Bre, acum că mi-a dat Domnul (sic) să mai vad încă un film românesc, parcă am avut o revelaţie (sic).
Ştiu elementele pe care trebuie sa le conţină filmul românesc ca să fure niscai premii la Cannes sau aiurea.
Pentru ca să le enumăr exhaustiv cu tot cu explicaţia necesară ar fi brutal şi plicitisitor totodată, mai bine le scot în evidenţă din filmul proaspăt vizionat.
Aşa împuşcăm doi călugări cu o singură cruce: prezentarea lor şi un exemplu concret.
- minutul 14: ţâţe
- minutul 17: autovehiculul Dacia
- minutul 26: o formă conjugată a verbului "fute"
- în minutul 30 (cam târziu, desigur, dar filmul are 2 ore jumătate, deci avem timp berechet pentru asta) primul acces de nebunie. Foarte mult aşteptat. După el, putem avea, în sfârşit, certitudinea că restul secvenţelor sunt puternic tulburător mintal
- lipsa totală a efectelor speciale, chiar şi cele ce ar fi dat naturaleţe secvenţelor (astfel, avem incendii fără fum ce sunt stinse cu un pahar de apă şi călugăriţe care bat cu ciocanul cum ar apăsa "enter")
Ce iese foarte tare în evidenţă e că nu e un film hollywoodian. Filmul face parte din categoria filmului străin şi se aseamănă foarte tare cu o carte foarte lungă, atât de lungă încât ajungi să uiţi detalii din ea şi continui să o citeşti doar pentru momentul actual ce ţi-l oferă, sau, uite o altă analogie, cu unul dintre maratoanele de seriale adictive (cu toţi cred că am trăit fenomenul Prison Break, Lost etc). Lung şi neutru înlănţuie evenimente în mod obiectiv, firul poveştii nederapând în paranormal, supranatural şi mistică: oamenii sunt prezentaţi deci, aşa cum sunt ei. Oameni simpli, supuşi greşelii şi păcatelor omeneşti, evenimente simple, lucruri mici, vieţi simple şi mărunte. La sfârşit moartea e atât de minimalizată (dar realist, totuşi) încât ţi se pare şi ea un lucru mic şi simplu ca celelalte.
Recomand!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu