cum se poate asa ceva, sa ii iei de la lucru de la tine, sa ii aduci acasa, sa ii pui la lucru si ei chiar sa lucreze pentru tine? Am intrebat-o pe mama si ea mi-a raspuns ceva de genul: ooo, stai linistit, ca daca ar fi ramas pe santier acolo ar fi muncit pe rupte si ar fi stat in soare, le este mai bine aici la noi, nici nu lucreaza toata ziua si mananca si o masa calda.
N-am mai zis nimic, dar am plecat neconvins. Pai, tocmai: sunt platiti sa faca munca aceea grea de pe santier, in soare, nu sa ne faca noua casa. De ce nu fac ceea ce trebuie sa faca? Ce se va intampla cu CFR-ul? Sau cu noi? Stiu sefii ca scoatem angajatii de la munca si ii folosim pentru scopurile personale?
Mai apoi, ca adult, aveam sa inteleg ca nu este un fapt izolat ca tatal meu isi abuza functia de serviciu, dar ca este regula.
Bunicii mei de la sat aveau, ca toti din acea perioada, casa din lut (chirpici). Efortul era imens, necesita multe maini si dintr-acelea zdravene, asadar casele se construiau prin sistemul de corvoada. Departe de orice sistem politico-financiar, capitalist sau socialist, lumea intelese din cele mai vechi timpuri ca viata la tara este o viata in comunitate si trebuie sa prestezi munca moca pe la vecini, ca si ei sa iti presteze tie cand ai nevoie. Nimeni nu facea pe niznaiul si chiar daca erau trogheri ce isi ratau datoria, erau putin barfiti prin sat, ocarati, dar foarte scurt, si apoi iertati - ca nu erau multi, erau exceptii. Sistemul era natural.
Acum, romanul, scos din lumea sa sateasca, si plasat in blocuri si alei de ciment, din comunitate intr-o societate urbana, era ca pestele scos din apa. Nu mai avea consateni, prieteni, nu se nu mai cunostea cu toti, iar gaina ce incercase sa o creasca pe balcon timp de 2 saptamani (exista povesti destule) nu mai avea sa re-aduca viata satului la bloc. Iar vecinii erau mai degraba iscoditori si invidiosi. Dupa comunism, mutat la casa ce si-o construia in mijlocul ogorului la 30 de minute de trafic intens de oraselul unde locuise, nu mai beneficia de forta de munca sateasca. Noroc cu industria bugetara: acum are oamenii din subordine la discretie, pe care ii poate gestiona dupa cum doreste, coduri de deontologie neexistiind in constiinta romaneasca, de-abia acum recent au fost aduse cu corporatiile internationale.
Orice viitori vecini or fi existand in lanul de cucuruz, nu suntem prieteni, caci sunt constructori si ei, iar orice interactiune este, asadar, competitionala. Imprumutarea unei betoniere se face cu mari greutati si obstacole sufletesti si mintale; nu poti sa i-o ceri asa, pe nepusa masa, caci refuzul este ceva infiorator, nu trebuie sa existe. Iar masurarea in stiinte este regula: mi-a fost dat sa aud cum un om, ingamfat, ne povestea ca el sapase santul pentru fundatie pana la stratul de piatra! In lipsa unui standard care sa impuna legislativ adancimea corespunzatoare, dat fiind ca comunistii nu construiau case, ci doar blocuri, iar dupa caderea lor nimeni nu se gandise la un minim de securitate a constructiilor, lumea se educa prin gura santului. De pilda, mama mea aflase din vecini ca fundatia noii bucatarii trebuia sa aiba o adancime de 45 de cm. Iar mai apoi, se certase cu tatal meu, explicandu-i ca trebuie sa obtina o autorizare - amandoi fiind confuzi in privinta oricarei permisiuni de constructie de la primarie. Foarte posibil ca in zona aceea, un ogor pe o campie, sa nu fie existe strat de piatra de prima data; mai apoi, al doilea la mana, daca exista, ar fi fost la vreo 1.5 - 2 m adancime, de vreo 3 ori mai adanc decat ar fi necesitat orice fundatie. Ce e drept, romanul are o vorba: lasa sa fie! asa ca nu am auzit vreodata vreo casa sa fi crapat sau destramat, toate sunt blindate de ciment si supra-proiectate.
Ce noroc cu comunismul! Ne-a facut industrie de stat, ca sa putem folosi / plasa oamenii in functii dupa cum dorim. Trecerea la pasul urmator s-a facut din viata sateasca comunala, de la sistemul natural de corvoada, la viata urbana societala, la un sistem artificial de abuz al subordonatilor din serviciul de stat. Teoretic, daca industria ar fi fost organica, ar fi existat firme de constructie si standarde, carti si licente scoase si impuse chiar de stat; dar de ce firme ai nevoie, cand tu poti sa iti construiesti casa ta? De exemplu, pe forumuri, prin acea perioada monumentala a anilor 2000, un topic important era cum sa iti construiesti casa. Softpedia era aproape in intregime compus din activatea discutiilor pe acelasi subiect. Si pana acum, recent, cu putin inainte de 2020, videobloggeri ca Bufnici dadeau sfaturi cum sa-ti construiesti o casa. De data asta, nu punand tu caramizile, ci sfaturi in a observa atent pe cei de la firma de constructie si usitele necesare luarii avizelor.
Numele
Incapabili sa se organizeze intr-o societate, alta decat cea comunala / sateasca, romanii "izbuteau" sa se aseze in "randul oamenilor", adica la casa si sa casatoreasca, sclavagind pe la straini. Satele romanesti, de exemplu, nu avut niciodata in componenta lor relatii de angajat-angajator, altele decat sluga de la stana, denumire ciudata si controversata, fara vreun respect al libertatilor sau demnitatii celui angajat. Sluga inseamna stapanire completa a omului. Sluga insemna apararea orbeste a intereselor stapanului, de la pazit gospodaria, taiat lemne pentru foc, manarea oilor in ocol etc, nicidecum ceva specific, ceva nisat profesional. Numele de familie romanesti nu au in componenta lor specializarea profesionala, asa cum o este predominant in lumea anglo-saxona, ca Smith, Bakerman, Kellog (kill hog - macelar), Shepherd, Hunter etc, ci sunt covarsitor legate de provenienta regionala (Timocean = de pe valea Timocului, Muresan = de pe valea Muresului, Moldovan = moldovean) sau pur si simplu porecle, toate bazate pe defecte fizice (Schiop, Cercel, Bourean, Manz, Cocean, Coltea, Saracut, Mare - de obicei oamenii ce poarta numele acesta sunt anormal de scunzi, Obrajean, Negru si multe de animale ca Ursu, Lupu, Vulpe etc). Bineinteles ca exista si alte societati, chiar vestice, ca Austria si Franta, unde nu predomina moda numelor de familie legate de profesie ci mai degraba de regiune din care apartin oamenii. Problema este ca la romani aceste nume lipsesc cu desavarsire, de parca ar fi fost o rusine sa fii profilat pe o meserie. Romanul, din toate timpurile, nu a fost mandru si nici nu a fost modelat, format de meseria sa. Mai degraba s-a prezentat venind dintr-o regiune anume, care a fost inglobata in numele sau, iar, mai incolo, gura satului l-a pocit si poreclit in ceva rusinos, pe masura defectelor sale fizice.
Exista cateva exceptii care se pot lamuri de indata: Fierar si Lacatus sunt nume date tiganilor, nicidecum romanilor, ceea ce confirma o oarecare oroare intre randurile romanilor de a fi considerat egal cu munca prestata. Astea sunt nume ce sunt date tiganilor, ne-romanilor. Numele de familie Cioban, care ar putea fi echivalentul lui Shepherd, este un cuvant turcesc la origine, fiind pus de catre cotropitorii otomani romanilor care erau, oricum, aproape toti ciobani. Cuvantul romanesc este Pacurar sau Pastor, care, bineinteles, lipsesc cu desavarsire din catalogul numelor de familie. Si, de altfel, sa faci pe cineva cioban este o insulta, nu doar in Romania, ci cam peste tot in Balcani, printre populatii pastorale; inseamna un om necioplit, badaran, obtuz, prost, neindemanatic, nestiutor etc. Copiii ce poarta numele de Cioban sau Ciobanu au o viata foarte grea prin scoala generala... Acum, alte nume ca Croitor, Vanator, Faur sau Lemnar sunt rare, iar Morar este, intr-adevar, indeajuns de raspandit ca sa fie signifiant, probabil fiind singura exceptie a numelor romanesti.
