Parcul

Sub luna, si sticlirile ale nestematelor cerului, doar varful brazilor se legana usor, leganat usor de o boare de vant subtire si rece, lovind usor streasina inalta a casei albastre.

O umbra se catara ca o iedera pe pervazul inalt a ferestrei. Cateva ciocanituri usoare sparsera tacerea sacra a noptii. Deodata, un caine din vreo curte mai ascunsa incepu sa latre. Cu inima stransa de emotie, secundele se transformau lent in ore de asteptare, pana cand, perdelele cad fara zgomot in laturi, ca bratele peticite ale unui cersetor ametit de bautura, semn a consolare.

Fereastra se deschise, si umbra ingenunche pe pervaz, in fata fetei inspaimantate si galbene ca ceara, ce tremura intr-o pijama baieteasca.
-Ce cauti aici? spuse ea in soapta, cu ochii negri mariti ca de pisica.
-Am venit sa te iau... sa te duc... si umbra de pe pervaz facu o pauza. Apoi, zarind, niste abtibilduri foarte usor fosforescente, ca doua pete sterse de lumina, lipite pe partea laterala a tocului pervazului, in interiorul camerei, continua, apasand cu degetul: aici.
Fata, care statea in fata pervazului, privi ca o stana de piatra luna si stelele verzui. Isi retrase mainile sprijinite de pervaz si si le incrucisa, caci acum incepea sa tremure in pijamaua cea de baieti din cauza racorii, ce venea prin geamul deschis, si parea ca trece si vine prin umbra de pe pervaz. Un fior tainic si de placere trecuse ca o palma de vant peste tot trupul ei.
-Haide...

Umbra isi intinse un picior si sarise pe podeaua din lemn masiv a dormitorului, insa, se pare ca in cadere, atinse cu unul din pulpanele hainei lungi si negre unul din cele doua sfesnice ce pazeau fereastra. Acesta, facut din fier forjat, cazu si izbi cu cele 3 brate pardoseala dreapta si deschisa ca oglinda. Amandoi privira speriati in intuneric. Stand nemiscati, in intunericul camerei, li se parusera ca pentru intr-o secunda nu erau pe pamant, erau pe alt taram, al viselor si cosmarurilor magice. Stangaci, el privi pijamaua din fata lui, care ii spuse cu o voce gatuita de spaima:
-Vrei sa se trezeasca ai mei?
Cateva clipe ascultara impietriti, unul in fata celuilalt, neprivindu-se, in intuneric. Nu se auzea nimic. Odata cu incetarea temerii, fu data uitarii.

Doi bumbi de lumina, jucausi si sfaraitori luara la dans toate umbrele din camera; cu ocazia asta, el remarca ca pe o noptiera foarte scunda, erau zeci de lumanarele mici si colorate. Se gandi sa necajeasca persoana de langa el cu vreo observatie ironica, dar renunta in favoarea contemplarii camerei, cat se putea distinge, in obscurul maroniu acum. Isi roti privirile rapid: un pat mic si dezordonat, fereastra prin care a intrat, sfesnicul cazut, un dulap cat un urs, usa - o mare intunecata, incadrata de linii luminoase, probabil de la candela de pe hol, si masuta scunda, care ii venea mai jos de genunchi chiar, lipita de perete, plina de stalagmite de ceara. Chiar deasupra lumanarilor colorate, ca caror culoare, de fapt, le-o fura penumbra, tasnea ca un sipot artezian o oglinda de inaltimea unui om. Cele doua picatele de lumina galbena se oglindeau, si acum erau patru. Se privi in oglinda si isi vazu orbitele ochilor intunecate si adanciturile fetei trasate mai negru decat de obicei, mai ales ca contrastau puternic cu fruntea, pometii, varful nasului si barba, albe murdar. Desi inchiderea ferma a buzelor ce conturau in non-culori, gri si negru, o gura foarte frumoasa, ii starnea unele sentimente puerile de placere a imaginii sale, el se intuneca si mai tare. Deveni foarte trist, parca de o amintire sau de un gand ce tot nu ii da pace, si simti varful nasului intepat ca de un ac, gata sa ii planga ochii.
-Haide, sunt gata, soptise o voce la urechea lui, simtind o suflare calduta si un parfum ce il ameti. Se trezi din visare, si parca doi serpi negri, din umbra, serpuisera pe fata, la zambetul lui. Uita toate gandurile ce le avuse in acel moment, si tot nu putu sa isi abtina pornirea sufletului sau ironic:
-Vad ca pe oglinda scrie "sunt cea mai frumoasa din lume", dar eu nu o vad nicaieri pe aceasta frumoasa.
Fata zambi frumos, ca un soricel, si se pituli la pieptul lui. El o prinse mijloc, si se intoarse incet, odata cu ea spre fereastra. Priveste aici: si ii arata cu degetul luna si stelutele luminoase de pe lemnul albastru al tocului ferestrei.
-Privesc... si apoi paru ca se intuneca totul in mintea ei, reusind sa mai auda doar cateva cuvinte, ce se agatasera in zbor, cu ecou: "nu imi pare rau de sfesnic; tu stii ca sunt aici sa fac galagie..."

O lumina palida, dar care ocupa halucinant si oniric toata oglindirea ochilor frumosi a ei, se micsora dreptat, concomitent cu revenirea cu picioarele pe pamant, si se materializa intr-o luna foarte alba, ca de argint, pe un fond bleumarin incetosat. Isi reveni complet, cand isi intoarse obrazul subtire catre fata lui, cel care o tinea strans la pieptul lui, ca sa nu cada din ameteala. Ii privi adancitura intunecata de sub fruntea alba si renunta sa ii mai intrezareasca ochii; se obisnuise. O suflare de vant starni cateva suvite de par castaniu pe fata lui palida, ca si cum incercara sa il izbeasca, insa fu de scurta durata, si suvitele se unduira neputincioase la locul lor.
-E dintele de argint al omului de zapada... zambeste.
Fata privi luna, care era pe trei sferturi, si aproba in minte ca seamana cu un dinte de om zapada. Apoi isi imagina omul de zapada: cu capul alb rotund, ochii niste carbuni imensi si sticlosi, apoi un nas ascutit si rosu, sub care, in forma de semicerc, o gura zambareata de clovn isi arata dintii de carbuni, unul dintre ei fiind mai luminos decat ceilalti, de argint chiar; un patrar alb. Scapa un chicot de ras cristalin.
-Ceea ce iti spun eu e serios, spuse el fara vreo schimbare in taieturile marmurei ce ii alcatuiau fata.
-Stiu, stiu, il intrerupse ea strengareste, privind in jur, cu gurita intredeschisa, misterioasa, dupa urmele ecoului rasului ei de mai inainte. Suntem intr-un parc! Concluziona ea, vesela, dandu-si seama ca erau inconjurati de trunchiuri tacute de copaci dezgoliti de frunze, ce se pierdeau intr-o ceata alba si luminoasa. E splendid! exclama, privind iarba ce stralucea in mii de stele la picioarele lor.
-Imi place cand e ceata...
-De ce? il privi ea intrebatoare, cu o spranceana neagra si subtire subtil coborata mai jos decat cealalalta, tragand dupa ea si un fir subtire de usoara incruntare, insa o incruntare deloc neintelegatoare, ci doar copilareasca.
-Pentru ca atunci noaptea nu e atat de intunecata; ba chiar, ceata e alba si luminoasa ca un far scufundat in ape tulburi. Si mai ales, confera aceeasi putere ca intunericul: te scuteste de intalniri nevoite. Poti sa mergi singur, inainte, pe trotuarul ud, printre umbrele oamenilor...
-Suna cam a singuratate si melancolie... nu imi place.
-Stiu.
-Oh! Tipa ea nebuneste, deodata fericita. Mi-am adus de-aminte!
-De ce anume?
-De o legenda japoneza cu o domnita dintr-un turn inalt de pe luna. O stii? spuse ea grabit.
El voise sa spuna ceva, dar ea il repezi: dar e numai la luna plina, cea galbena si frumoasa.
El pleca fruntea si spuse cu un zambet amar, jumatate ironic:
-Eu stiu doar de blestemul lunii si de luna incornorata.
Fata il lovi in joaca pe piept cu un pumn cat o nuca si suspina, desi nu suparata, a deziluzie:
-Of, mai, ce rau mai esti!
-Eu?
-Tu.
-Ba nu, tu. Ai sa vezi mai incolo, si suspina el amarat, plecand fruntea spre iarba intunecata de smarald stralucitor.
Ea se dezlipise de la pieptul lui si se aseza, trantind palmele pe genunchi, pe o banca de piatra din apropiere. Se prefacea suparata, cu buzule usor tuguiate, si ochii negri migdalati, privind in ceata. O privea si niciodata nu i se parea mai frumoasa. "Oare are rost sa ma mai chinui si sa sufar langa ea?" Parul ei castaniu si lung, se incurca ca panzele funigeilor intr-o boare ratacita de vant rece, ca apoi sa i se aseze frumos, in suvite, pe umeri, pe spate, pe piept. Era imbracata cu o bluza de lana neagra si o fustita care ii venea putin deasupra genunchilor, tot de aceeasi culoare. Ciorapi cu dungi negre si albe, grosi si lungi, intrau in niste pantofiori negri cu toc, ca niste incaltari de caprioara. Atunci isi aminti cum el nici nu observase cand ea se imbracase in dormitorul ei: visase ca acum. Asta ii rupse din nou sirul gandurilor deprimante. "Intr-adevar, daca iti sti viitorul, poti sa ii spui destin si nu mai ai libertate; acest lucru de arunca in valurile nihilismului si iti rapeste orice dorinta de a trai; diavolul deprimarii greu diavol mai este!" Si cu asta curma, ca sa se apropie prin ceata luminoasa de ea, ceata care deforma si ascundea totul in invaluiri fantastice, inconjurand circular insa lumea lor, banca, un cerc difuz de sub banca de iarba verde-inchis, plina de apa, taiat de o bucatica de drum de dale, fata asezata, el pornind incet spre ea, cu o haina lunga si neagra ca noaptea.

Se aseza si el, pe celalalt colt, prefacandu-se si el suparat. Erau ca doi copii, unul mai strengar decat celalalt. Gandurile lui toate cele rele le tintuise sub o lespede grea de piatra sura. Acum avea un zambet ironic, putin strecurat mai mult pe un obraz. Ii arunca o privire rapida cu coltul ochiului. Apoi se intoarse. Ea zambi usor, din mutra acra pe care o facuse, si il privi rapid cu coltul ochiului.
-Si chiar vrei sa iti spun despre dintele omului de zapada care zambeste? se intoarse el spre ea zambind si mai tare.
Ea se intoarse, cateva clipe spre el, il privi cu ochi calzi, si se intoarse inapoi; ii era teama ca o sa izbucneasa rasul. Se prefacu insa in continuare ofticata:
-Nu imi amintesc sa iti fi cerut asta.
-Nu? Mie mi s-a parut ca ai insinuat ceva cu povestea aceea japoneza...
-Da?
-Da; mi s-a parut ca vrei sa ma pornesti.
Ea zambi usor.
-Bine, spune.
-Spune-mi tu prima despre legenda japoneza.
-Era o domnita intr-un turn si un japonez a facut 99 de sandale, a ajuns la ea, a luat-o pe pamant si s-a casatorit cu ea. Intr-o zi ei i s-a facut urat de lumea muritoare si s-a suit din nou pe luna si sotul ei sta acum si priveste luna in fiecare noapte.
-Trebuie sa ma previi de acum inainte cand povestesti. Le cam lalaiesti, si nu mai apuc sa zic si eu cate ceva.
Ea izbucni in ras ca un copil luminos. Se ridicara de pe banca si pornisera incet pe dalele de piatra. Apoi le abandonasera si o luasera, pusi pe nazbatii, prin iarba, pana cand o taverna parasita de mai demult le iesise din ceata.

***

Doua umbre, tinandu-se de mana, se plimbau in ceata alba si luminoasa, la lumina lunii de argint, printre trunchiuri negre de copaci goi, prin iarba tomnatica, toropita de straluciri albe, in care se udau si li se afundau picioarele.