Bolile de inima

Am ajuns în spitalul cu arhitectură comunistă printr-o serie de coridoare lungi, înalte și în zig-zag. După numai câțiva pași ieșisem de pe harta mentală: pierdusem controlul direcției, ajungând să mă ghidez, efectiv, după instinct.

Adică pe aici trebuie să fie. Puțin cam greu, căci toate holurile arătau la fel.

Bătrânul se arata încântat de vizita mea. Mirosul însă era prea greu pentru mine ca să fiu reciproc. În minte îmi incleștam dinții și strângeam din nas. Camera era veche, mare, cu opt paturi în ea. În unele paturi mi se părea că se murea. Un bătrân, cel care m-a dărâmat mai tare, vegeta pe spate cu ochii deschiși. Cu un efort imens, a reușit să apuce cu mâna un ziar de pe noptieră și să îl apropie de ochi, fără să-și miște toracele. Nu l-a ținut mai mult de câteva secunde. Cu un alt efort imposibil și grotesc, l-a pus înapoi și a răsuflat obosit. Era foarte obosit. Terminat. Cu ochiul minții am ajuns să fiu el. Și gândeam că nu mai am multe clipe până ce mor, dar nu moartea mă înfricoșa, ci așteptarea ei. Era insuportabilă așteptarea ei și inutil gestul meu de a găsi o ocupație, cititul, pe care acum sunt prea buimac să îl practic dar destul de lucid să îmi dau seama de asta! Unde am ajuns? Un bărbat robust din salon, dar totuși bătrân, chiar a râs de el că se uită doar la poze. Dementă bătaie de joc asupra unui ne-om, din partea unuia ce e conștient că îi va lua locul, doar pentru câteva clipe de plăcere oferite de situația lui mai bună, ce a fost nevoit să o menționeze. Da, eu pot citi încă. Dar gândul la moarte mă înnebunește și simt nevoia să râd.

Pe fundal nu erau doar vorbe. Erau și mișcări. Un bărbat negricios și cu față de mucalit (bănuiesc ca a fost un om foarte hazliu și pitoresc) învața să vorbească iar. Nevasta lui, micuță și grăsuță, îi întindea mâinile și făcea gimnastică cu el, în timp ce repetau cuvinte. Da, cuvinte, căci infarctul i-a afectat capacitatea de a vorbi și mișca. Am văzut măscăriciul trist și atletul invalid. Mi-a fost milă de el.

Bătrânul, zic, era bucuros de vizită. S-a așezat pe un locul unde, vizibil, era preferat, și și-a chiar împreunat degetele de la mâini pregătit pentru discuție. Pijamaua de spital îi dădea un aspect de confort fizic. Se simțea bine.

Nu prea aveam ce să zic. Întrebări inutile de curtoazie, cum îți merge, se poate deschide geamul, mâncarea e bună? I-am dat cu un nod în gât caserola cu cartofii făcuți de mine. În cuptor, ca să fie sănătoși, și condimentați potrivit. Pentru prima dată în viață experimentam durerea cu un om pe care nu prea îl iubeam sau plăceam. Dar parcă ceva nu era la locul lui potrivit. Mă așteptam tot timpul să fie în uitarea aceea de toate zilele, când îl puteam găsi, dacă voiam, bineînțeles, la casa unde am crescut, dar nu și aici, într-un spital.

La un moment dat, își face apariția un bătrân cu chip de pirat la ușă: alb, ochi albaștri spălăciți, privire pierdută, față ridată și nas coroiat. Debusolat, își caută locul, dar de-abia poate să umble. Bătrânu' meu, impulsionat de niște rămășițe de șef autoritar ce a fost în serviciu, strigă de i se umflă venele pe gât.

Nu aici, nu aici! Du-te dom'le, că e mai încolo!

Piratul nu înțelege. Nu e capabil de a înțelege.

MAI ÎNCOLO! În colo e salonul tău!

Piratul se oprește și respiră cu gura deschisă. Se uită la omul ăsta care strigă la el fără să înțeleagă de ce.

Eeee! Face bătrânul nemulțumit. Uite-te la ăla. Nici nu știe pe ce lume se află. Doar le-am spus la asistente. Ăsta nu are ce căuta la cardiologie. Ăsta la neurologie. Ieri nu a găsit baia și s-a pișat pe hol, la ușa unui salon. E dus rău. Și nu are pe nime'. Vine o asistentă de îl ia pe pirat. Bătrânu' repetă autoritar și tare ce mi-a spus și mie, vizibil nemulțumit de situație. Ar drege-o el.

Mă gândesc la bătrânu'. Cum era el dur, autoritar, nedrept. Prost și agresiv. Sora lui spunea că a fost toată viața lui așa. Din acel moment am început să o urăsc pe mătușa mea și să o înjur de fiecare dată când îmi amintesc de vorbele ei. Pentru că știu că are dreptate și pentru asta o înjur și pe ea si pe copii ei, verii mei și cu toată familia noastră la un loc și pe toți care îmi vin în minte.

Nu poți să combați efectele unei vieți duse în exces de boierime sedentară, în lăcomii de porc și mitocănii cu semenii tăi, cu țigări și alcool, în ultima parte din viața ta cu niște medicamente miraculoase, prezentate la OTV, ce aburesc și iau banii la toți pensionarii nelucizi și naivi ce speră în încă câțiva ani(!) de viață. Chiar și așa, cum rămâne cu calitatea lor?

Nu, nene. Piratul nu a greșit secția. Ești la secția boli cardiace. Sănătatea inimii e corelată cu cea a creierului. Amintește-ți data viitoare asta când îți aprinzi țigara și, dacă e prea târziu și faci analize la inimă, pune-ți problema dacă ești întreg la cap. Sigur nu o să îți răspunzi singur: întreabă nu rudele, sora ta sau băiatul tău, ci mai bine străinii. Ăia ar trebui să fie mai onești cu tine. Poate că e mai loc de schimbare, chiar dacă e un gest inutil și obositor de a umple timpul până la venirea Morții.