Dar cea mai mare caracteristica a numelor de familie, de departe cea mai vizibila si batatoare la ochi, este dominatia lui Popa. Popa este cel mai comun nume romanesc. Daca privesti o harta impartita pe judete ca sa vezi care este cel mai comun nume, o sa vezi zeci de Popa, presarati pe intreg teritoriul romanesc, si numai Popa, nemaiexistand niciun alt nume sa concureze cu el. Practic, reduce harta sa fie inutila, la ce bun este o harta care are doar Popa peste tot? Ion Popa sau Popescu Ioan este echivalentul romanesc a lui John Doe sau John Smith: daca nu stii identitatea cuiva pur si simplu scrii Popescu Ioan. Asta ne spune ceva categoritc despre societatea romaneasca: preotul satului este o persoana educata, care stie sa scrie, sa citeasca, este aleasa de Dumnezeu insusi, stie sa gestioneze turma, sa vorbeasca bine, sa convinga pe cine trebuie convins, sa judece certurile si sa impace pe cei suparati. Preotul conduce satul. Preotul satului este probabil singura persoana respectata in sat, singura caruia nu i se atribuie porecle, s-au daca i se atribuie, pe ascuns si nu pe fata, titlul de "Popa" merge combinat, intotdeauna inainte, de exemplu, Popa Tanda. Preotul, de obicei, era si cel mai bogat om din sat, intotdeauna reprezentat in imaginea colectiva ca un om gras, lacom, hraparet, dar totusi, pe care trebuie sa il accepti si de care nu te poti atinge nici cu un fir de pai, de care iti poti bate joc doar pe ascuns si cu mare grija, niciodata in public. Societatea romaneasca, pe intreaga asezare a ei, era construita pe un sistem preotesc; nu existau institutii sau functii, primari, prefecti, politisti, soldati, industriasi, burghezi, carciumari, meseriasi etc. Singura meserie care putea sa existe era cea de preot. Si era singura care putea fi vazuta bine: preotul nu muncea. Nu lucra pamantul, avea oameni care i-l lucrau pentru el. Averea sa era in oi sau vite de care aveau altii grija de ele. Preotul era domnul mileniului trecut. Preotul facea parte dintr-o organizatie numeroasa si bine inchegata, a bisericii, copiata probabil de la bulgari care si ei copiasera de la greci. El putea sa faca politica si sa explice satului cu ce tabara sa tina. Invrajbirea romanilor recenta, de cand a aparut internetul, auto-declararea ateismului si atacul constant al bisericii, obsesia lor de a o face praf, se explica numaidecat prin asta: romanii cred ca biserica i-a tradat, intelegandu-si astfel lipsa de organizare si saracia. Biserica si preotii nu au facut indeajuns pentru ei. In diaspora, singurele, dar repet, singurele comunitati de romani sau centre de ajutorare sunt doar... cele ce se invart in jurul bisericutelor, construite de preoteasa sau preot. Nu exista absolut nicio alta organizare non-guvernamentala sau guvernamentale de sprijin si suport.
Teoretic, daca vrei sa ajungi bogat, sa te capatuiesti, in lumea romaneasca trecuta, trebuia sa tragi tare ca sa ajungi... preot. Preotul era cap de afis, top de top in ierarhia romaneasca, de fapt, nici nu mai existau alte meserii ca sa concureze. De altfel, preotia nu este o meserie; este o chemare. Preotul nu lucreaza, ci este "bun de gura", stie sa "dea sfaturi"; aceeasi mentalitate o au si romanii de azi, cu un dispret de munca si o apreciere a unei persoane ce stie sa intoarca vorbele si sa "dea lovitura", "sa-l arda" pe celalalt, "sa-l faca din cuvinte".
O alta nota hazlie: daca cineva ar vrea sa studieze etimologia si originea numelor de familie s-ar izbi de un obstacol de netrecut: romanii isi interpreteaza numele intotdeauna superstitios. De pilda, numele de botez se lamuresc printr-o traducere religioasa a cuvantului: Dan inseamna daruitul lui Dumnezeu, Mihai inseamna luptatorul lui Dumnezeu etc. Dar pentru ca numele de familie sunt extrem de variate si nu respecta vreo regula, s-a ajuns sa se lamureasca prin prima litera a lor. Astfel, numele care incep cu litera A definesc "persoane energice, curajoase și impulsive"; cele care incep cu litera B sunt "persoane loiale, timide și retrase"; cele cu C sunt "persoane inteligente, sociabile și descurcărețe" etc. Majoritatea istoriei si a stiintelor romanesti se bazeaza pe interpretari zodiacale ale informatiilor.
