Eu, socialul (persoana sociala)

Omul social of real life și cel de facebook nu sunt antagoniști; mai degrabă sunt complementari. Agatha Christie zicea odată, prin intermediul personajelor sale, că poți citi felul unui om mai ușor dacă e de la țară decât dacă e de la oraș. Cred că există concepția generală că la oraș sunt caracterele mai complexe, fiind mascate și fardate de viciile orașului, mai întortocheate și ambigue. Dar concepția e parțial greșită. Un comportament complex se poate discretiza în comportamente simple; o fire neinteligibilă se poate interpreta cu o sumă (sau alte operații matematice) de motivații simple. Iar comportamentul uman pur, în maxima lui forță sănătoasă, logică și simplă, se poate observa cel mai ușor la țărani.

Omul mediocru de la oraș poate fi considerat o sumă de țărănisme sociale.

Eu îmi desfășor serviciul într-o societate de vreo 30 de bărbați. Spun, și poate că pare nesurprinzător, că atitudinea și comportamentul tuturor sunt la același nivel ca la o gașcă de copii ce se joacă în fața blocului. Conflictele nu sunt argumentate rațional; sunt măsurări de ego-uri, de "putere", dar nici măcar una fizică. Temele de discuție, oricare ar fi acelea, converg inconștient într-un singur punct: eu sunt mai bun decât tine. Câteodată, am impresia că toată viața mea socială a fost că mă duc la școală și fac parte dintr-o clasă de copii, ca mine, atemporală.

Un coleg, să îi zicem Ioan, nume țăran de altfel, e un țăran. Absolut orice discuție, chiar începută fără el, inclusiv pe teme total paralele cu cercul cunoștințelor lui, ajunge să fie monopolizată de el. Absolut toate. Dacă te apuci să îi spui că ți-ai luat mașină, ajungi să asculți că ce mașina paranormală are el. Dacă e vorba de femei, el, de fapt, e taurul comunal din sat. Dacă e vorba de calculatoare, chit că nu știe cum îi spune la maus dacă il arăți, el știe. Mesajul transmis e clar unul de valoare. El e bun, el e mai tare. Decât toți. Dacă nu, are el un vecin în sat care e buricul pământului. Deci el e mai tare ca tine doar că îl știe pe el. Să nu mă înțelegeți greșit. Eu nu am nimic cu societatea și caracteristica inevitabilă a omului de a fi social. Însă cu cea făcută bine. Comportamentul lui social e patologic. Pentru că minte. Pentru că nu poate suferi discuțiile ce nu îl au pe el în prim plan. Lumea trebuie să graviteze în jurul lui.

Povestea este că am fost detașat cu vreo 5 colegi într-un punct de lucru. La început, poveștile au fost atrăgătoare că scurgeau timpul mai repede. Mai încolo, deveneau plictisitoare ca era vorba doar de un singur om. El, desigur. Așa că mi-am luat cartea și am început să citesc. Ceilalți se mai făceau că îl ascultau uitându-se la televizor. La un moment dat, am ieșit la o pauză din sufrageria-sală de serviciu unde stăteam de-a-nconjorul mesei, nu îmi amintesc exact de ce. La întoarcere, m-am așezat la masă și mi-am reluat lectura, întorcând cotorul cărții deschise ce am lăsat-o pe masă. Însă, fragmentul era abrupt și se vorbea de lucruri ce nu aveam cunoștiință; așa că am dat câteva file înapoi, să prind șirul ideilor. Dar, de fapt, îmi dau bine seama, eu rămăsesem cu lectura la paginile precedente. Cine știe, am fi încurcat paginile când am pus cartea să se odihnească cu fundul în sus... Așa că citesc rapid, dau pagina și ajung la fragmentul ce mi s-a părut străin, acum inteligibil. Ioan, care se uitase înainte la televizor, mă privise mai atent și începe să râdă ca un idiot. Zice, către ceilalți, încercând să le capteze atenția, că el mi-a dat paginile înainte și că eu habar nu am unde am rămas, doar stau cu cartea în mână. Și iarăși rage ca un bou.

Comportamentul mi s-a părut fantastic. În mintea lui de maimuță socială, el credea că stau cu cartea în mână doar pentru a transmite mesajul social că sunt intelectual. Că vreau să par om deștept. El nu înțelegea acțiunea abstractă de a citi, nu înțelegea ce presupune asta. M-a coborât la același nivel cu el: dacă el acționează motivat social, și eu trebuie să acționez ca el. Nu pot fi mai superior decât el. Tot el e mai deștept. Uite și dovada. Numai mă prefac că citesc. M-a prins, mi-a făcut-o, întorcând două file. Acum să trâmbițăm și celorlalți asta, ca prestigiul lui să nu mai fie umbrit de faptul că eu fac ceva mai special decât el. 

Același om citește pe silabe și nu știe să scrie corect. În 7 ani de serviciu nu și-a citit niciodată atribuțiile de serviciu ce îi revin, niciodată nu a citit responsabilitățile, regulamentele și prevederile în vigoare. Nu știe ce înseamnă Cod de Deontologie și nici măcar nu știe să îl spună fără să îl stâlcească. Rapoartele ce trebuie să le întocmească ori îi sunt făcute de alți colegi mai camarazi, ori sunt greșite, dar nu e problemă, duce o cafea la colegu' și corectează el. E obez, are peste 120 de kg lejer și trece obligațiile sportive de serviciu cu cafele la superiori.

Dar el nu are nevoie de toate astea. Că doar el e om serios, nu se preocupă cu copilării din astea. Mai ales, a fost propulsat pe funcție de șef de echipaj (un fel de manager peste 5 oameni). Pentru că așa funcționează comportamentul social. Că doar nu îl pune pe fulminatoru, Dan Dumitru, care are fițele astea. Care e inteligent, deci periculos. Mai ales că e imprevizibil, ce om ar face lucruri atât de lipsite de sens, ca cititul de cărți? Și... e diferit. Nu se laudă cu câte femei a fost el aseară, nici câte lăzi de bere a băut. Nu știi ce îi poate capul. Așa că mai bine îi dăm răspunsurile gata la băiatu' ăsta, Ioan, care e din sat de la noi, știm ce-l poate duce mintea, te poți baza pe el, mai ales că face rost și de motorină ieftină de la tiriști. Așa că dăm concursul de șefi de echipaj, să vedem spectacolul înfrângerii unui candidat cu 2 facultăți și un master (nu eu, eu am renunțat să mai particip) de către un analfabet. Și să ne mai batem joc și de fraier, că e prea șmecher cu școala lui, să îl luăm de prost și să îi dovedim în față că cu toată școala lui e un nimic.

E un post lung și am ajuns doar la jumătatea lui. Dubla poveste de mai sus este una reală. Dar nu e una singură, că sunt milioane, care se narează în orice instituție a statului. Dorea să ilustreze cât de rea este urmarea socialului (mă refer la comportament) în societate (mă refer la locul de muncă).

Când ești activ-social în grupul tău de colegi de serviciu nu acționezi profesional. Nu poți să fii profesionist.

Partea a doua ar fi proiecția lui homo socialus pe facebook, dar o rezum cât pot de mult. Facebook-ul nu este despre oameni. Este despre tine. Lucrul acesta l-am observat din pozele lumii. Sunt poze despre cum ar vrea să fie ei. Acțiunea este sub același imbold de a arăta cât de grozav ești tu, același ce-l face pe Ioan să mintă ca să fie mai superior decât ceilalți. Așa că pui poze cu tine de la petrecere, chit că experiența e anuală. Dar tu vrei să arăți la lume că te distrezi, ești un om happy etc. Pozele cu femei însărcinate transmit un mesaj clar de uite unde am ajuns eu, muriți dușmanilor. "Uite ce femeie serioasă sunt eu, eu nu mă mai joc, eu am o familie, am o viață, nu ca voi". Pozele cu copii, mă refer mai mult la sugari și copilași, este dovada imediat precursoare. Am văzut inclusiv poze la certificatul de naștere, dovada irefutabilă care este prezentată tuturor non-believer-ilor, care arată ce realizare fenomenală au dus ei la capăt. Ce tari sunt ei. Conturile de facebook cu două persoane (gen "Emilut și Simona") sunt pe același sentiment. De a arăta la lume că sunt doi, unul cu celălalt, că se iubesc tare de tot, și tocmai în asta constă tăria și superioritatea lor față de ceilalți. Alții adaugă prieteni fără să îi cunoscă, pentru a arăta celorlalți că ei sunt înconjurați de prieteni și câți de mulți au ei. Toți sunt superiori față de ceilalți.

Ați crede că este o relație socială, inter-umană, dar vă înșelați. E doar iluzia ei. Când facebook-ul pare că înlesnește relațiile dintre oameni conectându-i, el de fapt, elimină acest lucru. Nu mai este nevoie de niciun efort ritualistic social. Pentru că, în lumea reală, oamenii îți validează comportamentul social. Pe facebook, îl validezi tu singur. Mai ales, nu există buton de dislike, iar cele 3-4 like-uri ce le primești (probabil pentru schimb) te fac să fii mândru de ce ai făcut. Pentru tine. Nu pentru societate. Toate pozele, imaginile, citatele, filmuletele, acțiunile sociale, toate sunt ego-centrice. Toate sunt pentru tine, nu pentru ceilalti, așa cum credeai.

Cei care au pus vreodată vreun selfie cu ei pe facebook sunt țărani sociali. 

Sau, cum ziceam mai sus, mediocri. Eu folosesc facebook doar să citesc știri. Și să văd amazing things ce pot face oamenii și pisicile. Și chiar și așa e puternică iluzia societății. Am fost plecat la un curs de specializare pentru o săptămână, iar când am revenit, vroiam neapărat să intru pe facebook. Mă simțeam gol, că ceva lipsește. Lipsea socialul din mine. Am intrat și culmea, am constatat că nu aveam niciun mesaj, nicio notificare. De o săptămână. Aproape că am vrut să strig la toți. Chiar nimeni nu a întrebat de mine? Nu am lipsit nimănui? Nu. Dar dacă mi-ar fi dispărut 80% din prietenii mei nici eu nu aș fi observat. Nimănui nu îi pasă de celălalt. Nimeni nu contează pentru celălalt. Like-urile se dau ca monedă de schimb, să primești tu înapoi. Relația nu este tu-ceilalți, este tu-tu. Asta a fost cea mai concretă dovadă ca facebook-ul nu e social, ci e un continuu altar dedicat propriei persoane. Cei creștini chiar ar trebui să tragă un semnal de alarmă, căci trăirea în sine este, într-adevăr, incompatibilă cu prima poruncă. Lumea se închină la propria imagine ce o îmbunătățesc zilnic, imagine ce nu admite critică. Nu ați observat că glumițele și luările peste picior, gustate în alte situații, devin bătăi de joc și motive de ceartă pe facebook? Dacă mă duc la un prieten și îi spun față în față ce burtă dizgrațioasă are râdem amândoi. Dacă i-o scriu la o poză pe facebook e posibil să nu mai vorbească in veci cu mine. Icoana trebuie să rămână intactă.

Să fii un social greșit duce la urmări grave. Nu mă mir de ce cercetătorii vin cu povești sumbre, corelări direct proporționale între depresie, singurătate și anxietate cu numărul de prieteni, timpul petrecut, rata postărilor pe facebook. Și totuși, așa cum funcționează socialul pentru Ioan, bine pentru el dar într-o continuă degradare per ansamblu, așa pare să funcționeze socialul pentru internauți. Ei simt că trăiesc, că sunt interconectați în lume, acolo comunică, acolo lucrează, se cunosc, acolo învață, acolo își depun CV-ul și cererile de căsătorie. Iar acum, la sfârșit, cum văd mersul lumii cum se învârte în jurul a unor ritualuri ilogice, copilărești și cretine, stau să mă întreb... să-mi scape mie ceva? Eu sunt de vină că nu m-am adaptat în niciuna dintre cele două societăți date exemplu în articol?