Simona Tache, noua mea boala

Citesc cu plăcere Caţavencii on-line. Câteodată mai şi cumpăr foaia, atunci când ma dor genunchii de prea mult slavsquat pe raionul de reviste de la Auchan şi nu reuşesc să o citesc pe gratis. Atunci o citesc fizic şi sunt mândru de cei doi lei şi jumătate daţi pentru umor literal. Sau literat. Nu sunt sigur cum vine. Literar, sau poate o fi literam. În fine, umor scris sub ochi critici-cinici şi raţionali.

Una dintre categorii, Bătăi în dialog, face obiectul predilecţiei mele  on-line. Puteţi să verificaţi şi d-voastră. Intraţi pe caţavencii.ro şi navigaţi pe Monden/Bătăi în dialog. Aicelea veţi da peste doi caveleri în ale scrisului, de sex opus, desigur, care se bat cine e mai tare, bărbatul sau femeia? Sau, mai bine zis, care e ăl mai nasol, femeia sau bărbatul, în lumina situaţiilor, prejudecăţilor şi valorilor ce caracterizează societatea română de azi. Sau, mai bine zis, o decaracterizează. Articolele sunt atât de apreciate, mă rog, cel puţin de cei care le scriu, încât se lansează şi cartea.

Azi, feisbucind, din link în link ajung şi la blogul semi-autoarei a bătăilor în dialog. Simona Tache. Era un articol despre donaţii la cei care comercializează cancerul, din câte am înţeles eu bine, însă ceva m-a şocat mai tare decât o veste cum că aş avea cancer.

Nemaipomenit!

 Senzaţional!

 Incredibil!












E o bunăciune! Păi nu mi-a venit să cred! Priviţi năsucul ei cârn, în vânt, gura micuţă şi strânsă, gata gata să fie acoperită de sărutări, ochişorii negri şi inteligenţi de Schnauzer mic şi cochet. Un înger mongol capabil de a asasina pe oricine cu tocul, fără emoţie, poate doar cu un zâmbet aproape neinterceptibil. Le femme fatale ce infirmă paradoxul femeii frumoase cât şi inteligente.

Cred că m-am îndrăgostit! Cine s-ar fi interesat de chipul omului pe care îl citeşte? Nimeni. Păi este o deosebire foarte mare între cum arată în realitate şi caricatura-avatar de pe caţavencii. Caricatura o îmbătrânea, o îngrăşa şi îi dădea alură de femeie casnică cu un soţ şi trei copii mici în spate care petrece 80% din timp în bucătărie şi 10% pe geamul bucătăriei de unde explică cum trebuie să-şi parcheze vecinii maşinile şi unde să joace copiii fotbal. La o adică, aşa cum ar fi trebuit să arate cu adevărat autoarea. Altfel, nu se explică polonicul imens de talent scriitoricesc la o aşa frumuseţe de zână din abisul mitologiei romane.

Primele comenturi personale la articolul ce mi-a schimbat existenţa, cel cu elefanţii bolnavi de cancer din zoo, au fost o găleată diluviană de întrebări: Simona, eşti frumoasă, ştiai? Câţi ani ai? Sunt photoshopate pozele cu tine? Îţi place cafeaua? Eşti măritată? etc, etc. Nu mi s-au moderat pozitiv. Poate că nu aveau legătură cu articolul în sine si de-aia.

Oricum, o să dedic rândurile de mai jos acestei muze ale hazului frumos şi decent. O să fac şi legătura între articolul ei despre importatorii de top de cancer din România, ca să fie pe placul ei.

Simona, când te-am văzut, pielea mi s-a îngălbenit de carcinoame şi melanoame.

De fiecare dată când mă uit la pozele tale, suflul mi se opreşte undeva în plămânul drept.

Până la ultima mea celulă din corp am fost iradiat de imaginea ta.

Binomul pozelor tale şi articolelor tale au efect multiplicativ asupra mea.

Chipul tău îmi rămâne în memorie voalat, diafan şi persistent ca fumul de ţigară.

 M-am îndrăgostit incurabil de tine.

Fiinţa ta mi-a invadat trupul printr-o diviziune necontrolată a unui grup de inimoare roşii.

Când te văd, am fluturaşi roşii în stomac.

Dragostea ta mă bagă-n cancer.

Iubirea mea către tine intră în metastază.

Îţi sorb articolele cum soarbe un canceros letrozole.

 Mi-ai mutat inima de la loc.

Mi-ai frânt inima cum frânge leucemia un copil de 7 anişori.

La faza avansată în care mă aflu, doar tratamentul paliativ cu dragoste mai funcţionează.

Am consultat horoscopul dragostei, şi mi s-a zis ca suntem compatibili cancer.

Pentru tine mi-aş schimba regimul de viaţă.

Mi-aş da şi sângele. Din stomac.

Oriunde vei fi, o să te găsesc, pentru că eu sunt răspândit world-wide.

Acum te voi lăsa, însă nu pentru prea mult timp, căci chemarea dragostei e mai puternică decât leucemia însăşi, dar să ştii că mă despart de tine cum se desparte un ulceros de lumea întreagă. Ah, ce vertigo frumos! Trebuie să plec, căci vine nevastă-mea suduind că iar am stat toată ziua pe facebook şi iarăşi nu am reparat rezervorul veceului. Pup.

P.S. Te aleg pe tine. Cea mai frumoasă boală.Şi chiar o să îţi donez bani de-o cafea, de ne vom întâlni vreodată.

Card de anul nou

Iisus, baiatul de la sunet

Avea ochii cei mai deschisi cu putinta. Erau incredibili de albastri si de deschisi. Unul dintre ei era privea subtil intr-o parte. Deci el trebuia sa fie. Iisus. Mi se parea mai blond si mai putin barbos, avea doar cateva tuleie. Si era imbracat ca un hipster. Niciodata nu l-am mai vazut in tablouri imbracat asa. Avea chiar iepure, caciula din aia comunisto-stalinisto, in cap, cu urechile lasate. Cara dupa el ceea ce mie mi se parea un travalet lanos.

Conversatia a fost suficient de normala.

-Iisuse, ce cauti pe aici?
-Pai, stiu si eu? Inregistrez.
-Ce?
-De toate. Oameni, pasari, chestii...
-E fain?
-Ce anume sa fie fain?
-Ce faci?
-Nu chiar. Mor de frig, dar trebuie sa imi castig painea si eu.
-Si ce inregistrezi?
-Ce inregistrez?!
-E fain?
-Nu stiu. Nu am ascultat niciodata.
-Atunci de ce mai inregistrezi?
-Pai daca asta trebuie sa fac?
-Sa faci pentru ce?
-Pentru bani, berbecule, pentru ce altceva?
-Pai tu nu aveai?
-LOL, nu?!
-Oo.
-Pff.
-De ce esti imbracat ca un hipster?
-Pai poate ca sunt, ei na.
-Arati ca un hipster.
-Stiu.
-Da' ai prietena?
-Ma mai sacai mult cu intrebari din astea?
-Numai asta.
-Nu...
-De ce?
-... (ridica umerii si buza de jos)
-Ok, salut. (dau sa plec)
-Esti un om foarte ciudat. (indiferent)
-Spune asta oamenilor tai.
-Oamenilor mei?
-Oamenilor tai.
-...Daca o sa le spun, o sa ma lasi in pace? (pare ca ma minte)
-Pai nu aveam nimic cu tine.
-Pai ai, uite cum nu ai, ca ma tot freci aici la melodie.
-Bine. Salut.
-Du-te cu Dumniezo-nainte. (cu lehamite)

Si tot timpul asta, el isi bocanea ghetutele de alpinisti, cel mai mic numar barbatesc vazut de mine vreodata, unul de celalalt, strangand pumnii inmanusati, si incalcind firisoare subtiri de vapori pe nari. Nu mai putea de frig. Nu mi s-a parut arogant, conform asteptarilor, ci mai mult resemnat si detasat. Parca frigul de afara i-ar fi racit si sufletul. Nu il mai durea capul de nimic, nu ii mai pasa de nimic. Cel putin de ceea ce ii ziceam eu. Cred ca nici Apocalipsa daca ar fi venit nu l-ar fi miscat. Si-ar fi facut treaba si atat. La o adica, ce mai era altceva de facut?

Totusi, eram putin dezamagit. Credeam ca traieste pe picior mare. Fara sa mai lucreze, cu bani in buzunar, si cu o logodnica fotomodel acasa. Iisuse, de ce nu te-ai fi schimbat tu oare?

Imperfectiunea iubirii sau vice-versa

Lui Eminescu îi plăceau ochii albaştri. Era limpede pentru el că aveau ceva magic, ceva ascuns, chiar a căutat prin peyiile sale să dezlege taina ochilor albaştri. Dar micul sufleur al muzei lirismului nici măcar nu bănuia că acea culoare tainică, spre care era atras ca un fluture de noapte, se datorează lipsei unui strat de melanină. Irisul albastru este incomplet faţă de cel căprui.

Prima mea mare iubire mi-a dărâmat majoritatea temeliilor raţionale. Înainte, ca şi acum, de altfel, mi se păreau prostii concepte gen suflete pereche, iubire la primă-vedere şi telepatie. Atunci s-au coborât ca o revelaţie divină peste mine şi credeam în ele, căci, în faţa mea aveam într-adevăr, o zeiţă. Îmi era teamă să o ating şi o priveam ca pe ceva sacru. Acum nu mai cred ,şi, raţional vorbind, probabilitatea acestor concepte de a exista este aproximată la nul. În momentul respectiv, puterea atracţiei, mirosul feromonilor, complexitatea şi neinteligibilitatea sentimentelor erau de o amploare ireală. Şi poate că erau unice, pentru că nu am mai avut asemenea trăiri vreodată (sper să nu mă citească nevastă-mea). Mai mult decât atât, aceste trăiri au fpst atât de intense încât după ce s-a sfârşit povestea de dragoste (toate poveştile mari de dragoste se sfârşesc prost) am fost afectat psihic pe o perioadă suficientă încât să fiu transformat pentru tot restul vieţii. Legăturile mele nervoase, lanţurile neuronilor din creierul meu s-au reorganizat fizic. Practic, un ţipăt al aparatului instinctual dăruit de natură a produs efecte fizice în corpul meu. Ce este însă, şi mai umitor, este că zeiţa mea privea cu un ochi subtil într-o parte (cu care nu vedea aproape deloc), era un ginger kid, şi tenul alb şi pistruiat. Şi totuşi, era cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o eu vreodată.

Îmi plac filmele sci-fi, în special cele cu utopii. Trăind într-o lume computerizată şi cu o propagare a ideilor bune şi raţionamentelor corecte la viteze de fibre optice, este uşor de recunoscut o utopie. Dar în filme, dacă priveşti mai atent, utopiile sunt, de fapt, nişte distopii crase. Nu pentru că ele, concepte abstracte, nu ar exista; pentru că realizatorii filmelor nu au reuşit cu adevărat să le prezinte în pelicule. Am ajuns la concluzia că e imposibil să pui în practică o utopie într-un film. În plus, pentru intrigi ai nevoie de dezechilibre, incertitudini, discriminări, nu de o perfecţiune plată. În filmul The host se prezintă o lume perfectă, fără crime, fără resentimente, inodoră, incoloră şi fără gust, un vis uitat şi reamintit cu bărbaţi tineri şi femei tinere, aranjaţi, îmbrăcaţi în alb, ce lucrează într-o clădire de sticlă. Peisajul e luminos şi verde, căci Pământul, sub aceste fiinţe raţionale, pozitive, fără sentimente şi-a recăpătat echilibrul natural şi biodiversitatea. Dar ceva e greşit. Şi nu fiinţele perfecte recunosc asta prin raţiunea lor. Ci supravieţuitorii, vechii oameni, care simt afectiv şi subconştient că ceva e greşit, ceva nu e la locul lui. Şi acum începe acţiunea filmului.

Ceea ce am vrut să pun în evidenţă, dacă nu aţi ghicit deja, este predispoziţia speciei umane pentru imperfecţiune. Acest lucru se poate observa peste tot, şi încă din cele mai vechi timpuri, de la mitologia elenă, cu zei şi eroi care au o (singură) putere, până la echivalenţii lor din ziua de azi: Hulk, The Avengers, Spiderman etc. Nu vă înşelaţi crezând că aceşti oameni sunt perfecţi pentru că sunt eroi. Ba dimpotrivă. Superman, omul perfect, este slab cotat, sub Spiderman sau Batman, omul liliac. Zeul suprem, atotputernic, slab cotat, faţă de zei locali. Până şi Iisus, în topul destinatarilor rugăciunilor, ocupă locuri sub sfinţi locali şi Fecioara Maria. Toţi aceste personaje nu sunt perfecte şi tocmai asta este atractiv la ei: mutaţia genetică, ce poate fi transmisă mai departe, mutaţie spre care, instinctual, ne îndreptăm privirile. În artă, pictură sau muzică, niciodată nu s-a putut realiza un capodoperă perfectă, cu ajutorul calculatorului. Desigur, tablourile cu fractali sau formule geometrice infinite sunt interesante, la fel ca muzica mixată de o inteligenţă artificială, însă tablourile unui om gen Gogh, cu tulburări mintale, sau muzica unui negru sau a unei femei sunt incredibile de frumoase. Aidoma, literatura rusă este bazată pe trăiri lucide din beţii, delirium tremes, trăiri ce conţin observaţii psihologice de o imensă profunditate. De fapt, chiar s-a determinat ştiinţific pragul minim de nebunie ca să produci artă la nivel înalt, din câte am auzit eu din bârfele cercetătorilor. La început, am crezut că am o problemă. Nu găseam deloc atractive fotomodele. Acele trăsături geometrice, neverosimilitatea tenului şi a feţei, lipsa oricărui indiciu al vreunei taine pe o pată difuză de culori şterse şi saturate... Fotomodele sunt un concept abstract de femeie frumoasă. Ca o comparaţie, când îi dai un copil un obiect oarecare, însă îi spui explicit că e o jucărie, el înţelege asta. Iar dacă nu aruncă obiectul, spunând ca este "pentru oameni mari", se va juca cu el pentru că cineva i-a spus asta că e o jucărie, deci trebuie să se poată juca cu ea. Copilul, în ultimul caz, înţelege conceptul abstract de jucărie, dar nu înţelege obiectul însăşi. De aceea fotbaliştii se însoară cu fotomodele. Fiind proşti şi fără gusturi, apreciază femeia în urma recomandărilor societăţii, care lucrează cu concepte abstracte. Însă niciodată, absolut niciodată, un bărbat stăpân şi conştient de gusturile sale nu ar alege fotomodelul dintr-o pereche de femei, una fotomodel, cealalaltă suficient de atractivă, dar nu neapărat frumoasă.

Ca o concluzie, vreau să ipotezez instinctul de imperfecţiune. Şi uite cum natura, în imensitatea inteligenţei sale, de necuprins, însă imperfectă şi ea, a înzestrat viaţa cu un instinct de atracţie spre mutaţii genetice, ca să explodăm în miriade de culori şi forme, însă în acelaşi timp, contribuie la autodistrugerea ei.

Perfecţiunea poate fi atinsă şi am şi atins deja multe din variaţiile imperfecte ale ei.