Italienii
Am facut un ocol mult prea mare trecand prin catalogul numelor romanesti; discutia era despre case, ramasesem la forta de munca necesara a construirii lor, aratam lipsa oricarei discipline, meserii si standarde in constructie. Asa cum ziceam, romanii nu au reusit niciodata sa se organizeze intr-o societate la un alt nivel decat cea sateasca; orasele ardelenesti au fost mostenite de la unguri, ei insisi preluandu-le de la sasii constructori de cetati; orasele banatene sunt vechi si cu specific slavic; Brasov este un oras fondat de cavalerii ospitalieri in drumul lor catre Ierusalim; Iasi-ul este un oras construit de o ramura etnica aparte a homogenezei romanesti, orasele-port sunt, desigur, construite de o sumedenie de alte natii ce s-au perindat cu corabiile pe rau, iar capitala, Bucurestiul secolului trecut era mai mult decat jumatate cosmopolit: francezi, greci, turci samd.
In trecut, asezarea la casa sa a romanului insemna asta: angajarea ca sluga a adolescentului roman in afacerilor vreunui strain etnic, ca de exemplu sasi in Ardeal (ungurii nu angajau romani), boieri de origine straina, greceasca cel mai probabil, in Moldova etc. vreo 2-3 ani; dupa aceea, cu vitelul primit ca plata (nu cred ca existau bani), s-ar fi casatorit si construit o casa de pamant cu ajutorul satenilor. Vitele erau literalmente moneda de schimb si multe cuvinte ce reprezinta banii provin de acolo, nu doar la romani, ci cam in toate limbile indo-europene.
In prezent, asezarea la casa sa a romanului insemna cam acelasi lucru: fie munca intr-una din corporatiile straine, aproape in totalitate nemtesti, fie pur si simplu munca in strainatate. In special a doua. In anul 2007 Romania a intrat in UE, in mod evident Puterile Centrale vazand in Romania o piata de desfacere si o forta de munca ieftina mai degraba decat o tara europeana cu valori europene. Romanii, brusc treziti de clopotele imigrarii legale oriunde in UE, indemnare de fuga ramasa mosternire de pe vremea dictaturii comuniste, n-au mai asteptat sa vina fabricile nemtesti la ei in tara, iar cand vine vorba de accesat fonduri europene pentru propriile afaceri, nici mai putin, ci si-au straita in spinare si s-au raspandit in toata Europa.
Acum, romanii nu sunt tigani, vorba bunicii mele; romanii sunt est-europeni, sunt balcanici, sunt vorbitori de o limba latina asemanatoare cu franceza si italiana; sunt deci, indeajuns de "albi" pentru a fi tolerati in Vest. Vesnica problema a localnicilor cu imigrantii nu este "cultura" lor ci numarul lor. Avand in vedere ca in jur de doua decenii mai mult de 5 milioane de romani au emigrat, un numar alarmant de mare, nu putea sa nu aduca o imagine putin mai proasta a romanilor. Scandalagii, certareti, betivi, hoti si, cel mai oribil intr-o lume vestica disciplinata si tacuta, zgomotosi. De altfel, etichete comparative pentru italienii sau irlandezii imigranti in America secolelor trecute. Multi dintre romani s-au integrat, pierzandu-si repede limba si obiceiurile, la a doua generatie copiii lor nici nu mai vorbeau romaneste; multi insa au revenit acasa. Acestia, dupa cateva luni de ingrijire batrani in Italia, "uitau" limba romana, capatand accent italiano si uitand uneori cuvintele romanesti, inlocuindu-le cu cele italienesti, spre hazul tuturor.
Prima tara invadata a fost, desigur, Italia. Romania nu are vecini, nu are prieteni, nu comunica, nu vorbeste cu absolut nimeni in Balcani sau in Europa Centrala; incapabili de a se organiza intr-o tara sunt incapabili de a se organiza pe plan european. Vecinii Romaniei sunt acestia: Italia, Franta, Spania, Germania si Anglia, iar primii, avand in vedere similaritatile de limba, sunt favorizati. Romanii au devenit italieni si spanioli, deprinzand limba localnicilor la nivel conversational doar in cateva luni. Muncile prestate erau, desigur, cele de jos, in special in constructii.
Acum, romanii, pentru care "intrarea lor in randul oamenilor" sau "ajungerea" insemna o casa, au revenit inapoi in tara, cu deprinderi italienesti si spaniola si doldora de euro. Fie au remodelat casa batraneasca, adaugandu-i un etaj, fie si-au inceput construi ei insisi casele, adevarate vile. Stresul era mare: meseriasi nu se mai gaseau, fiind plecati in strainatate si ei; mai gaseai pe cineva in vacanta, te mai rugai de el, sau vreun localnic nepriceput sa-ti pregateasca mortarul, in timp ce tu, acum instruit si perfectionat in constructii in Italia, stiai exact ce trebuie sa faci. Povestile sunt de prisos; mai degraba recomand privirea unor poze: vile imense in mijlocul ogoarelor, in mijlocul lui nicaieri, fara curent electric sau canalizare, pe drumuri de tara prafuite. Sate intregi, ce acum stau parasite peste an si doar in vacantele de vara sunt locuite de diasporeni, au vile de 2-3 etaje separate de drumuri de praf, fara canalizare.
Din nenorocire, chiar daca acum romanul avea bani sa-si construiasca casa cum dorea el, nu era inca capabil sa-si dea seama de importanta arhitecturii; casele fie erau simple, nu aveau nicio forma, niciun rost, erau mai degraba incropite dupa cum se putea si dupa minea fiecaruia si dupa a unui arhitect prost, a carui planuri erau mai degraba ezitante de orice ornament, de o protectie de responsabilitate de gust. Daca nu ii va placea clientului casa? Atunci nu iti cumpara planul. Degeaba stai sa explici romanului ca acea casa trebuie sa o aiba o forma placuta si in exterior, pentru altii, nu doar in interior, pentru tine. Intreaga societate trebuie sa se simta comfortabil sau chiar placut in preajma caselor din cartier. Dar ce-l intereseaza asta pe romanul care de-abia reuseste sa-si plateasca casa cu rate, lacom de a o avea? Cum sa ii explici lui Bufnici ca casa sa, o usa si un geam, arata oribil, iar cuvinte cheie ca "pasiva solar" sau "izolatie R14" sunt doar niste termeni capitalisti de consum care se pot scoate din ecuatie complet? Iar terasele si pavajele de beton fac curtea mica, de 2x4 m sufocanta, iar vecinii sai au niste case batranesti in ruina, si si asta conteaza? Cum sa stai sa mai cauti cu lumanarea defectele casei odata construite, stiind clar ca asta il face pe proprietar sa devina "om", sa treaca un prag obligatoriu si ravnit al vietii sale?
"Italienii", dupa ani intregi de munca in constructii in Italia, la pus gresie, zugravit, zidit, acum reveneau acasa ingamfati si siguri pe ei, hotarati. Iti explicau de ce faci lucrurile gresit si cum se face "ca la Italia". Pentru ca romanul are o mentalitate banuitoare, la orice tranzactie se simte inselat, povestile a celor din strainatate care isi cumpara apartamente in tara ar putea starni cazuri psihologice demne de studiat in Vest.
De exemplu, cineva si-a cumparat un apartament de 70k euro in Bucuresti; pentru ca nu era multumit de cum era modelat, ca sa demonstreze tuturor ca nu este facut "cum trebuie", efectiv si-a demolat peretii. Cei care comentau la poze pe reddit erau in acelasi asentiment: cum sa nu tencuiesti peretii sub gips-carton? Iar cei care indrazneau sa intrebe care ar fi fost un motiv rational, cineva explicase: pentru acelasi motiv pentru care iti iei chiloti sub pantaloni. Nu mai ai cum sa explici romanului de rand ca peretele nu se finiseaza, nu se tencuieste, daca oricum il acoperi cu placi de gips-carton; placile de gips carton sunt netede si devin peretele propriu-zis, iar subtirele strat de tencuiala de pe caramizi nu tine nici de frig, nici de umezeala, ci tocmai ar fi fost peretele daca nu s-ar fi folosit gips-cartonul. Si, bineinteles, in mintea romanului necunoscutor cu remodelarile din Vest, care sunt toate din pereti compoziti, cu izolatie si cu gips-carton, acel gips carton nu poate fi prins doar in suruburi sau mamaligi de spuma; ci trebuie facut la nivel industrial, pe profil metalic.
