Eram puțin contrariat: nu obișnuiam să joc table în parc, nici măcar în bar, dar pe o bancă! Am oroare în ce privește petrecerea timpului în societate: trebuie să fie neapărat în locul și la timpul potrivit, organizat, conform și obișnuit. Pe cât imi displace societatea, pe atât mă feresc să încalc vreunul dintre ritualurile ei.
Însă era vară, era cald, și atât vara cât și căldura curgea în valuri printre giganți înverziți, încărcați cu bucăți mici și sonore de viață, sclipitoare și fremătoare ca argintul viu. Așa că ma simțeam ca un copil într-o zi de sărbătoare, cunoscută lui pentru cadourile cele va primi: cu gol în stomac și simțurile acordate la maxim pe harpa memoriei. Era o zi dintre acelea în care ești pe aceeași undă de frecvență cu întreaga lume, cea care a fost și cea care va veni, o zi atemporală, ruptă din firul timpului, eternă. Runda de table a fost motivul căutării ei, ziua era cea care îmi mișca sufletul, la fel cum afecta pe toți oamenii care ieșiseră la viață, pe iarbă, între arbori și bănci, fie copii, mame și bunici. Eu, anti-socialul, nemuritorul, mă simțeam ca o ceilalți oameni deopotrivă, fericit și în viață, ca o parte mică a lumii întregi, care se desfășura ca o entitate divina de voalul ei.
Eu mă întrebam dacă toate zilele de așa-zisă sărbătoare sunt la fel și cu melancolie față de cele care au trecut. În special cele de pe vremea când eram școlar.
Partenerul meu de table, profesorul de biologie, era preocupat mai mult de joc decât de vorbă. Mi-ar fi plăcut mai mult monotonia unei amiezi petrecută într-un bar cu o temă neobișnuită de conversație, pufăind liniștit, decât jena socială a unui loc nepotrivit și a unui joc obișnuit de table.
La un moment dat, o fetiță a venit să privească jocul nostru, mai mult piesele de joc și zarurile. Ușor încruntată, cu buza de jos strânsă între dinți, seriasă, de-abia ajungea cu bărbița peste tabla de joc. Nu era frumoasă. Fruntea era mare, plină de zgaibe, flancată de două șuvițe laterale de păr păios. Ochii era mari și de cățel și încercănați cărămiziu. Dar pentru simțurile mele amplificate era îndeajuns drăgălășenia vârstei, așa că am zâmbit cu amestec de sentimente părintești, căci ținuta ei neîngrijita semnala faptul că provenea, desigur, dintr-o familie mai săracă.
Mama ei, observând-o, a strigat-o, zâmbind prostește și forțat către noi, ca orice om care caută înțelegere de la ceilalți când e pus într-o situație rușinoasă. Fetița a rămas însă locului. Se pare că atracția jocului, care era nou pentru ea, era mai mare decât porunca mamei. Ne-a întrebat șoptit fără să-și ridice privirile de pe zaruri "știți de ce mă uit la voi?". Eu am izbucnit în râs și când dau să o întreb de ce, și vroiam foarte tare să o întreb asta, prietenul meu a întrebat-o, foarte serios și neafectat de frumusețea clipei. "Pentru că și eu vreau să dau cu zarul". Săraca de ea! Ea tot timpul cât ne-a privit și a stat acolo, ea își așteptase cuminte rândul la joc, ca în societatea nepărtinitoare a copiilor! Eram acum încurcat, căci pe prietenul meu îl interesa mai mult partida noastră: să întrerupem partida în înflorituri copilărești sau să netezim dorința, sau chiar dreptul, unui copil. Nu știu dacă și el simțea acea stânjeneală, însă după câteva aruncări și mutări de zar, s-a oprit, a privit fetița și i-a spus cu suficiența verbală de profesor:"poftim, dă și tu cu zarul", rămânând la fel de serios și neabătut ca înainte. Și i-a pus zarurile în palma mică.
Și atunci s-a întamplat ceva amuzant și neobișnuit.
La fel de încruntată și pătrunsă de seriozitatea faptei, poate puțin cu buzele și mai strânse ca înainte, pregătită să facă o treabă buna, strângea zarurile în pumnul mic și, pe când balansa mâna ca să le dea avânt, se oprea și încorda și mai tare pumnul. Nu putea să le dea drumul. Suflet mic, sărac și amărât, entuziasmat peste măsura de bucuria unu joc și plăcerea de a se juca cu ceilalți, nu putea să de-a drumul la zaruri.
Am urmărit-o cum a încercat să le arunce de câteva ori, fără succes, pe atât de uimit cât și amuzat. Profesorul chiar i-a explicat ca dacă vrea să le arunce trebuie să le și de-a drumul. Eu am început să râd și să o încurajez "haide, acum! Nu? Hai ca data asta e cu noroc!" Dar nu reușea să le dea drumul!
Apoi am căzut pe gânduri... Și nu am mai zâmbit. Recent îmi luasem licența, un exercițiu plin de stres pentru mine. Facultatea o terminasem de 4 ani, dar licența am tot amânat-o... Perioada studenției a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea de până acum. Atunci am trăit, trăit cu adevărat... Am fost și beat și fumat și îndrăgostit. Fericit, trist, nepăsător și furios. Vroiam să dureze o veșnicie. Să nu se mai oprească niciodata, întocmai ca ziua asta eternă, să pășesc în nemurire. Acum înțelegeam de ce am tot amânat licența. Am amânat să trec mai departe. Și încă câte lucruri din astea am amânat, o-ho! Sunt oameni care îmi spun că sunt încă un copil, iar eu sunt mândru de mine în momentul acela. Și amintirea izbitoare a profesorului! Când m-am dus la el cu mic progrămel, versiunea beta pentru licența, cum mă privea neîncrezător, de parcă nu e l-am făcut. Acum înțelegeam și de ce, pentru că nu îi venea să creadă că l-am scris eu singur, pentru că nu îmi dădusem licența de 4 ani, deci trebuia să fiu prost! Cum poți să fii atât de matur să nu vezi, domnule, și întreb cu lacrimi în ochi, că eu nu reușeam să-mi arunc zarurile?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu