Bratul pe geam

Bratul pe geam sau 

Cateva consideratii de zbor in ce priveste elicopterul cazut la Siutghiol

Acum vreo 10 ani faceam scoala de soferi. Si pentru ca era boom economic si oamenii erau nelinistiti, netinand cont de bani, am profitat de o oferta (aburita fiind mama de secretara scolii auto) si am inceput sa fac si camionul. Adica categoria CE. Instructorul era un batran scund cu parul alb, scurt, fata ridata, barba proeminenta si vocea ragusita. Era un adevarat lup de tir, daca pot sa fac o paralela la lupii de mare. Era ruginit tare. Om dur, suda tigara dupa tigara, in timp ce-si tinea picioarele pline de varice lungite prin cabina, intr-o nepasare surprinzator de pozitiva asupra scolarului, care invata pe pielea lui din propriile greseli.

Un singur lucru a fost ce nu l-a acceptat, in ce priveste intreaga comportare permisiva si nepasatoare. Observasem ca el tinea mana pe geam cand conducea camionul. Ajuns la volan, intr-adevar, simtisem o mica incomoditate sa tin amandoua mainile pe volanul mare. Am sprijinit bratul pe geam, dar nu ca sa-l imit, doar pentru ca imi era mai confortabil. El s-a intors catre mine, cu ochii ca doua tigari aprinse: baiete, ia mana de acolo. Acolo o tii dupa 25 de ani de condus.

Elicopterele SMURD au primit permis sa reia activitatea dupa ce accidentul de la Siutghiol a dus la oprirea zborurilor si verificarea tuturor aeronavelor, transmite MAI, citat de Agerpres. Activitatea a fost reluata din Bucuresti, Targu-Mures, Iasi, Galati, Craiova si Arad, exceptie facand punctul din Constanta.

Comunicatul mai arata ca investigatiile preliminare ale accidentului aviatic produs in data de 15.12.2014 la Siutghiol efectuate de reprezentantii fabricantilor Airbus Helicopters Germania si Turbomeca Franta, au demonstrat ca nu exista indicii care sa suspecteze vreo cauza tehnica generatoare sau contributoare la producerea accidentului iar din punct de vedere tehnic nu exista motive pentru oprirea elicopterelor EC-135 la sol.

 Mai tarziu in acea zi, Lucian Mandruta a postat pe facebook:

Asa cum v-am spus inca din prima zi, elicopterul cazut in Siutghiol era in perfecta stare.
Singura explicatie valabila e aceeasi despre care vorbeste comunitatea zburatorilor: eroare de pilotaj, posibil pe fondul indisciplinei in zbor.
Si mai precis, oamenii isi terminasera misiunea si faceau probabil un zbor la altitudine joasa, de dragul peisajului.

 Asa cum v-am spus si eu aici, in balciul maimutelor, eroarea a fost partial umana, e indeajuns sa vezi numarul caderilor in Romania in raport cu media caderilor mondiale. Pilotul a cedat comanda copilotului, neexperimentat, si zburau foarte aproape de luciul apei cu soarele in fata. Factori care au mai concurat fiind si combustibilul de proasta calitate, dar care nu se va scoate la iveala niciodata, din cauza mafiei combustibilului. 

Dar, de fapt, nu se va scoate la iveala nici eroarea umana din cauza unei ipocrizii si superstitii ce, din tot spatiul UE, numai la romani o gasesti in stare bruta, aproape violenta: [vorbesti] de morti nimic de rau. Adica, in numele Domnului, protejam memoria victimelor, care sunt poleiti eroi. O fi rau, o fi pozitiv? Eu zic ca nu. Pentru ca sistemul corupt care da oameni inculti in posturi cheie continua sa se rostogoleasca. Nu vorbesc neaparat de piloti, vorbesc de la ministru si inspector-sef pana la ultimul subofiter din cadrul lantului de salvare, toti care au contribuit, intr-un fel sau altul, la caderea elicopterului si imposibilitatea de a furniza o salvare corespunzatoare. Care apoi zbiara ca maimutele unele la celelalte doar sa-si salveze imaginea si postul. Dupa cum v-am spus in balciul maimutelor...

Romania, tara incompetentilor si indisciplinatilor urlatori. Facuti eroi. Exact ca in Apuseni. Exact ca pe Siutghiol.

Balciul maimutelor

[voi continua sa inserez in text ultimele descoperiri - povestea in loc sa devina confuza incepe mai degraba sa prinda forma]

Stau prabusit pe scaunul directorial de serviciu (nu sunt director). Incerc sa imi captez atentia pe lucruri aleatoare, intrecand, suparator totusi, limitele plictisului personal. Televizor merge intr-un fundal, dar nimeni nu cred ca se uita la el. E un element indispensabil al trairii senile si ermetice. Exact cum merge radioul in casa parintilor. Daca nu ar merge ceva ar lipsi.

Televizor, asa cum ziceam, e pornit, dar e fara sonor. Handicapul lui este trist: zgomotul deranjeaza functionarii. Lumea e trista si are handicapuri. Aerul conditionat suna in ureche si ne blocheaza sinusurile. Mausul e unsuros. Scaunul puturos. Monitoarele se incing. Tastele se blocheaza tragand continuu linii de virgule sau spatiu alb. Femeile alimenteaza entropia zgomotului alb. Televizorul e mut. Calculatoarele au handicapuri. Functionarii au handicapuri. Sistemul este un handicap care insusi da nastere altor handicapuri.

Intr-o senilitate perpetua si crunta imi intorc ochii catre televizor. Parca incet incep sa ma reculeg, sa ma trezesc. Revin la viata. E un documentar cu primate. Urletele lor atrag atentia creierului meu reptilian, subconstientului meu animalic.

De pilda, un cimpanzeu sare din loc in loc prin tot tarcul. Vreo 2-3 primate ii tin isonul, tipand energic. Majoritatea ii privesc. Pe margine au ramas putine dezinteresate, care se odihnesc lenes, resemnate si blazate. Cimpanzeul saritor pare un mascul, e mai mare decat celelalte. La un moment dat sare pe un cauciuc legat cu franghie si face o tumba cu avans din inertie. Se urca pe constructiiile puzzle din stalpi de lemn. Se smuceste, sare, se impinge. Urla, loveste cu palmele. Un alt cimpanezeu, probabil alt mascul, ii da cocs la ceafa. Tresare fulgerator, urla, isi arata dintii si incepe sa-l fugareasca pe atacantul imprevizibil. Musca si tipa. Datorita noului eveniment si celelalte fiinte incep sa urle si sa se vaite. Multe primate alearga langa cei doi solisti principali, parca incurajandu-i, parca intervenind. Dar numai urla. Vine mancarea care ii curma pe toti din aceste sarcini obisnuite. O cimpanezea fura portocala alteia. Scandal, tipete, urlete, fugarituri. Intervin masculii ca sa rezolve situatia. Unul dintre ei ia portocala. Solutia nu e originala, remarc eu. Pacat ca o risipeste printre degete negre si nisip galben. Alte balacareli. Urlete si vaiete.

Pana acum, realitatea ce se petrece in afara halei unde eu motai in uitare si timp oprit este:

Un elicopter s-a prabusit in apa din eroare umana si deficiente cauzate de combustibil prost (care acum incearca sa se musamalizeze datorita intereselor de bani). Elicopterul zbura prea aproape de luciul apei, cu soarele in ochi si cu combustibil prost. Caderea lui nu este ceva obisnuit: media europeana/mondiala e circa de cateva zeci de ori mai mica. Destinatia elicopterului nu era de aceea de salvare, ci aceea de survolare. Pentru ca avea flotoare iar unii oameni se intreaba de ce nu le avea la momentul respectiv, sunt obligat sa mentionez ca flotoarele pe un elicopter care actioneaza terestru sunt ca pelerina ignifuga pe o dansatoare. Iar in cazul prabusirii, fie chiar pe apa, flotoarele nu ar fi contribuit cu nimic. Elicopterul a lovit cu botul apa.

Elicopterul este model EC-135. Are o reputatie in mod general buna in ce priveste siguranta: 41 de prabusiri la 1000 de exemplare vandute (4.1%). In cazul SMURD sunt 3 prabusiri la 8 exemplare (37.5%). In toate prabusirile au murit oameni. Cumva, necumva, achizitionarea elicopterelor se leaga de spagi.

Asa ca in momentul in care elicopterul a cazut in apa si s-a rasturnat, cineva a sunat la 112. Iar operatorul i-a facut, conform procedurii, o fisa de caz, pe un soft depasit (CoordCom 4) ce a fost cumparat in urma spagii celor de la Ericsson.

Apoi cineva a filmat cu telefonul, filmare unde se auzeau clar tipatele de ajutor a celor ce se mai tineau inca de epava elicopterului scufundat. Ulterior, au aparut in presa declaratii a unor medici care spuneau ca nu se puteau auzi strigatele de ajutor pentru ca victimele nu puteau striga; au suferit vatamari grave si nu aveau aceasta capacitate. Aici e filmuletul. Niste pescari de acolo au dat o mana de ajutor. Si ei l-au auzit pe nenorocit. Cei de pe mal nu aveau cum sa intervina, distanta era mare, peste 100 de metri, iar apa avea -2 grade celsius.

In urma apelului la 112 s-au alertat pompierii. Aici e clar: in lantul de alarmare cineva a spus ca elicopterul se afla cazut in mare. Elicopterul era cazut in lacul Siutghiol, nu in mare. S-a pierdut timp pretios. Masina unei televiziuni a ajuns de 2 ori mai repede inaintea autospecialei de pompieri. Dar cine exact a condus catre aceasta confuzie nu vom sti niciodata.

Pe forumul pompierilor, o celebritate pompieristica din mediul on-line, Covalciuc Bogdan, a pus chiar un filmulet de la o cafenea de pe traseu care arata momentul trecerii autospecialei de pompieri. Scopul era ca sa arate ca timpul de interventie a fost unul bun, de 16 minute. Cand l-am vazut, eu, personal, m-am socat. Autospeciala care tragea barca era batrana APCA. Adica masina cea veche a pompierilor, cea din aproximativ '77, cea care prinde in medie 30 km/h. Inexplicabil, vreo alte 2 autospeciale de pompieri, de data aceasta cele noi, luate cu bani parandarat cu programul Regio (momentan nu sunt dovezi, dar cifrele sunt halucinante pentru oricine care le vede), erau in spatele ei. Si nu in fata ei.

Intre timp, unui mic contingent de dispeceri / operatori (atat ISU cat si DIAU 112) nu i-a trecut prin cap sa sune si sa verifice salupele / utilajele existente in zona. De obicei se fac lucrurile acestea. Una dintre atributiile operatorului este sa faca contact si cu operatori economici, institutii, persoane civile sau *orice* alta entitate care ar putea fi de ajutor. Nu numai cu autoritatile abilitate. La 500 metri departare, echipajul navei Jupiter de pe acelasi lac vedeau la televizor tragedia. S-au autosesizat, chit ca nava era blocata pe timpul iernii, si s-au deplasat degraba la locul respectiv. Mentionez ca salupa este specializata in recuperarea victimelor unui accident nautic. Anuntata la timp, ar fi ajuns mai repede cu aproximativ un sfert de ora. Arafat a zis adevarul la televizor: salupa era scoasa din activitate. Oficial, adica.

Au ajuns cu intarzierea sus mentionata autospecialele de pompieri la malul lacului. Barca era dezumflata, dar nu era un neajuns major, pentru ca reusea sa sustina persoane. Motorul insa nu pornea. S-a raspandit zvonul ca pompierii au ajuns fara cheile de la motor. Motorul barcii nu are chei. Toate barcile mici au motoare care nu au chei (motoare sub 30 CP). Motorul se porneste cu sfoara, exact ca o drujba. Ipoteza cheilor este a distinsului domn Gheorghita, om care nu are prea multa carte si care crede ca succesul oricarui motor este existenta cheii sale. Increzator in acest succes, el chiar le-a propus la pompieri sa porneasca el motorul. Cu sfoara. A fost refuzat. Un contingent mic de jurnalisti, la fel de respectabili ca domnul Gheorghita, a tiparit / anuntat acest lucru pe care l-au luat de bun. Motorul pompierilor nu a pornit si, in mod surprinzator, nu a pornit tocmai din cauza lipsei cheii sale. Motorele de barci (toate) au element de siguranta care opreste motorul barcii in caz de rasturnare. Se numeste cheie. Au incercat sa porneasca motorul fara ea dar nu au reusit. Dar confuzia in ce priveste tipul cheii persista printre si mai mult respectabilii cetateni ai tarii, care cred ca, ca la o Dacie, pornitul unui motor consta in... stiti voi. Confuzia nu limiteaza sau usureaza gravitatea faptei comise de pompieri. Lipsea o parte esentiala din motor.

Asa ca pompierii, care au supraincarcat barca, au inceput sa dea la rame, neobisnuiti, evident, cu asemenea actiuni indepartate de aria lor de competenta. Indiferent de eficacitatea sau ineficacitatea lor acest lucru (nu stim daca ar fi ajuns mai repede daca Gheorghita ar fi fost lasat sa le porneasca motorul) nu a dat bine la vazul lumii. Nici gestul capitanului care incerca sa gaseasca priza proiectului nu a fost trecut cu vederea. Ca o paranteza, priza proiectorului este intr-un loc foarte ascuns, undeva pe sub pragul usii autospecialei, si este absolut normal ca un om de birou sa nu stie unde sa fie amplasat (probabil ca sunt si subofiteri care incadreaza masina si nu stiu unde este acest loc, acesta este mai degraba apanajul soferului). Capitanul, saracul, cum a zis si el, a incercat sa se faca util si atat, desi nu era domeniul sau. Acelasi lucru l-a facut si respectabilul domn Gheorghita, a pus mana si a ajutat. El declara revoltat ca nu i-a multumit / strans mana nimeni pentru eroismele facute. Nu a dormit toata noaptea si nu a mancat deloc ziua urmatoare. Se simte plin de regrete ca nu a facut mai mult pentru victime si chiar (citez din adevarul.ro):

nu poate înţelege unde sunt oamenii capabili din acest sistem. Dacă nu eşti în stare să faci treabă, te dai la o parte, nu? Îi laşi pe alţii, care se pricep.

Intr-un fel e amuzant omuletul in naivitatea lui, dar altfel are dreptate. Cu o singuranta ce mi-a dat-o perioada de 7 ani ca pompier afirm ca pompierii nu l-au lasat sa-i ajute pentru ca ar batea rau la ochii presei si martorilor. Acesta este un lucru ce nu numai ca ni se spune, dar este prevazut si in proceduri. Legea pamantului: oamenii vad cum alti oameni le pornesc utilajele la profesionisti. Eu zic ca era mult mai intelept sa ii permita omului, pe orice om, mai ales un barcagiu cu brevet oficial (pompierii nu au brevet de barcagiu), sa incerce sa incropeasca o cheie de siguranta, ca sa poata fi pornit motorul. Asta incerca sa faca el cu sfoara aceea. Iar pompierii, presati de privirile carcotase ale meltenilor carora li se umflase orezu-n ei pe malul lacului, s-au grabit. Au pornit la vasle. Aici mi-as permite sa fac un mic neamuzant joc de cuvinte cu "privirile ucigatoare" a celor din jur. In salvarile de urgenta nu e ca in fotbal, unde motivezi suduind si ocarand. Este clar ca oamenii de pe mal, martorii, au fortat stresul subofiterilor.

Faptul ca profesionistii s-au folosit de barcile pescarilor, ca au vaslit si nu mers cu motorul, ca au fost tractati de un ski-jet (sarit nevinovat in ajutor), toate acestea s-au privit cu ochi rai. Mai ales vaslitul.

Vaslitul a fost motivat printr-un detaliu (legal) foarte orginal. Prin procedurile de salvare pe care nu le citeste absolut nimeni si sunt spuse mai mult ca curiozitati (pentru ca sunt ireale si asta le confera aerul de stiati ca?) prin platourilor unitatilor de pompieri s-a gasit un mic paragraf care ne spune ca motorul barcii nu trebuie sa fie pornit cand sunt victime in apa. Sau scafandri (au venit dupa circa 1 ora). Exista riscul sa loveasca palele rotorului victimele. Acest lucru este o aberatie prin care se infirma insasi utilitatea motorului barcii de salvare. Faptul ca a fost folosit de catre anumite persoane denota ultima josnicie si halucinatie mentala. Este pe acelasi etaj de insanitate mintala cu imputatia flotoarelor pe un elicopter de actiune terestra, dar mult, cu mult, mai josnic. 

Toate cele 4 persoane aflate la bord si-au pierdut viata. Majoritatea au fost gasite ba cu centurile de siguranta puse, ba cu hainele prinse de fieratanii. In presa se spune ca unei persoane "ii era frica de apa", iar una nu stia sa inoate. Daca te gandesti logic la o persoana adulta, tanara, dinamica (ma rog), care lucreaza in domeniul salvarilor de urgenta, implicit sportiva, intr-un cadru temporal modern, urban, care nu stie sa inoate nu gasesti, de fapt, vreo logica. De fapt, dai peste prostie sau patologie mintala. La fel de lipsit de logica si bunul simt in ce priveste aptitudinile unei persoane normale gasesc faptul ca mai multe victime au fost gasite cu centura pusa, sau cu hainele prinse intre fiare. Nu vad absolut niciun motiv pentru care o persoana, pusa in pericol, nu ar actiona sa-si salveze viata, deblocandu-se si incercand sa iasa la suprafata apei. Inclusiv cu membre rupte - da, se poate. Si acest lucru, de ce nu au actionat pentru salvarea propiei vieti, nu il vom sti niciodata. Putem trage concluzia ca cel putin o victima din patru s-a inecat, fara sa incerce sa iasa la suprafata, fara vreun motiv aparent logic.

Seful ISU Constanta si prefectul au fost demisi. Gasesc si acest lucru partial fara logica. Este prevazut de regulamentele militare responsabilitatea superiorului fata de nivelul de trai, dotare etc a unitatii. Nu este pardonabil de ce barca era dezumflata si motorul nu aveau cheia de siguranta, cert ca subofiterii nu sunt vinovati total. Partial, acest lucru a fost o latratura balcanica, o marlanie prin care au iesit cu fata curata niste superiori, asa cum or sa iasa si alti superiori cu fata curata in fata impotmolirii subofiterilor. Pe care chiar nu are cine sa ii mai curete, dar partial, isi merita soarta de mameluci obtuzi si lipsiti de interes in ce priveste perfectionarea profesionala.

Un aspect surprinzator (sau nu) este tinta privirilor gloatei. E vorba de un neam care a fost indoctrinat de comunism, crescut in cultul personalitatii a unei singure persoane centrale, stapanul. Voda. Indoctrinarea continua si azi, bancile scolii, cu basme absurde de sfinti (Stefan cel Mare) si viteji (Mihai Viteazu). Exista chiar o tendinta a unor asa-zisi intelectuali mondeni care cred in monarhia salveaza Romania, dar sentimentul si mentalitatea e la fel de mizera. Derapajele sunt absurde, Basescu, presedinte intr-un stat democratic, a devenit motivul crizei financiare. O singura persoana. O singura regula. In acest caz persoana in cauza este Arafat, desi 98% dintre romani nu cunosc functia sa exacta, probabil ar raspunde ca e ministrul sanatatii.  Arafat e de vina si sunt articole pe bloguri care explica unde a gresit si daca trebuie sa se retraga sau nu.

Intamplarea a fost filmata de o drona. Misterios, drona a fost furata, iar, dupa trei zile de stat in depozitul pentru obiecte pierdute (sa zicem), unde, teoretic, a stat pentru ca fost confundata cu resturile elicopterului, a reaparut iar. Ma face sa imi amintesc de reclama cu baiatul cu vanataie pe gat care-i spune iubitei m-am taiat cazand pe scari. Drona a fost furata pe principiul gasirii de secrete (sa zicem) santajabile si a fost returnata in momentul cand persoana si-a dat seama ca are GPS in ea si proprietarul stie unde este.

***

Iar eu stau in acest scaun directorial, in lipsa unei dimensiuni temporale, si privesc tacut si plictisit.  Si vad cum interesele romanilor in ce priveste puterea si banul duc la curmarea de vieti. Vad cum contractele cu statul se scurg numai pe mita si spaga, de la un soft de calculator la o autospeciala prost facuta si de 5 ori mai scumpa decat una in strainatate. Vad cum incompetenta de la primul prefect, ministru, inspector sef, pana la ultimul subofiter, asistent, radiotelefonist este acoperita de coroane de flori de zilele de sarbatoare (eroilor, aviatiei, politiei, uniunii europene, pompierilor, armatei + inca vreo trei duzini de servicii, armate si institutii) si de umbra autospecialelor de defilare. Umbra lor ascund lipsa de dotare sau dotarea proasta a institutiilor de unde s-au sustrat bani. Cu masini de defilare nu poti salva vieti, dar poti salva imagini. Nume de politicieni, mai exact. Umbra lor ascund si incompetenta functionarilor alesi pe pile si relatii.

