Cabal in Kabul (2007)

Recenzia filmului facut de un roman, Dan Alexe, si care poate fi vizionat integral aici: Cabala la Kabul. Realizatorul are pagina de facebook si un blog din care daca puteti scoate cu indemanare si rabdare pietricele (articolele despre cartile lui, evenimentele la care a luat parte si replicile date altora) puteti ramane cu un platou plin de delicatese variate si ciudate, insa in mod sigur gustoase. Blogul e aici: cabal in Kabul wordpress. Pagina de facebook e aici: Dan Alexe facebook. Apropos, el e cel care a scris Dacopatia si alte rataciri romanesti troland argumentativ si intelectual intreaga patura romaneasca de nationalisti superstitiosi si primitivi.

Lucruri pe langa subiect... Cand eram in generala si am citit prima carte scrisa la persoana I-a am avut un soc. Eu pana atunci citisem doar basme, povesti, aventuri. Niciodata un jurnal sau o istorioara despre sine. Acelasi soc l-am avut cand am vazut Cabala; eu pana acum vizioansem doar filme la persoana a III-a. Or, filmul nu e documentar; nu e nici reportaj si nici interviu. Creatia, care e cinematografie pura, redusa la surprinderea vietii si a cotidianului sub niste unghiuri naturale ale camerei de filmat, nu e un film obisnuit si nu e ceea ce te asteptai. Dan Alexe nu ia niciun interviu si nici nu filmeaza ca un strain; intervine fizic, mananca cu oamenii, desface capacul unei sticle de ulei, intreaba si raspunde, ba chiar serveste un pahar de vin in cinstea lor. Prezenta lui se simte, e acolo, e stiuta de toti, mai ales de telespectatori, e putin straina, atrage priviri, iar intr-un caz chiar a reusit sa goneaza pe un vizitator.

Nefilmul arata franturi din zilele ultimilor doi evrei din Kabul, capitala Afganistanului, care sunt aciuiati in niste camarute din acum parasita cladire a sinagogii, opuse diametral, peste o curte interioara patrulatera. Cei doi se urasc de moarte. Batranul, Isaac, se posomoraste, cere mila cand da vina pe celalalt pentru tot, pentru pierderea unui ceas antic, a unor mochete, a taierii curentului. Ii aminteste celuilalt ca el l-a primit aici, in cladirea asta de care el avea grija, ca el a fost cel care i-a ajutat parintii si familia. Apoi iarasi se tanguieste, vedeti cum se comporta cu un om batran, bolnav si neajutorat? Celalalt, Zabulon, e vesel si carismatic, ciuda lui devine mai mult o satisfactie cand il prinde cu prefacatoria pe celalalt. E descurcat, se ocupa cu facutul vinului si apoi contrabanda acestuia, are protectie si cunostinte in lumea musulmana. Intr-o zi ne duce la moschee ca sa ne dovedeasca ca batranul, caruia ii spun Mollah in deradere, e un apostat, e un goy, a vrut sa se converteasca la ei pe vremea talibanilor. In alta zi, Zabulon, ne duce la cimitirul evreiesc, care e nu e altceva decat o bucatica patrata de pamant desertic, inconjurata de 4 ziduri si o poarta uriasa de metal. Ne zice batjocoritor si satisfacut intr-un fel cum batranul a scos toate pietrele din cimitir si a pus fasole. 

Isaac insa e blajin. E bun la suflet si deschis. Tine la noi si ne face de mancare, sa mancam cu el. Si crezi asta si ai vrea sa fie asa, ideal, insa nu e. Batranul s-a convertit de frica. A scos pietrele funerare nu de frica talibanilor, ci chiar sa-si faca o gradina. A miluit cu bani pe toti cersetorii din piata, nu pentru ca facea asta de obicei, ci pentru ca eram si noi de fata. Asa sa il tinem minte, ca Isaac cel blajin care miluieste cersetorii. A taiat un cocos ca sa faca de mancare nu ca sa sarbatoreasca sabatul cum il sarbatorea de obicei, ci ca sa ne arate ca nu e zgarcit. Si ai vrea sa fie altcumva. Si atunci am avut o revelatie. M-a lovit dintr-o data. Omul acesta e insasi viata. Nu e rau sau bun, nu e prefacut sau mincinos. E viata, primitiva si animalica, cu serpuirile ei biologice, cu mularea ei pe materia lumii. Oare nu sunt serpi inofensivi care imita la culori pe alti serpi veninosi? Nu sunt soparle cu colorit portocaliu aprins sa ne avertizeze ca nu sunt de mancat? Oare nu toate animalele au blana sau penaj ce se camflueaza in stepa? Da, ar fi fost frumos o lume ideala, asa cum vedem in filme si in carti, dar lumea ori vrea sa prade ori vrea sa te pacaleasca, sa-ti scape, sa se strecoare, intotdeauna prezervandu-se ca sa traiasca mai departe. Ar fi frumos ca parintii nostri sa fie fericiti si sa traisca la infinit, la fel ca si copiii nostri, sa fie cum ii vrem noi. Ar fi fost frumos ca Isaac sa-si fi recunoscut fiul dupa 15 ani de absenta, fiu care a venit la el doar pentru divulgarea unui cont bancar, ca sa aiba bani sa-si ia o casa. Nu i-a adus nici poze cu familia si nici nu a mancat cu el. Dar nu e, e o tragedie si asta e viata. Isaac e viata. Ce alt argument mai bun avem, cand, in plimbarea prin piata, un afgan tanar ne striga: aveti grija la barba lui mincinoasa! Pai asta e fix ceea ce exclama toti oamenii mai superficiali, atunci cand isi dau seama de inselaciunea vietii: life is a bitch! 

Bineinteles, noi intelegem mai multe si stim sa gasim placerea si rostul vietii in lucrurile acestea mici, in curiozitati, in intamplari, in fiinte. Viata nu e o curva, e doar viata. Mai departe avem parte de un fenomen si mai uluitor. Batranul, Isaac, face magie si amulete magice, iar lumea il cauta pentru ele.  Intreaga lui magie e infasurarea unei bucati de hartie pe un pix si indoirea ei la capatul de afara, pentru a obtine o mica rola ce se umple cu sare. I se da foc de la o lumanare si se invarte de 3 ori in jurul capului, aruncand de 3 ori sare din ea in directia Meccai. Vizitatorii lui nu ii dau mare importanta lui Isaac, vorbesc intre ei dispretuitor la adresa lui, nu putem sa stam toata ziua si sa ne uitam la el cum prizeaza tutun, il platesc putin, insa increderea si respectul fata de magie e infinit. Se sperie chiar ca ar putea sa se omoare daca nu fac bine ritualul. Si aici avem inca o revelatie. Ceea ce face batranul, superstitia, primele notiuni de religie, e fix ceea ce desparte oamenii de animale. Daca pana acum am avut parte de viata primitiva, animalica, acum avem de-a face cu o treapta superioara, cu insasi notiunea de om, incercarea de a controla natura, materia lumii, prin ritualuri magice. Dan Alexe stie bine ca de aici incolo porneste umanitatea si o filmeaza in emergenta ei, asa cum ar fi filmat primele cuvinte rostite de om vreodata.

Frumos. Nefilmul este de vazut, de studiat si comentat cu alti interesati. E genul de film care ia nenumarate de premii franceze sau europene obscure. Lumea si oamenii sunt reali, palpabili si provoaca emotii de simpatie, dor si melancolie. Drama lor este si a ta. Viciile si defectele lor, cat si ura catre ceilalti sunt familiare, pot sa zic chiar romanesti. Evreii astia doi sunt... romani, sau cel putin inruditi din timpuri stravechi cu neamul nostru.