Altcineva mentionase ca cineva gasise peturi de bere in pereti; acum, departe de orice efect, fie el chiar nevizibil, nu se poate face asa ceva in templul sacru ce devine casa romanului, pur si simplu nu poti sa arunci gunoi in pereti. De fapt, cum a zis cineva: mai bine vindea casa la rosu si-l lasa pe romanul mester in constructii sa-si faca el peretii cum ii vrea, neintelegand ca in Vest se merge pe incredere si cand cumperi un produs, il cumperi complet, nemainecesitand modificari. Sau macar daca ar fi putut sa ii "pazeasca" pe muncitori sa nu faca o treaba de mantuiala...
Incet, incet, aparusera si altii care confirmau ororirile practicilor straine: casele nu au temelie, peretii sunt prea subtiri, gips-cartonul nu se prinde pe profil metalic ci direct pe perete (de ce mai ai avea nevoie de profil metalic daca exista un perete de caramida, dumnezeule?!) si toate casele au probleme de incalzire si umezeala. De fapt, nu au, pentru ca vesticii au un sistem HVAC care merge permanent si circula aerul in casa, dar in constiinta romaneasca nu exista aer conditionat; casele se fac adevarate cetati, din fier-betoane si caramizi grele, nemainecesitand vara AC. Cablurile electrice nu se mai trag prin conducte sub peretii falsi, ele devenind de prisos, desi romanul ar vrea sa faca si asta. Iar daca nu te apuci sa dai cu ciocanul in pereti, mai bine lasa-i asa, ca iti raman in picioare, de ce nu?
Concluzie
Cand ma plangea de comportamentul unui coleg unui alt coleg, care se intampla sa fie varu-sau, el mi-a replicat cum poti sa te plangi de el, este baiat okay, tocmai si-a facut o casa misto tare de tot. Colegul meu nu era un "prost", ca sa zic asa, era educat, cu facultate si cititor avid, dar ceva l-a facut sa spuna asta, aproape instinctiv, un raspuns incoerent dealtfel, irelevant, care m-a lasat putin surprins. Ce legatura are faptul ca are casa cu comportamentul sau de la serviciu? Dar il intelesem, la un nivel afectiv, instinctiv, nu rational, raspunsul sau: cand romanul are casa sa inseamna ca este la un alt nivel. A avut loc o trecere, asa cum copiii trec in randul adultilor, recrutii in randul soldatilor sau initierea prozelitilor in societatea cultului. Daca ai casa esti un roman implinit, ajuns, biruitor asupra tuturor ne-ajunsurilor. Casa echivaleaza intemeierea familiei, casatorirea si producerea de copii. Acesti romani devin o alta "clasa" sociala, si isi ajustateaza comportamentul in mod corespunzator: devin mai plini de sini, mai ingamfati, mai seriosi, mai dadatori de sfaturi. Devine chiar o competitie: cine isi cumpara primul apartamentul, iar in cazul in care il au deja, cine se muta primul de la apartament la casa. Casa, cu curte si gradina, este visul fiecaruia.
Romanii plecati in strainatate, cand vorbesc cu cei de acasa, sau cu alti romani in general, printre primele intrebari sunt acestea: ai casa, ai masina? care, bineinteles, devin agasante sau chiar stresante, in special celor care nu "au razbit" financiar. Cei care ajung sa-si cumpere o casa trimit poze celorlalti sau le pun pe social media, ca "sa arate lumii", iar familiei chiar le face un tur vizual pe telefon. Echivalentul romanesc al americanului "cum esti?" sau a germanului "ce meserie ai?" este "ai casa?" Iar in cazul afirmativ, un strain trebuie sa fie pregatit sa exclame sau sa se entuziasmeze si sa-l felicite pe roman.
Un alt coleg de serviciu, strain, imi povestea de experienta sa avuta cu un coleg roman: printre cele mai discutate planuri ale sale era achizitionarea unei case, apoi a doua, apoi a treia si inchirierea lor; dupa un timp, explica el, nu va mai trebui sa munceasca si se va putea pensiona. Este adevarat; printre primele miscari ale unui roman in strainatate este achizitionarea unei case si idei de inchiriere. Romanul, nepriceput in afaceri sau in stocuri, intelege investitiile doar in imobiliare, in real estate, este ceva "ce se vede", palpabil, ce il are sub mana sa.