Poate te intrebi cine este de vina. Cand o sa iti amintesti... cand a fost ultima data cand ti-ai citit fisa postului; cand ai furat obiectul de fie cea mai mica valoare de la serviciu (un pix, un toc de foi, o pereche de cizme); cand ai dat mita la doctori, preoti, functionari publici; cand ai fugit de la seriviciu sa-ti platesti facturile si sa iti duci copilul la scoala; cand le-ai bagat pe gat angajatilor tai sa foloseasca o anumita banca pentru contul de salariu (de la care ai luat mita); cand te-ai dus cu trenul cu nasul si nici pe autobuz nu ti-ai luat bilet; cand nu ai declarat chiria ca sa nu mai platesti taxe si impozite; cand ai luat spaga ca profesor sa ii dai o nota mai buna la bacalaureat; cand ai facut evaziune fiscala cu PF-ul tau de chiosc de colt de bloc; cand nu ti-ai executat atributiile de seriviu; 

cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand; cand.

Atunci o sa iti dai seama ca tu esti de vina. Ca tine sunt oameni sute de mii, milioane chiar. Toti au rotita lor unde huruie stricat in sistemul stricat si contribuie intr-un fel sau altul, sau ma rog, e destul sa nu faca nimic pentru o stare considerata cea mai proasta din comunitatea europeana de unde facem parte. Si toti au interesul propriu. Sa faca cat mai multi bani. Si pentru asta dau ce se cere, asa cum emisiunile proaste de la televizor dau publicului ce se cere.

NOI suntem de vina.

Poate te intrebi daca este vreo solutie. Poate vei fi cuprins de o inflacarare, de speranta, vrei sa te dezvolti personal etc. Vrei sa schimbi lumea si repeti lucruri ireale, gen schimbarea vine odata cu tine. Ei bine, afla ca esti nesemnificativ. Esti depasit numeric. Esti unul singur si nu ai vreun efect masurabil. Nici retragerea mea si nepasarea mea nu este o solutie, inteleg perfect asta. Dar inteleg foarte clar ca nu exista vreo solutie viabila, iar cand inteleg asta devin mult mai uman si mai tolerant. Mai intelegator. Poate mai putin carcotas. In mod cert, mai tacut, tot mai tacut. Devin mai... responsabil.

Au murit oameni si eu sunt de vina.

Ilogica crestina - partea I

De pe facebook:

Irina Binder

Dacă detest ceva pe lumea asta, atunci detest afirmaţia rostită fără pic de discernământ la oricare nenorocire care se întâmplă: „Aşa a vrut Dumnezeu.”
Mă întreb: ce om care îl iubeşte, care îl respectă sau care îl cunoaşte, cât de cât, pe Dumnezeu, poate face o asemenea afirmaţie? Ce om îl poate desconsidera atât de mult pe Dumnezeu, încât să îl insulte atât de urât, încât să-l învinovăţească de toate nenorocirile şi de toate relele lumii?
De ce pentru toate greşelile noastre, pentru neatenţii, iresponsabilităţi, slăbiciuni şi neputinţe trebuie să fie altcineva răspunzător şi vinovat, nu noi înşine?
Oare atunci când se întâmplă câte un accident, apasă Dumnezeu acceleraţia în locul oamenilor care nu adaptează viteza la condiţiile de drum? Oare El este neatent?
Atunci când un nenorocit ordinar violează o copilă sau o femeie, îl pune Dumnezeu să o facă?
Oare atunci când cineva ucide, loveşte Dumnezeu cu obiectul care cauzează moartea?
Oare atunci când oamenii tratează lucruri importante cu superficialitate, trebuie să vină Dumnezeu să verifice, să repare, să se asigure că avionul, helicopterul, trenul, maşina, sunt bune de călătorie?
Oare Dumnezeu cum se simte când noi îl acuzăm de toate nenorocirile, ca pe cel mai rău, mai nedrept, mai ucigaş și mai nemilos din lume?
Dumnezeu nu face alegeri în locul nostru... şi dacă îngăduie anumite lucruri, e pentru că respectă ceea ce ne-a oferit: liberul arbitru. El ne-a creat o lume frumoasă, cu cele mai frumoase condiții și posibilități, cu dreptul deplin de a face alegeri, unde noi ar fi trebuit să trăim în pace și în armonie...
Un lucru e cert: prea puţini îl cunosc cu adevărat pe Dumnezeu... prea puţini îl respectă şi au înţeles ce vrea El de la noi... deşi vrea atât de puţin... deşi merită atât de mult... iar noi? Îl insultăm, îl învinovăţim, îl subestimăm şi îl îndurerăm...
Nu daţi cu piatra în mine, gândiţi înainte... nu Dumnezeu m-a pus să scriu acest mesaj și nu Dumnezeu vă pune să fiți orgolioși, încât să nu vă placă adevărul din rândurile mele...

Uimitor, 1.455 de persoane apreciază asta. Nu e nimic surprinzător ca o gloată să nu-și cunoască sau să-și înțeleagă complet religia de care aparțin. De la femei (majoritatea comentariilor provin de la femei) vin comentarii total cretine, gen

Dumnezeu te a inspirat sa scrii.asemenea cuvinte ,,ADEVARATE,

și

Total de acord . Dumnezeu ne da numai lucruri frumoase. Depinde de noi , ce facem cu ele. Si nici bolile nu au fost date de Dumnezeu. Ele exista din cauza stilului nostru de viata dezordonat. Numai bine va doresc !

 și

E greu să accepti că tot ce ti se întâmplă este rezultatul gândurilor,vorbelor si faptelor proprii,este mult mai simplu să-l facem răspunzător pe Dumnezeu!Numai că toate se vor repeta până vom întelege si vom recunoaşte!

 iar mai încolo însăși autoarea comentează ca să întărească percepția conform căreia, deși evenimentele nu le consideră aleatoare, le transferă responsabilitatea de la persoana divinității la propria persoană:

Eu nu cred că Dumnezeu ne dă necazuri. Nu cred într-un Dumnezeu călău și tiran. Necazurile ni le facem noi sau ni le fac alții. Cred că plata păcatelor nu se întâmplă aici și acum... și nu prin necazurile pe care le avem.

Greșește și cînd spune că nu primim plata păcatelor în timpul vieții, dar sărim peste acest mic detaliu. Doar nu toată lumea știe dogmatică. Deci, avem trei variante în ce privește responsabilitatea evenimentelor:

• Dumnezeu, divinitatea, care coresponde oamenilor spirituali
• propria persoană, care nu corespunde oficial nimănui, decît unei logici greșite
• fenomenului aleator, care corespunde persoanelor ateiste.

Dacă vă gîndiți puțini, veți observa că variantele sunt în ordine crescător logică și ordine descrescător spirituală. Atenție! Variantele sunt considerate exclusive. Putem să spunem că relele ni se întîmplă că am greșit, iar Domnul m-a pedepsit pentru asta fără să încălcăm logica de mai sus. Însă nu putem să spunem că relele ni se întîmplă doar pentru că noi suntem de vină, iar Domnul nu are nicio legătură.

Dar... aici e vorba despre o persoană religioasă. Creștină. Creștinismul este clar specificat. Timp de 2000 de ani filozofi și apologeți de primă clasă tot au explicat și evoluat formele preexistente creștinismului, care au o perioadă de înca 1500 de ani. Nu cred că există vreun subiect care să nu fi fost abordat în creștinism, chiar dacă nu a fost pe deplin clarificat și există mai multe puncte de vedere. Tocmai diversitatea punctelor de vedere au condus la mai multe ramuri religioase și zeci de mii de secte. Dar... aici vorbim de ortodoxism. Ortodoxismul este clar specificat. Concepția greșită a Irinei este atît de gravă încît depășește specificacitatea ortodoxismului și intră profund în rădăcinile creștinismului general, ba chiar aș cuteza să zic mai mult, cărămizile constructive ale religiei de orice tip.

Orice homo religiosus crede într-un plan, într-un destin, în semne, în semnificația întamplărilor. Crede în semnificația propriei existențe. Creștinul nu scapă acestei credințe, nu ar avea cum, pentru că este ceva de bază oricărei religii. Da, scoaterea lui Dumnezeu în afara logicii întîmplărilor și conștientizarea că evenimentele nu au vreo semnificație și sunt pur aleatoare ar aduce un nivel mai mare de logică. Însă, atunci s-ar elimina însăși baza speranței, credinței în mîntuire/înviere, viața de apoi, răspunsul rugăciunilor, optimismul. Așadar, postarea NU SE INCADREAZĂ în limitele creștinismului. Este doar o încercare eșuată de a aduce puțină logică credinței. Dar nu merge așa. Credința e... ilogică, tocmai pentru că crezi fără motiv rațional.

Ultima notă: ați observat că am folosit în paragraful sus varianta conform căreia evenimentele sunt aleatoare și nu urmează vreun plan. Poate vă întrebați de ce nu am folosit varianta conform căreia propria persoană este responsabilă pentru evenimente, așa cum a folosit-o Irina în pledoaria ei. Ei bine, am spus mai sus că este o logică greșită. În prezent, nu s-a demonstrat prin vreun studiu sau experiment științific că persoanelor religoase (evlavioși, clerici, ctitori) nu li se întîmplă evenimente negative, sau li se întîmplă mai puține rele decît ateilor. De fapt, distribuția întîmplărilor pozitive și negative are o pondere echilibrată, care ar corespunde unor șanse, evenimentului aleator. Ba chiar, mai mult, s-ar putea considera din acest punct de vedere că nu există în realitate întîmplări rele sau bune, ci pur și simplu întîmplări și atît. Această concepție este cea mai logică.

Surprinzător, tot o femeie a menționat reala dogmă ortodoxă în acest domeniu într-un comentariu:

Nu.i adevarat. Dumnezeu ne da si necazuri, si astea din 2 motive: plata pt pacatele noastre sau calea catre mantuire.

În acest caz, da, se poate vorbi de o anume responsabilitate a persoanei proprii în ce privește necazurile, cum că Dumnezeu ne dă necazuri ca să ne curețe de păcate pentru a ne putea mîntui, însă, asta ar implica clar faptul că așa a vrut Dumnezeu. Adică fix lucrul presupus greșit de către Irina.

În încheiere, vă recomand lectură opțională parabola pomului roditor, găsită printre manuscrisele de la Marea Moartă. Dovada vie că de pe acum 2000 de ani, în creștinism, se refuta evenimentul aleator și că Dumnezeu te pedepsește cînd te revolți. Adică să fii atent, că Dumnezeu vine peste tine.

Romanii au ales un presedinte

Românii și-au ales președintele. Surprizător, pe cel ce nu era favoritul, pe cel care nu era socialistul, pe cel care nu era pe placul melancolicilor vremurilor de mai demult.

Nimeni nu prea înțelege cum. Mulți părerologi explică. Lucian Mândruță se bate cu pumnu-n piept de câte a făcut el de pe străzile pariziene, de unde s-a dus ca să transmită. Bloggerii asumă orgolioși succesul lor și cititorilor lor, internauții. Eșecul îl justifică prin PSD nu a avut blog, site, facebook. Analiștii politici explică cum a fost un vot masiv negativ, împotriva lui Ponta, nu pentru Iohannis. Fiecare maistru judecă după meseria sa și consideră că are întâietate.

Adevărul este că nu a fost o minune. Pur și simplu oamenii s-au săturat de minciuni, de jeguri, de mocirlă. Campania PSD a fost vârf de lance în ce privește asta. Iar oamenii au ales un om civilizat. Normal. De bun simț. Cartofii de canapea, văzând pe ecrane cum conaționalii și rudele lor stau câte 12 ore în ploaie să voteze, situație concertată tot de PSD, s-au ridicat și au votat în 15 minute, solidari cu ei.

Singurul lucru magic ce rămâne în peisaj este însuși președintele ales. Necunoscut nici acum, enigmatic, tăcut. Nimeni nu cunoaște ce îi poate capul, inclusiv viitorii colegi de politică, care se comportă precaut. Circa 200 de persoane, viitorii foștii subordonați, cei de la instituțiile sibiene, se bucură pentru rezultat și se întristează pentru pierderea șefului în același timp. Or, asta e de neconceput pentru ura și săparea tipic românească. Două treimi din românii de pretutindini se bucură pentru el. Am văzut persoane pe facebook care, din extaz, au postat trăiască Regele nostru!, aluzie la vechii lideri nemți. Este primul președinte pe care oamenii îl iubesc. Magic.

Să fie într-un sas bun!

Cadourile studentiei

În anii aceia gri, de sărăcie, de poticnire în pete lipicioase de ulei, de la gătirea cartofilor, pe nailonul bucătăriei, de clipele de abis mintal, în pat, sub pătură, în frig, ore în șir, chiar pe lumina de-afară, de călătorii fantastice în lumea microscopică a crăpăturilor din tavan și colțurilor de perete, simțeam viața cum se impregnează și trepidează în noi, în suflet, în oase, în dinți, în frunte. Ne era foarte foame și ne era foarte frig.

Stăteam într-un bloc gri, la ultimul etaj, cu altă colegă. Amândouă eram studente în anul întâi la Facultatea de Farmacie. Se întâmpla să nu avem curent, apă deloc și nici căldură.  Lumea garsonierei era înghețată în cărți vechi de medicină, teancuri de foi albe scrise, lumânări galbene și un craniu. Mai aveam niște casete vechi, aduse din Germania, pe care le puneam în casetofon și le ascultam. Câteodată se oprea muzica și auzeam reclame la electrocasnice și restaurante nemțești. Ne gândeam cum mănâncă cei de acolo pe muzica surdă a casetofoanelor de ultimă generație.

Aveam o pungă mai mare din hârtie de carton unde culesesem măceșe tomnatice din curtea spitalului. Avusesem o zi bună, fusesem la ore, discutasem deschis cu profesorii, ne-am întreținut apoi în povești, am râs, am glumit. Am uitat pentru o vreme. Am pus ibricul pe foc pentru ceai și am numărat măceșele stafidite. Flăcăruia albastră a pâlpâit ușor și a curs lent spre nimic. Ireal, ca într-un vis, s-a stins. Ne-am uitat una la cealalaltă și am izbucnit în plâns amândouă.

Într-o altă zi m-a apucat o durere țiuitoare de măsea. Nu mă puteam să citesc nici măcar să ațipesc. După câteva zile de nesomn m-am îmbrăcat, mi-am pus șalul în carouri albe și negre și m-am dus la o cunoștiință de a mea, în ultimul an la stoma. Blonduță, cu ochii mari albaștri, m-a privit speriată de cearcănele mele și mi-a făcut cu mâna spre scaunul stomatologic. Pentru că ea făcea practică, nu a trebuit să îi plătesc, doar materialele. I-am întins un bacnotă de 10 lei, ea s-a uitat către doctorița șef, s-a dus la sertar și mi-a adus restul în monede. Erau, de fapt, tot atâția bani. Mi i-a pus în palme și mi le-a strâns. Avea mânile atât de calde!

 Pentru că nu aveam apă, făceam deseori ceai și ouă fierte în același ibric. Nu puteam nici măcar să mergem la budă, pentru că nu aveam cum să tragem apa. Profitam de faptul că stăteam la ultimul etaj, unde era o ieșire pe acoperiș, și urcam, ne făceam treburile pe niște ziare, făceam după aia un pachețel și îl lăsam acolo. S-a întîmplat de multe ori, mai ales noaptea, când trecem tiptil, desculțe, pe casa scării. Colega mea, săsoaică, era mai ordonată, făcea pachetul și îl lega frumos și cu sfoară, ca pe cadouri. Și rămâneau șiruri de pachețele, legate cu pamblici colorate. Aveam o grămadă de ziare și buletine științifice vechi adunate de la biblioteca facultății pe care le întrebuințam pentru asta.

La un moment dat, ea a primit o bursă și a plecat la o vilă studențească. Ne-am despărțit îmbrățișate, râzând și cu lacrimi în ochi.

Am rămas singură în locuință. Era trist. Stăteam în pat, în frig și întuneric, cu pătura pe mine. Ascultam casetele germane pe care mi le lăsase, iar acum auzeam reclamele în vocea ei. Exploram minele și canioanele pereților de una singură. Peșterile erau avanposturile exploratorului interstelar, ce căuta adăpost prin relieful lunar al varului.

Odată, chiar înainte să părăsesc și eu garsoniera, m-am urcat pe bloc. Era zi, soare melancolic, și mă învârteam să cuprind de jur împrejur lumea. Erau pachețele din ziar legate cu pamblici colorate acolo, pachețele ei. 

Și pentru o clipă am avut impresia că am ținut amândouă o petrecere, dar acum s-a terminat, ea a plecat, le-a lăsat și că sunt cadouri și că sunt cadourile ei pentru mine.

Cu cortul pe Mures

Flaviu iși aprinse țigara și clătină involuntar băbuța a plăcere în timp ce sugea aerul printre dinți. Lăsând mâna printr-o mișcare feminină de-a lungul corpului, lângă burta diform de recentă, picioarele grase depărtate unul de celălalt, Dan și-l închipuia ca pe o morsă uriașă.

Mai era multă treabă de făcut, de întins cortul, de făcut focul, de-abia aruncaseră jos gențile, iar el fuma. Dan era nervos în interior. Orice gând usturător ca o bășică pe fund îl sătura cu gesturile mânilor, șuierul suptului printre dinți, imaginea crăcănată, ale lui Flaviu. El era de vină pentru tot. Dan era supărat în interior. Stătea nemișcat, pe vine, privind lemnele dracilor, aranjate ca un cort de indian. Să le dărâme sau nu?

Pentru că atunci când veniseră, aruncaseră bagajele negre, majoritatea cu fermoare rupte și cârpite cu ace de siguranță și fir de pescuit, dăduseră peste un rahat. Iar de la început, lui Dan i se păru amuzantă ideea de a așeza vatra focului fix peste el, că doar se arde. Și tot făcea glume, și menționa micii ce-i nu-i aveau de gătit, și cum clădea el lemnele în jurului lui. Iar Flaviu stătea impasibil, neamuzant, parcă tocit sentimental de fumul țigării lui. În scurt timp Dan avea primele îndoieli, apoi se declară dezgustat de idee, apoi total împotrivă. Dacă chiar s-ar fi compromis slănina și cartofii în staniol prin ceva lege necunoscută a fizicii? Așa că stătea tâmp, încruntat și tăcut privind claia de lemn gata aranjate frumos, exact ca un cort de indian. Să le mai desfacă sau nu? Doar el știa cât îi luase să le aranjeze…

Renunțase posomorât și găsise soluția într-o țigară de-a lui Flaviu. Acesta, nici mai prejos, deschise primul pet de bere. Era tăcut și eficace. Simțea plăcere pe dinăuntru și, ciudat, deși nu îi era frică să o piardă, nu o emana.

Bă, hai să-l sunăm pe ăsta.

Nu. 

Dan îl privi pe Flaviu. Întotdeauna era agitat, făcea pe șeful. Flaviu întotdeauna îl tolera cu simpatie bovină. Uite ce e, mi-a spus să nu te superi. S-a dus cu Dreghici și cu prietenă-sa la suc. Mi-a zis să nu îți zic să nu te superi pe el. Nu o să vină.

Timp de o sfert de oră Flaviu îl ascultă liniștit pe Dan cum clăbucea la gură. Se simțea bine și nimic nu o să-i strice starea asta. Oricum, Dan nu părea nervos. Parcă se forța să fie. Poate vroia să pară că e interesat de Radu, că e afectat de absența lui, că ce prieten bun cu el este. Prea zicea cuvintele cu jumătate de gură, nu înjura, mai degrabă rostea un monolog ca un diletant de teatru prost.

Până la urmă îl sună și cu câteva amenințări Radu veni, târziu, exact pe muchia grăbită dintre amurg și noapte, și cu Flaviu ca ghid, pentru că lui îi era frică să umble singur. Dan rămase să se refacă după ce Flaviu l-a lămurit inginerește și disprețuitor la instalatul cortului. Nu suferea să nu aibă dreptate.

Băieți, zicea Radu, în timp ce stătea pe iarbă, lângă foc, iar burta aproape plesnea din el cum se bulbucă o pungă de plastic pe care o strângi, să nu vă supărați pe mine. Puseseră toți slănina în țepe tăiate din salcie – în sfârșit un lucru bine făcut de Dan și recunoscut vocal de ceilalți – și le țineau deasupra focului. Cartofii în staniol îi laseră pe mai târziu, pe când se face jarul cum trebuie, motiv nu prea înțeles cum trebuie de Radu, care i-ar fi dorit fripți de acum.

Băieți, uite ce este. Eu am aproape 30 de ani. Zicea evitându-i privile lui Dan, mai mult căutând destăinuire pe fața fantomatic-roșiatică a lui Flaviu. Și eu tot ce îmi doresc este să cunosc o femeie, da care să țină la mine, nu așa, și să mă însor. Și da, am fost cu Dreghici, să nu te superi, Dane, n-am vrut să îți spun că tu te superi, dar Dreghici a venit cu prietenă-sa și am fost la suc. Și tot am vorbit cu ea și tot am râs și am glumit și mi-o pus mâna pe picior, să mor eu de nu, nu vă mint, să nu te superi, Dane. Și eu asta îmi doresc, dar lasă că mă ajută Dumnezeu, mă duc la popa de la Moșuni să pună slujbă, îi dau câți bani vrea el, și să am nevastă, să fac familie, ce dracu, că de 5 ani de zile lucrez, Dane, pe tir, și nu fac niciun ban și nici nu cred că o să fac, ca să mă însor și eu, să fac ceva, să fac o familie.

Dan se prinse repede. Inteligent, iute ca jocul flăcărilor de foc, înțelese că prietenul său trecea printr-o criză și că el se duse cu Dreghici și cu prietena lui, nu ca să o aburească, să i-o fure. Nici măcar nu se duse să cunoască alte fete, singure. Faptul că fata aceea era prietena tovarășului său îi dădea încredere și stabilitate emoțională, pe care nu o ai când vorbești cu fete singure la prima sau a doua conversație. Dar mai ales faptul că el trăia prin prietenul lui. Radu avea o prietenă, tocmai ce o scosese la un suc, în oraș, râdea și glumea cu ea. Iar ea, la fel, ba chiar i-a pus palma pe genunchi. Radu avea o relație stabilă, proiectată mintal prin străduțele întunecoase și întortocheate ale psihologiei umane, prin Dreghici.

Flaviu nu făcea niciun efort să înțeleagă, dar dădea impresia că știa. Mișca bărbița galbenă, ca un pui de caisă, în ritm de tic, și savura țigara.

Acum Dan îl lămurea lui Radu ce trebuia să facă, cum să dea cu pumnu-n masă la taică-so și la mă-sa, că aia aveau firma de tiruri, cum să primească și el niște bani și să caute basarabence pe net.

Băieți, tot la aia mă gândesc, o femeie care să mă iubească, că îi iau ce vrea ea, numai să țină la mine. Radu nu se putea bucura de noaptea la cort, cu lună, greieri și foc de tabără, pe marginea apei, că era cu mintea în altă parte. De fapt, nimeni nu se putea bucura de natură așa cum trebuie - erau toți adulți și neimpresionabili. Dan explica. Flaviu fuma flegmatic cu gesturi muieratice, punându-și mâna de-a lungul burții monstruoase, de bachus, burtă recentă, căpătată din lucrul pe vasul de croazieră.

Povestitorul de Facebook

La început, desigur, apare evenimentul. 

Este forța motrice ce împinge roata destinului, știți voi, aceea atât de frumos desenată în cărțile de tarot. Împrejmuită de cei patru evangheliști, atât ca solii noutății, deci povestitorii, dar cât și tiparul, contextul după care trebuie să ne ghidăm cum să primim vestea. Cel afectiv-emoțional. Sufletesc.

Regula de aur a povestitorului a rămas neschimbată. Evenimentul. Noutatea lui. Vestirea lui. Folosirea sentimentelor. Este același lucru ce vedem din manuscrisele de acum mii de ani până în blogurile din ziua de azi. Povestitorul, omul care a văzut divinitatea, supernaturalul, și vine să le spună tuturor membri tribului, adunați sub acoperișul peșterii, la un foc împrejmuit de oase de mamut. Povestașul, cel atât de frumos descris în cartea lui Mario Vargas Llosa.

Blogerul, povestitorul. Regula este de aur pentru că e atât de simplă. Puteți observa și voi: evenimentul nou, anunțarea lui, iar mai apoi, povestirea lui sentimentală. Strecurarea în text de sintagme gen și eu am pățit asta..., eu odată am făcut..., părerea mea este... pentru că eu sunt... pentru că eu am întâlnit situații de... Simplu. Perfect. De mii de ani. Iar ca povestitor trebuie să fii nițel încrezut, puțin mândru de tine și puțin arogant. Să dai semne de lider-ship, ca să îți poți ține invonluntar ascultătorii/cititorii sub frâu. Iar dacă ești prost(ă) să nu recunoști niciodată.

Așa că trecem la povestea de azi. Chit că evenimentul nu e nou, este comunismul, al nostru, al românilor, evenimentul niciodată nu este epuizat. Asta pentru că, cred eu, niciodată nu știm ce s-a întâmplat exact acolo și atunci. Și niciodată nu vom ști dacă noi, românii, suntem un popor imbecilizați de comunism sau am fost dinainte imbecilizați, comunismul așternându-se peste noi ca o pătură perfectă, delimitată exact la colțul patului. Deloc mai scurtă sau mai lungă. Doar... potrivită pentru noi, ca pedeapsă sau recompensă. Dar ce mă doare este înclinația (oarecum firească, de turmă) a tinerilor din ziua de azi (și adulți, circa 30-35 de ani) de a ponegri comunismul, ca şi cum ar fi o entitate rea, izolată de sufletele noastre, exterior nouă, nu provenind din noi. De a-i arăta fețele negative. De a-l huli. De a-l disprețui. Și asta se face pe fondul necunoașterii și a prostiei. Și dacă mai adăugăm, conform regulei de aur de mai sus și celebrul sentimental eu, am pățit... uitați ce iese:

Eu tot ce am vrut să îi arăt că cei 7 ani de comunism pe care i-a prins sunt irelevanți, pentru că era copil mic. Asta nu însemna că nu îmi plăcea povestea sau că nu eram de acord cu ce se povestea. Era doar un detaliu mic, mic de tot... Cei 7 ani de comunism... adică de când s-a născut până la grădiniță grupa mare. Uitați ce am scris:

nu, ma refeream la altceva. Ma refeream la varsta ei de atunci. Nu iau in considerare amintirile unui copil din perioada respectiva. Si eu aveam 6 anisori pe atunci si TOT ce imi amintesc e ca am fost in '90 sa imi iau inghetata si m-a inselat vanzatorul dadu-mi rest in bani comunisti, care nu mai erau in uz. Da, nene. Si eu am 7 ani de comunism. Pe la 3 anisori deja detestam utopia marxista. La 4 anisori ma ingrozea atrocitatile din Kampuchea. La 5 anisori ma afecta relatiile interumane romanesti si experimentul Pitesti. In fine, la 7 anisori am zis ca nu se mai poate si am iesit in strada sa protestez. Intelegi unde bat? Oarecum ai dreptate pt ca perioada imediat urmatoare (si care este lunga si nedelimitata clar) a fost un fel de neocomunism, deci si aia se pune. Eu cred ca este adevarat: in toata istoria nu a mai fost o asemenea distrugere morala umana pentru locuitorii de aici cum a fost perioada comunista. Dar, va rog, nu va mai dati mare ca ati prins 7-10-15 ani din ea. Maica-mea a prins 30 de ani si nici nu a auzit vreodata de Pitesti, Karl Marx, Kampuchea samd. Puteti face asta, eventual, in baza studiilor/cartilor citite.

 și (povestitorul are în jur de 30 de ani):

Am subliniat faptul ca te dai mare irelevant cu 7 anisori de comunism. Abia la 14 ani apare ceva ce poti numi "deliberare", "raspundere", "constiinta". Daca te lauzi ca ai prins 7 ani de comunism aia inseamna ca aveai in 89 varsta de 21 de ani. Desigur, ai putea sa ai amintiri traumatizante care sa te afecteze emotional si inainte, dar NU E CAZUL COMUNISMULUI, care era orientat familie.

A urmat o ireală avalanșă de jigniri. Căci, eu, ce făcusem era, de fapt, că... întrerupsesem povestirea. Cea veche de milenii de ani. Cea care urma regula de aur. Nu numai atât, trăsesem de
mânecă pe povestitor că mințea, sau mă rog, aburea. Uitați ce răspunsuri demne de un om european cult, de povestitor, de bloger, de freelancer (scriitor la comandă) mi-a dat:

• Îmi traduceți careva? Nu îmi dau seama care e problema lui.
• Ai logica unei perechi de galoși în august, dude.
• Bă, dobitoc patinat, am zis că nu am prins mare lucru din comunism, dar am prins anii '90 în toată splendoarea lor. La voi, la școala ajutătoare, nu vă învață înțelegerea textului? Vorbeam de adolescență, nu de grădiniță, retardat funcțional ce ești.
• Yup, retardat funcțional, cuo relevantă incapacitate de a pricepe un text scris. Votezi cu Ponta, nu?
• I had enough retard for today. Byby, stupid.
• Mă fut în ea școală românească.
• Today is a day for beautifull, not for stupid.

Întruperea povestirii a degenerat, firesc, în depănarea fiecăruia a poveștii personale, așa cum se întâmplă și verbal. Unii își aminteau plăcut, alții nu. Alții se lăudau că au mai mult, 13, 15 ani de comunism și că au prins învățatul la lumânare și în frig. Alții, naivi, chiar au crezut că sunt melancolic comunist, iar alții, că votez cu Ponta. Alții au uitat de incident și s-au grăbit să recite fraze voit monumentale: In comunism (forma care a fost la noi) s-a impartit saracia la saraci, ca aia isteti o duceau mai bine. E amuzant.

Dar, nimeni, absolut nimeni, nu vedea retușul narativ a povestitorului, nu vedeau lipsa logicii și argumentării logice. Toți vedeau povestea, căci pentru ea s-au adunat aici, pe wall-ul blogeriței (e o ea), să asculte povești. Nu să rezolve probleme; să ascultă indignări personale asupra problemelor. Iar eu i-am deranjat pe toți adunați în jurul focului din picoteala lor trasă de păr și sentimentală, melancolică. Și puțin retoric-indignatoare la adresa celor mai tineri, care nu au prins comunismul, așa ca ea, căci uite cum se încheie poveste ei: Oare generația asta care nu a prins nici șotron, nici rațiile de pâine, nici coada la carne, oare generatia asta a lui Google și Wikipedia, a subtitrărilor în engleză și a copilariei la tastatură, oare ei vad mai limpede?

Bineînțeles că da. Iar tu faci parte din grupul patologicilor ce trăiesc în lumea de acum 15-25 de ani, cu dublul sentiment de inferioritate/superioritate ce ți se recunoaște vădit din lătrătura balcanică.

Dar eu nu pot să te anunț de asta, pentru că vezi tu, eu nu sunt povestitorul, eu sunt realul, neaburitul, pragmaticul, din preajma isprăvii, iar orice intervenție a mea te deranjează în lumea ta mică și ineficace, din preajma roţii focului.

Cum inteleg eu femeile

Totul a pornit dintr-o discuție pur aleatoare cu un coleg de servici. Având în vedere ora redusă (3-4 dimineața), monotonia patologică, mediul halucinant sub lumina neonului, ne-am coborât involuntar scuturile de bărbați și am început să spunem lucruri pe care nu le-am mai spus vreodată altora.

Tema principală era ce dorim de la femei. Mai exact, complexitatea dorințelor. El spunea că acum, la treizeci de ani (maturitate), avem dorințe mai complexe decât la douăzeci de ani (adolescență), argumentul lui fiind că am devenit mai complecși. Eu spuneam că dorințele noastre nu s-au schimbat, au rămas la fel de complexe, argumentul meu fiind că suntem mai lucizi în ce privește sentimentele și găsirea soluțiilor pentru dorințele noastre. Doar mediul a devenit mai complex. De exemplu, eu mă îndrăgostesc nebunește de A. Dar eu am o relație de 3 ani cu B. Sau chiar logodit/căsătorit. Inima mea îmi spune să mă duc după A. Rațiunea îmi spune să rămân la confortul stabilității ce-l oferă relația, care s-a întins și pe o perioadă de timp de neneglijat, cu B. Sentimentul/dorința este acceași din adolescență. Cum ajungi la el/ea... ei, aici s-a schimbat ceva față de perioada adolescenței, unde nu exista responsabilitatea omului matur. Recomand un articol unde realitatea bate filmul la un nivel fantastic, unde o femeie întreabă din disperare, efectiv, pe necunoscuți online, ce să aleagă între soț și amant. Articolul pare hazliu la prima vedere, dar în momentul în care devii empatic lucrurile sunt tragice.

Bineînțeles, problema ține de mai multe variabile, nu doar cea a mediului. Una dintre ele este cea a schimbării femeii. În mod cert o femeie nu este aceeași și la douăzeci de ani și la treizeci de ani, diferența este atât de mare, încât Balzac a scris o carte pe seama ei: Femeia la treizeci de ani. Ca să putem stabili gradul nostru de complexitate a dorințelor, trebuie să cunoaștem, așadar femeia.

Aici intrăm pe o notă ușor comică. Pentru că prietena mea mi-a spus că sunt rece. Nu mă interesează, nici nu caut să stau la discuții pe temele astea, le refuz și închid din start, pentru că mi se par prostești. Că de fapt, eu nu înțeleg femeia. Articolul de față l-am scris tocmai să dovedesc contrariul. Să dovedesc că, de fapt, eu cunosc femeia. Când eram adolescent am citit despre Frank Sinatra. El zicea că iubește și admiră femeile, dar că, ca orice bărbat, nu le poate înțelege. Mi-a plăcut vorbele lui. Le-am adoptat rapid și chiar le-am citat de câteva ori unor femei, dar numai acum, fără să citesc alte articole despre ce zic bărbații, doar din pură meditație izolată, mi-am dat seamă că mă înșel. Eu chiar cunosc femeile și mai mult decât atât, înțeleg și legile ce le guvernează funcționarea mașinistică.

Așa că, să trecem la prezentarea unor poze de pe facebook, pentru că de ce nu? Ar putea constitui lejer un instrument de cercetare și interogare a ființei umane, ba chiar conducerea facebook-ului a condus anumite experimente pe grupuri sociale. Lăsăm detaliile decente, gen locul nașterii, domiciliul, locul de muncă și unde a studiat, pe care absolut toate și le fac publice pe facebook.

Eu văd în fiecare zi cum femeia:

• iși etalează gusturile în ce privește arta
  
• ce știe să gătească
  
• ce îi place să mănânce
  
• își face coafura preferată
  
• se machiază
  
• ce jocuri se joacă
   
• se îmbracă
  
• se căsătorește (și mă doare sufletul că nu o să mă credeți că am văzut și poza locului unde a spus DA, și nu mai găsesc)
  

•  are tentative naive de a face politică
  
• are răbufniri de mahalagioacă (probabil e pe menstră)
  
• și de activism feminin
  
•  arată în bikini
  
•  aleargă la un cros pentru o cauză nobilă (nu a alergat niciodată în viața ei până acum)
  

• e gravidă (și primim și asigurararea liniștitoare că continuăm să creștem)
  

Și alte mii de postări irelevante, de poze cu bebelușii altora în brațe, citate Poptamas, postări cu câini și pisici ce își caută stăpân, buchete de flori, torturi aniversare, poze de grup de la nunți (numai și numai de la nunți), și poze de plaje de concedii.

Orice, dar absolut orice, postare de gen ascunde în spatele ei un clinci psihologic. Nu cred ca am timp și spațiu să mă desfășor pentru fiecare, dar o să închei lămuritor.

Femeia vrea iubire. Este o mașină făcută pentru a simți. Atât trebuie să știm ca să o înțelegem (referitor la discuția din prima parte a articolului, putem concluziona că eu nu am dreptate și colegul meu are dreptate - nu te poți pune cu iubire). Dar iubire nu este ceea ce credem. Dacă am face un exercițiu mental chiar acum, să găsim sinonime sau definiții, am ajunge probabil să spunem: interes, afecțiune, dragoste, dor etc. Dar astea sunt doar năzbâtii de a aburi femeia pentru sex. Adevărata definiție a iubirii este:

mișcare.

...............

Ice Bucket Challenge e ca Religia

Ice Bucket Challenge e exact ca Religia:

• ia amploare printr-un sistem exponențial
• te face să faci lucruri tâmpite - inutile și fără sens
• dar, care totuși, parcă te fac să te simți bine, deși sentimentul nu e nobil, ci egoist
• lucrurile tâmpite sunt pentru un scop bun
• comportamentul și IQ-ul masei mari de participanți lasă de dorit
• pentru că ajung să facă lucrurile inutile fără să mai știe scopul inițial al campaniei
• și niciunul nu citește regulile ei, știu doar în mare ce să facă
• de aceea unii oameni critică campania prin participanții ei, dar de fapt, în esență, campania nu e chiar criticabilă negativ
• donațiile nu prea ajung la cine trebuie (73% din bani se pierd pe drum în buzunarele șefilor, fundației, de fapt)
• dar asta e ok, pentru că tot se vehiculează o cantitate impresionantă de bani
• cine critică campania e desconsiderat pentru că nu vrea să facă bine
• apar chiar reformați în interiorul ei (Charlie Sheen Ice Bucket Challenge și Rubble Bucket Challenge in Gaza)
• participă și celebrități sau politicieni (cu scopul parțial perfid de a-și face imagine)
• participă chiar și oameni de știință
• unii dintre participanți se rănesc din cauza challenge-ului
• alții chiar îi ajută la asta crezând că le fac bine
• lucrul acesta este amuzant pentru alții, dar grav dacă te gândești la modul serios
• se scapă din privire adevăratele probleme
• dar, totuși, apare apologetica

Și... cireașa de pe tort, obiectul central, divinitatea, să zicem, entitatea care a stârnit campania, ALS:

• are mai multe nume
• este un  neurodegenerative disorder
• poate să afecteze pe oricine și apare în mod spontan
• cauza este necunoscută (în afară de cazurile când apare ereditar - în familie)
• are efecte ireversibile
• nu există tratament, dar:

Treatment focuses on slowing the progression of the disease, preventing complications and helping the patient achieve and maintain a better quality of life.

Singura diferență notabilă ce am găsit este că ALS nu e contagios.

Multumesc. 

Doctoranzii romani lovesc din nou

O să încep cu sfârșitul. Concluzia, din experiență personală, este:

Dacă te lauzi că ai un doctorat, dom'le, ești un mare prost.

Acum o să trecem la partea de mijloc. Vreau să clarific unii termeni, așa cum îi văd eu. Deci nu prezintă vreun caracter tehnic. Titlul articolului e greșit, cuvântul corect este doctor. Am folosit cuvântul doctorand în titlu pentru a nu se confunda cu medicii, dar de fapt, doctorand nu înseamnă un titlu, oricare ar fi acela, onorific, profesional sau didactic. Doctorand înseamnă calitatea tranzitorie a unei persoane, așa cum este student la inginerie sau masterand. La sfâșitul perioadei didactice capeți titlul de doctor sau inginer. Nereferitor la articolul de față, observați că, din câte știu eu, nu există titlu de master. Masterul reprezintă o specializare; deci dacă ai făcut o facultate de inginerie și un master de IT (așa cum fac eu acum), poți să spui că ești inginer specializat în IT. Acum, odată definiți acești termeni, pot să descriu unele caracteristici a lor. Încă o dată, repet, nu am pretenții tehnico-științifico-etc, mai degrabă este imaginea personală asupra lor.

Facultatea, să zicem de inginerie, dar whatever, învață pe student noțiuni generale. Este perioadă unde se acumulează cunoștințe. Dacă am spune că sunt cunoștințe general acceptate în societatea științifică la ora actuală deja intrăm prea în detaliu. Sunt simple informații. Sunt noțiuni, formule (care, deseori trebuie învățate pe de rost), paradigme, algoritmi. Este perioada unde se citește din cărți și cursuri. Da, facultatea te face mai deștept, dacă ne referim la bagajul de informații cu care (teoretic) ieși afară din ea. Dau exemplu din 2 facultăți diferite, fiecare cu câte o disciplină (nu citiți tot).

1. Facultatea de Inginerie - Automatică - Disciplina "Dispozitive și circuite electrice", conținutul cursului:


• Diode semiconductoare - (redresoare, stabilizatoare, varicap, etc); structură, funcţionare, caracteristici statice şi dinamice, aplicaţii
• Tranzistoare bipolare - structură, funcţionare,polarizare într-un punct static de funcţionare, caracteristici statice şi dinamice, modele dinamice de semnal mare şi mic, scheme echivalente, aplicaţii
• Tranzistoare unipolare (cu efect de câmp), TEC-J, TECMOS structură, funcţionare, polarizare într-un punct static de funcţionare, caracteristici statice şi dinamice, modele dinamice de semnal mare şi mic, scheme echivalente, aplicaţii
• Dispozitive electronice multi- şi unijoncţiune (tiristor, diac, triac, TUJ, etc) structură, funcţionare, caracteristici statice şi dinamice, aplicaţii
• Dispozitive optoelectronice (fotorezistenţă, fotododă, fotoelement, fototranzistor, optocuplor, diode electrolminescentă) structură, funcţionare, caracteristici statice şi dinamice, aplicaţii
• Amplificatoare (amplificatoare de semnal mic, amplificatorul diferenţial, amplificatorul operaţional, amplificatoare de putere) – parametri, caracteristici, mod de funcţionare, clase de funcţionare. Amplificatorul operaţional. Parametri. Aplicaţii liniare (amplificatory inversor, neinversor, sumator, diferenţial, repetor, integrator, derivator)
• Redresoare de tensiune – parametri, caracteristici, tipuri funcţionale
• Stabilizatoare de tensiune - parametri, caracteristici, tipuri funcţionale
• Oscilatoare armonice RC (Wien, cu reţele de defazare), oscilatoare LC


2. Facultatea de Științe și Litere - Istorie - Disciplina "Preistorie Generală", conținutul cursului:

• Introducere: Motivaţia temei. Criteriile de selecţie. Definirea unor termeni (utilaj mental, mentalitate colectivă, imaginar colectiv, diversitatea socială a imaginarului, moartea ca reflectare privilegiată asupra lumii). Istoriografia problemei.
• Dacia protoistorică – schiţă istorică şi geo-culturală: Dacia la răspântia marilor curente de civilizaţie. Raportul dintre originalitate şi influenţă ca factori care contribuie la structurarea unei civilizaţii. Permeabilitatea culturală. Destinul istoric al Daciei preromane.
• Societatea getică în sec. V – III a. Chr: Aşezări. Cetăţi. Necropole. Mormintele princiare. Dinamica demografică a geţilor. Influenţele greceşti şi elenistice. „Secolul de aur” al aristocraţiei getice.
• Societatea dacică în sec. I a. Chr. – I p. Chr: Dinamica demografică. Difuzarea tehnologiilor avansate ale epocii. Influenţa celtică. Geneza statală. Fluxul influenţelor elenistico-romane.
• Izvoarele literare referitoare la sfera sacră, obiceiuri, înfăţişare, vestimentaţie. Herodot. Hellanikos. Platon. Xenophon. Strabo. Pomponius Mela. Diodor Siculus. Dio Chrysostomos. Ovidius. Iulianus Caesar. Iordanes.
•  Descoperiri arheologice – sec. V-III a. Chr. Aria de răspândire. Contextele descoperirilor. Structura descoperirilor. Materiale şi tehnici. Ateliere. Cronologia. Toreutica thraco-getică. Geneza artei thraco-getice. Stilul.
• Descoperiri arheologice – sec. I a. Chr. – I p. Chr. Aria de răspândire. Contextele descoperirilor. Structura descoperirilor. Materiale şi tehnici. Ateliere de bronzieri şi orfevrieri. Toreutica dacică. Geneza artei târzii / Renaşterea artei daco-getice. Un stil daco-getic ?
• Sacrul în lumea geto-dacilor: Definirea unor termeni. Incinte şi locuri sacre. Instituţionalizarea religioasă. Deceneu. Sanctuare. Ansambluri ceremoniale. Credinţe şi practici magico-religioase.
• Sacrificii umane şi practici funerare: Izvoare literare. Descoperiri arheologie: a) oseminte umane neincinerate în contexte nefunerare; b) morminte; Interpretări istorice: a) sacrificii şi înhumări rituale; b) practici de expunere/descompunere a cadavrelor. Observaţii asupra practicilor funerare la geto-daci. Sacrificii umane şi practici funerare insolite în alte arii culturale.
• Iconografia. Schiţă pentru reconstituirea imaginarului: Ideologia regală şi cultul eroului cavaler. Repertoriul motivelor şi combinaţiilor decorative. Limbajul imaginilor. Personaje umane. Bestiarul. Organizarea spaţiului. Polisemantismul motivelor şi combinaţiilor decorative. Teme iconografice: scene de investitură; personaje pe tron, călare sau în care de luptă; eroizări; vânătoarea iniţiatică; hierogamii; scene de sacrificii; procesiunea animalelor; confruntări între oameni şi animale.
• „Secolul de aur” al aristocraţiei getice (cca. 350 – 250 a. Chr.): Elitele politice şi culturale. Ideologia aristocratică şi comportamentele nobilare.
•  Epoca Regatului (sec. I a. Chr. – I p. Chr.): Iradierea influenţelor elenistico-romane şi fondul tradiţiilor indigene. Geneza ceramicii pictate. Ornamentica geometrică tradiţională. Arta figurativă. Motivistica zoomorfă şi antropomorfă. Esenţa filonului estetic al artei dacice. Civilizaţia aulică din zona Sarmizegetusei Regia.

Așa cum puteți observa și voi dintr-o privire fugară, sunt doar cunoștințe. Facultatea, de regulă, nu te face mai isteț sau inteligent decât ești, doar îți facilitează accesul la informații și la înțelegerea lor, iar memorizarea și învățarea lor eventual te fac mai deștept. Adică nu ești mai inteligent în abordarea și rezolvarea problemelor, ci doar știi mai multe abordări și rezolvări (ai mai multă cultură generală). Excepțiile sunt cei care erau bine motivați și inteligenți apriori. Ei învață ușor și reprezintă segmentul mic de persoane care nu numai dobândesc un bagaj de informații, ci și învață cum se învață. Adică capătă o anumită deprindere a judeca, gândi etc. Dar aceștia sunt foarte puțini. Mai mult decât atât, facultatea te mai și educă cum să te comporți la viitorul loc de muncă, cum să te comporți într-o societate responsabilă.

Masterul, pe de altă parte, reprezintă perioada în care aplici cunoștințele dobândite în vederea obținerii unui loc de muncă. Este strict practic și strict profesional; nu se mai discută noțiuni, se discută la un nivel înalt care presupune cunoașterea lor de dinainte. Se face practică - toate programele de masterat au Practică - disciplină obligatorie cuprinsă în planul de învățământ, unde masterandul chiar lucrează la firmele cu care universitatea are contract. La masterele tehnice (inginerie) este mai ușor de înțeles practica decât la masterele umaniste (istorie). Dar o să înțelegeți imediat. De exemplu, în cadrul masteratului "Elitele, cultura şi construcţia europeană" (este legat de facultatea de istorie) sunt discipline ca "Surse şi metode de cercetare în istoria contemporană şi recentă" și "Discurs istoric, concepţie şi metoda istorică în istoriografia română modernă". Numele disciplinelor spun totul: chiar dacă nu faci practică sau lucrezi ca la o facultate de inginerie, înveți cum se studiază. Înveți cum să citești, cercetezi, critici, argumentezi, într-un cuvânt, să studiezi științific. Meserii ca ambasador, diplomat, consilier politic, critic literar, critic istoric, istoriograf etc se bazează pe această aptitudini. Deci, este practică.

Masterul este cel care nu te învață, nu te face obligatoriu mai deștept. Masterul este cel care te specializează pe o direcție anume. Aici "furi meserie". În această perioadă se mai formează și o judecată critică, un mod de aborda problemele, deprinderi de studii științifice. Pentru că aici apare primul contact adevărat cu lucrări științifice și modul de abordare a lor: apar discipline ca "Metodologia cercetării". Masterul este cel care te face inteligent, dar asta numai dacă aveai și ceva cu ce să începi.

Încă o notă de o semnificație incredibilă. România a trecut la sistemul Bologna în 2004. Nu știu exact procentajul, dar aș estima că undeva la 98% din întreaga populație a României nu știu ce înseamnă sistemul Bologna. Procentajul este incredibil de mare chiar și în rândul studenților. Răspunsuri de genul din partea studenților:

• am o facultate, la ce mai îmi trebuie master?
• mai bine mă apuc de a doua facultate în loc de master
• termin facultatea și am și zburat din țară
• am facultate, deci știu meserie
• masteratul este pentru cei ce vor să învețe mai mult

dovedesc că habar nu au de învățământul universitar actual. Conform sistemului Bolgna, o facultate și un master reprezintă un tot universitar. Dacă faci doar o facultate se consideră ca și cum ai studii nefinalizate. Logica din spatele sistemului este simplă: înveți noțiuni generale în 3 ani de facultate, apoi le aplici practic în 2 ani de master, la alegere. Spre diferență de sistemul de lungă durată (cel 4-5 ani, de dinaintea anului 2004), unde făceai cumulat și noțiuni și aplicații, aici ai libertatea de alegere. Te poți specializa pe ce direcție vrei tu. Poți alege chiar să urmezi un master de istorie la o facultate de inginerie, deși nu are niciun sens. Doar în mentalitatea neaoșă a rămas ideea de "facultate" ca înainte de 2004: o școală independentă, izolată de orice altceva, de alte cursuri sau programe școlare.

Doctoratul reprezintă noțiunea înțeleasă cel mai greșit de către "inteligența" românească. Prin negație, doctoratul nu este o școală. La doctorat nu se învață nimic. Nu te face mai deștept, nu te face mai inteligent. De fapt, până și faptul că spun "te face" sau "te învață" este fundamental greșit, pentru că nimeni nu îți mai prezintă informații, nimeni nu te mai lasă sa furi meserie, nimeni nu te prelucrează în niciun fel. Doctoratul este confirmarea oficială a faptului că TU studiezi, zi de zi, neimpus. Că citești, critici și contribui la lucrări științifice. Doctorand este o stare de fapt, o caracteristică personală, nu o persoană înmatriculată la o școală. Este o recunoșterea faptului că tu ești cercetător științific, și nu pentru că așa îți câștigi pâinea sau că asta ai declarat tu că vrei să faci, ci pur și simplu că ești ceea ce ești și că faci asta fără absolut niciun interes financiar sau practic, doar din plăcere. Desigur, ai putea-o să o faci și fără oficialități, însă avantajul de a fi înscris la program de doctorat este imens: excursii în străinătate, prezența unui anturaj/societăți de oameni similar, acces gratuit la informații, acces la instrumente (super-computere, laboratoare) etc.

Ca o comparație, pentru mine un doctor este ca un skate-boarder. Face antrenamente în fiecare zi, se pedalează de plăcere, descoperă și încearcă noi trucuri și mișcări. Comunică și cu ceilalți din anturajului lui. Dar timpul trece, se lasă de asta, se maturizează, trec 10 ani de când nu s-a mai dat pe un skateboard, s-a îngrășat, a amorțit. Iar acum îți spune că eu sunt un skateboarder. Greșește și este un om prost. Nu, nene. Ai fost. Acum nu mai ești. Pentru că nu mai ești cababil de acele mișcări. Nu mai ai anturajul acela pentru comunicare și relaționare. Nu te mai dai cu skateboarderul. Nu mai ai tonusul acela. Și din cauza asta un om inteligent nu spune că are un doctorat dacă nu este întrebat explicit. Mai degrabă spune acum studiez asta, iar în cazul în care nu mai face cercetare spune am studiat asta. Sau că acum lucrez în cercetare, respectiv, am lucrat în cercetare.

Doctoratul este înțeles prost ca o școală. Este înțeles ca facultatea, un modul de școală izolat, însă de data asta nu izolat de alte module școlare, ci izolat de caracteristica ta ca om știință. Derapajele în cazul acesta sunt enorme:

• scandale de plagiat
• "fabrici de diplome"
• cumpărări de titluri (cele de doctor se iau cu comisie măsluită)
• teze de doctorat pseudo-științifice

În prezent, suntem țara cu cei mai mulți doctori pe cap de locuitor din Europa, un lucru total absurd cu realitatea.

Și acum, introducerea articolului. Pe un grup de facebook, Pseudoștiința în România; scepticism; gândire critică, am pus o întrebare, simplă, zic eu: 

Am un mic joc. Raspundeti printr-un numar intreg la intrebarea mea:

CATE LUCRARI STIINTIFICE ATI CITIT PANA ACUM?

Eu tot consider și acum, în puțina mea înțelegere, că este o întrebare suficientă, asta însemnând că nu ai nevoie să mai ceri și alte explicații în a răspunde. Nu mă interesează background-ul tău didactic, nici cel profesional, nici câți ani ai, că ai avut un start înaintea altora sau nu (similar rockerului bâtrân care-i spune la puștan că el se juca cu puța-n nisip când el asculta Judas Priest), că nu ai timp de citit, că nu ești dintr-o familie bună (ca alții) să te susțină... Nu mă interesează nedreptatea vieții. Doar care este valoarea ta instantanee măsurată în articole științifice citite. Urmează o discuție șocanto-halucinantă cu un doctor inginer:

Cu smerenie înclin să cred că "micul joc" al acestei întrebări este mai degrabă un "joc de cuvinte" ce ascunde în mod politicos dar cu un grad considerabil de irelevanță, o interogare referitoare la "apetitul absolut" pentru acumularea și procesarea de cunoștințe. 1. Contactul cu informația în formă academică dacă este făcut în mediul academic se încadrează mult prea des în principiul "a intrat bou în școală și a ieșit vacă". 2. Acumulările masive gen "bibliotecă ambulantă" făcute indiferent în ce mediu fără o pondere complementară consistentă în procesarea cunoștințelor acumulate, sunt surclasate net de un "Google search". 3. Autodidacticismul cu surse academice/științifice sau "youtubo-forumistice" ne-selective, respectiv acumularea fără o structură arborescentă cu baze reale, elementare, duce la... o formă de "ignoranța elaborată și fermă" afișată ucigător de către toți misticii propovăduitori de perpetuum mobilă și izvoare de energii perene și libere pogorâte pe toate drumurile... deci întrebarea are niște carențe serioase, dar poate mă înșel

 I-am răspuns. El răspunde:

Dacă folosești termenul "sceptic" nu mă mai trage inima să răspund nici puținul care mă trăgea. Intuitiv (studiul find personal și interesul e așișderea) deci - studii fără efort ne prea mergând - poți trage cu ochiul la "pedigree-ul" meu, surjectiv cu un al doilea domeniu prin subiectele tehnice abordate/pretins stăpânite. În anumite situații precum cea în speță, lista bibliografică ar fi... , în consecință întrebarea fiind... mă rog, adjectivele sunt clare. Partea dezarmantă cu "scepticismul" (termenul "sceptic") etiologic vorbind ci nu semantic sau altfel, ... mi se pare precum "credincios" (a crede), pentru că nu poți fi sceptic visavis de ceva fară a crede altceva în loc (eventual cu aceeași intensitate), deci "sceptic/scepticism" e ca "o forță fără vector" dacă este folosit între subiecți ce vehiculează noțiuni într-un mod ce implică o acuitate cu un nivel ridicat.

P.S. Daaa, pentru cei cu "probleme dermatologice" cauzate de semantică, între "a ști" și "a crede" linia de demarcație se află... acolo unde dorești la un moment dat (pe scurt nu-i)

Îi răspund că nu e cazul să ne blocăm la definiții de cuvinte, să înțeleagă în sens larg ce vreau să spun. Nu îl înjur, în mod sigur nu îl fac bou, dar recunosc că am răspuns iritat. Îl rog să nu mai continue. Îmi răspunde:

Apreciez pertinența ultimei remarci și fac o concesie prin a sugera "subtil ca marfaru" adjectivele ce ar putea caracteriza o listă bibliografică ca răspuns: Cu ce să încep? Cu ale tinereții respectiv "cele din" Leibniz, Goethe, Hegel .... cu cele ulterioare exclusiv tehnice din mediul academic (dr. ing), cu cele mult-post-academice ce se încadrează într-un al treilea domeniu, cu cele intercalate frugal pe toata perioada de vreo... 30 de ani tot lucrări științifice dar "citite" cu nessu' în mână în fotoliu și atât? Cum ar arăta cantitativ și ca "bonton" o asemena listă a unui om de vârsta mea, și ce relevanță ar avea pentru orice punct de vedere al unui studiu daca eu sunt - oricum - un bou?

S-a ițit și o a treia întrebare: cât respect de sine elementar poți etala/sugera folosind strict în contextul dat expresia (demersul) "Nu mai continua, te rog"?

Scuze sincere dacă am fost obraznic, de obicei sunt smerit

Îi răspund că "I DON'T GIVE A SHIT" pe titlurile tale didactice. Sunt motive bune de a nu fi luate în considerație (vezi partea unde definesc doctoratul). Și să recitească întrebarea, că e foarte simplă, dar oricum, îl trec cu răspunsul de "sute". Îmi răspunde:

In mod permanent, cei ce știu cu adevărat multe, vor face in așa fel încăt să ajungă "cele multe" la ...ceilalți, orgoliile și politețurile ocupând un loc ... cochetând de fapt cu mulțimea vidă (este un ideal binențeles). Astfel "pot și vreau" să te ajut cu ordinele de mărime - intuitive in "alte condiții" - și anume: următorul ordin superior (nu sute). Cu plăcere. Ave. Noroc bun. До свидания. Da, salut, salut.

Morala: afli mult mai multe despre subiectul "calitatea scepticului român", dacă îl enervezi pe unu în mod involuntar decât dacă îi ceri în mod intenționat un "număr bibliografic". Scuze pentru că te-am enervat.

Epilog

Eu văd doctori... Cunosc doctori.

Da, nene, cunosc doctori care nu știu să instaleze un program pe un PC sau să pornească proiectorul. Nu ar fi problemă daca printre ei nu ar fi fost profesorul meu care are curs de "Programarea calculatoarelor". El e unul dintre cei care desenau cu creta pe tablă celule de Excel și fereastre-prompt de "Da" și "Nu", arătând ce buton trebuie apăsat și de ce.

Cunosc doctori care au învățat pe de rost întegul curs; loviți de o problemă, chiar dacă este oarecum scuzabil că nu aveau cunoștiințele necesare rezolvării ei, nu aveau abordarea specifică să o rezolve. Ceea ce este nepardonabil.

Cunosc doctor (fost membru Academie Române) care este indubitabil nevrotic.

Cunosc un doctor ce a făcut (cumpărat) doctoratul doar ca să ajungă din corpul ofițerilor la general. Probabil nu a citit o lucrare științifică în viața lui, dat fiind că nu e capabil să interpreteze legislația aferentă postului său. De obicei, vorbește la persoana a III-a despre el când ține un discurs și folosește "dăcât" în loc de "numai", "dă" și "pă" în loc de "de" și "pe".

Cunosc doctori ce se pretează la un pachet de țigări și o Fanta ca să te lase să copiezi la examen.

Cunosc doctori care predau la o facultate cu predare în limba română care se exprimau aproape neinteligibil în limba română. Cursul, chiar dacă era evident tradus de cineva, conținea în medie câte 2-3 greșeli gramaticale per pagină. Nu, nu erau străini. Erau din Ardeal.

Cunosc doctori care nu au citit niciodată Fișa Disciplinei pe care o predau sau Codul de Deontologie. De fapt, cred ca se încurcă în silabisirea de-on-to-lo-gi-e. Unul dintre ei chiar m-a amenințat cu nota 4, lucru absurd, pentru că eu eram la mărire de notă, nu la reexaminare. Un altul m-a mințit în față, de mai multe ori, că mi-a dat nota 9, în realitate mi-a trecut 7, fără niciun temei rațional.

Dar mai mult decât atât, văd doctori aproape în fiecare zi împuțită pe televizor, enumerând diete nutriționale magice, cuarțuri energetice, apă dielectrică, dacii super-laser, inelele de energie ale Pământului, motoare perpetuum mobile și mașini care merg fără să consume nimic, vaccinurile rele, conspirații globale.

Și acum vorbesc cu doctori pe facebook. Și eu tot nu înțeleg ce vrea să îmi spună omul ăla cu limbajul lui de fanfaron școlit, cu salutul în limba rusă ca să-mi arate câte știe el, cu explicațiile și presupunerile lui la o întrebare simplă și suficientă.

Dar am învățat ceva. Am învățat că sunt proști și că nu sunt doctori cu adevărat. Am învățat că nu te poți încontra cu acești oameni. Sunt incorijibili. Faci spume la gură, îi înjuri, și apoi speri să cadă balastiera peste ei. Și apoi îi ignori. Cel mai bine e să îi ignori din start. Ei tot nu o să înțeleagă că sunt pur și simplu proști că nu înțeleg niște termeni simpli ca doctorat și facultate și o să continue să creadă că îți sunt superiori. Și o să îi recunoști ușor, pentru că fără să-i întrebi, o să-ți spună: știi, eu am un doctorat...