Romanii sunt in epoca casei [de piatra]. Efectele asupra economiei sunt dezastruoase: in Vest, se fac investitii intr-o zona saracita, vin muncitori, lucreaza o perioada, preturile se ridica, apare criminalitatea, lumea se muta, zona devine saracita iar ciclul se repeta. Pentru o economie sanatoasa, mobilitatea, fluiditatea cat mai mare este ideala. Dar romanii isi stapanesc casele peste 90%; doar studentii sunt cei care inchiriaza, nicidecum muncitori. Romanii nu se muta cu serviciul o data la 3-5 ani ca in Vest, ci raman inradacinati unde au casa. Din lipsa acestei mobilitati si investitiei permanente in zonele saracite, nu apar tehnologii noi de constructie, ca pereti de lemn, compoziti, cu izolatie, fara temelie; aceste case ar fi considerate "de vacanta" de catre romani, nicidecum de locuit. Casele romanilor sunt cetati, fundatii supra-dimensionate, pereti de caramida si fier beton, ceea ce vesticii le-ar face pentru complexuri industriale, nicidecum pe plan rezidential.
Bancile, care sunt straine toate, au abuzat de acest fapt, caci romanii sunt capabili sa-si dea 3 sfeturi din salariu lunar pe o rata bancara cu interesul cel mai absurd si mai ridicat din Europa ca sa-si achizitioneze o casa darapanata. Piata imobiliara este la fel, chiar si proprietarii abuzeaza de chiriile lor date studentilor, este fierbinte de nu te poti atinge; mai usor si mai convenabil si mai ieftin este sa iti cumperi o casa uriasa in America, decat o casa batraneasca facuta prost in Romania!
Cand e vorba de cultura / civilizatie, efectele sunt la fel de rasunatoare: romanul, muncit de o ingrozitoare si strivitoare de umeri fantasma de a avea casa sa, nu mai poate sa se ocupe si de altceva ce nu ar fi a lui. De exemplu, un parc comunal, un muzeu sau o casa culturala de care s-ar putea bucura toata societatea. Nu poate concepe notiunea de un imobil folosit la mod comun si avut grija de el ca si altii; competitia de a avea casa il face pur egoist si chiar capabil sa ii saboteze pe ceilalti.
Asadar, singura arhitectura (de fapt sunt doua, una croita pe cealalalta), istoric, s-a nascut doar de sub mana unor boieri sau conducatori de tara; majoritatea fiind de origine bizantina, greci si turci, arhitectura romaneasca, cea mai veche brancoveneasca si cea mai noua neo-romaneasca, are bolte bizantine. Toate institutiile, care sunt cladiri de uz comun, au fost construite de lideri, inclusiv bisericile. In poza de mai sus este un muzeu construit de Carol I; iar taranul cu palarie pescareasca nu poate sa conceapa, nici chiar pentru un rege, cum ar fi putut construi ceva pentru ceilalti; in mentalitatea sa primitiva, el crede ca "si-a facut casa pe banii nostri", ca acea cladire era destinata unei... case rezidentiale pentru uzul sau personal. Nici macar nu a reusit sa-si recunoasca propria sa arhitectura, caci taranii isi injghebeaza casele fara niciun interes pentru a-i da o forma placuta, doar casa sa fie! Dupa acest exemplu nu cred ca mai are rost sa continuam de ce romanii nu isi pot face civilizatia lor; muzee, arta, literatura... caci totul este o fuga stresanta si competitiva cu altii in a-si face casa sa.
Nu vom stii niciodata, daca cumva le-ar fi puse la dispozitie toate optiunile usoare si accesibile, tuturor romanilor, de a-si construi casa proprie, cum vor evolua. Cum va arata celalalt pas? Vor incepe sa construiasca lucruri ce sunt de interes obstesc, de uz comun? Vor incepe sa-si construiasca, in sfarsit, autostrazile care le lipsesc cu desavarsire? Vor face centre de tratare a apei, ca sa introduca canalizare celor 50% din totalul populatiei care au veceu de lemn? Vor incepe sa-si construiasca, in sfarsit, fabricute si marketuri romanesti? Sau sa-si deschida banci? Vor incepe sa scrie carti si sa mearga la teatru? Nu vom stii niciodata, pentru ca trecerea de la o epoca la alta se face greu, poate chiar prin revolutii, razboaie, epidemii ce matura populatia... poate chiar o inlocuire a populatiei locale cu alta.
