- o cabană - în mijlocul colegilor de muncă sau asociației de voluntariat, unde se lasă cu talk-show-uri stupide, mult sub media de inteligență așteptată, încât ești nevoit să consumi alcool, în ciuda arsurilor, ca să devi mai tolerant cu ceilalți, iar restul zilelor te îmbeți și de chimicalele generate de jena socială
- un colind de-al copiiilor - aici, dacă nu esti tu cel care are copiii, înseamnă că ești de partea dezavantajată. Vizitând rubedeniile în cauză, sau mă rog, prieteni, deși nu știu ce smintit ar accepta apăsătoarea conveniență socială, ești obligat să asculți orăcăielile și icnetele de refren al progeniturii gazdei, atât de entuziasmat și de pătimaș încât a dat pe afară, pe nas și prin chiloți. Moment în care, gazdele, îl privesc cu venerație, înduioșate de colind, cu zâmbete largi, calde și tâmpite, menționând că nu mai există copil ca al lor, și, din când în când, revenind câteva milenii în urmă (vreo două), recurg la gesturi foarte raționale, gen: scuipături și panglici roșii la încheietură, ca nu cumva să le deoache cineva odorul la cât de simpatic este. Ca o ultimă fină observație de scriitor: satisfacția părinților este în raport direct cu suma plătită copilului pentru demonstrație. Nu știu ce va face un copil ce nu știe să citească cu banii, dar cu cât îi dai mai mulți, cu atât toată lumea are certitudinea că "a cântat frumos".
- o simplă masă, mai mult între rude îndepărtate și prieteni decât între rude, unde lumea se adună în jurul mesei, înveșmântată obligatoriu cu o față albă și ornată cu șervețele cu moși Crăciuni, iepuri, reni și zăpadă, beau câte un pahar de vin, mănâncă, vorbesc. Câteodată se mai ambalează, câteodata stau mai tăcuți, având impresia că sunt rebuturile adevăratei colinde, ca și cum ar fi resturile care nu au ajuns la colind cu ceilalți colindători adevărați. Colindători și colinde adevăratate - uite două idei absolute, niciodată posibile de atins, pentru că ele există doar în trecut, în amintirea ta, pe vremea când erai copil.
Aici aveam să-l întâlnesc pe un tip ce l-am urât din prima vedere, tipul semidoctului, ce a descoperit recent religia. L-am urât din prima, mai ales că nu zâmbea niciodată. Contrar așteptărilor mele, nu a fost atât de enervant: nu s-a apucat să ne convertească sau să vorbească tot timpul numai despre relația lui despre Dumnezeu. Totuși, unele scăpări au fost și, recunosc, de ce nu?, au fost mai mult răspunsul la provocările noastre. Oricum, eu mă simt mereu în mână pe lângă creștini, le știu convingerile și contradicțiile, defectele și compromisurile. Imi place să cred că după 5 minute de discuție liberă cu cel mai blajin dintre preoți ajungem să mă strângă de gât. Dar, bineînțeles, nu se întâmplă niciodată asta: atunci când dovezile raționale, penibilul și evidenta natură animalică ce precedă regulile bisericii sunt prea mult, creștinii închid ochii, închid urechile, inchid mintea. Nu vor să fie deprostiți. Parcă și ei ar spune-o cu voce tare: "oricum ar fi, lasă-mă-n lumea mea, pentru că în asta eu mă simt bine".
Revenim, deci. Am spus că mă simt în mână, mai ales că împricinatul nu descoperise nici măcar ortodoxismul: lui i s-a revelat adevărul într-una dintre sectele acelea obscure, oculte, sortite eșecului din start, adoptând principii și reguli defectuoase, neglijând toată opera de apologetică de 1600 de ani ai apărătorilor creștinismului, așa cum este el, debitând inegalabile prostii, gen: icoanele sunt eretice; nu exista sfinți; Maica Fecioară este doar o persoană etc. Însă asta este exact ceea ce atrage la sectele acestea: insolitul, respingerea unora dintre reguli de conduită creștină până atunci continuu criticate de lume. La care se adaugă un strop de nebunie colectivă, o ardoare de a face parte din această sectă, care conține, desigur, "adevărul" mult căutat.
Povestea lui, pe scurt, este a unei fete care era campioană, emerită, medaliată etc național, balcanic și internațional chiar, la vioară. Și a fost destul ca să vadă secta și să lase toate aceste lucruri uitării, și chiar să se înscrie la călugărie. Și era plătită cu 800 de euro pe oră de vioară, dar asta nu a oprit-o. Ba chiar și-a aruncat vioara, care era una scumpă. Eu am spus stins "foarte rău din partea ei", încurajat și de prietena mea, deși am exclamat în sinea, "Doamne, ce monstruozitate!". El a tresărit și mi-a răspuns: "cum poți să spui așa ceva? Păi când te prinde virusul, când simți chemarea, nu mai ai ce să faci." Iar el dădea exemplu povestea asta ca exemplu de miracol, că ce puternic e Dumnezeu și sufletul omului atât de receptiv la El încât e capabil de orice sacrificiu.
Mi-am oprit cursul gândurilor și, resemnat, am tăcut. Într-adevăr, pe lumea asta sunt oameni atât de nebuni, că ajung la crime și la sine-crime în numele Domnului. Omul din fața mea era ireparabil.
Nu era vorba de banii ăia ce îi primea pe oră, cu care ar fi putut, dacă dorea neapărat asta, să facă multe acte de caritate, cum a propus prietena mea. Dă-i în futere de bani. Nu era vorba nici de recunoașterea națională, europeană și internațională, dă-o-n futere de recunoaștere, că, până la urmă, aia nu e nimic altceva decât părerea celorlalți despre tine. Nu e nici vorba nici de călugărie, că, să fim serioși, tu faci ce vrei cu viața ta și nu ar trebui să pese la nimeni de asta, iar dacă asta te face să fii viu, să trăiești și să fii fericit, fă ce vrei.
Era vorba că fata aceea tocmai s-a omorât pe sine însuși. A comis o sine-crimă, un suicid. Vioara, ceea ce o definea, îi dădea valoare existenței sale, o făcea să fie o persoană, tocmai a fost vândută într-o piață de vechituri. Sufletul ei, la fel ca vioara, vândut într-o piață de nebuni.
Ce aș putea să mai explic smintitului din fața mea? Că Dumnezeu este unul al păcii, al bucuriei și al fericirii, decât unul rău, pedepsitor și sever? Că poți să fii tu, și să fii în același timp creștin? Că nu trebuie să devi o nulitate, o non-valoare pentru El, iar dacă ai o valoare anume, tu poți să te bucuri de viața religioasă proslăvindu-L tocmai prin talentul tău? Talentul ce te face, până la urma urmei, divin, pentru că talentul, oricare ar fi el, este tocmai depășirea posibilităților fizice ale omului? Că miracolul dumnezeiesc era faptul că ea cânta nemaiauzit la vioară, nu faptul că a renunțat la cântat, chipurile, în numele Domnului? Că ea, de fapt, ceea ce a făcut se traduce prin îngroparea talantului primit de Stăpân într-o groapă, și nemuncirea lui?
Nu. Nu pot sa explic nimic, pentru că eu sunt ateu.
A doua zi aflasem de la gazda de aseară ca tipul are epilepsie, sau mă rog, avuse. Cică de când se înscrisese în "club" nu mai suferise niciun atac de epilepsie. Aproape că se putea considera vindecat. Nu, nene, nicio criză, iar el avea multe pe an înainte de a descoperi religia. Este un miracol. Și aici ajungem la tema discuției noastre, după ce v-am canonit cu o așa lungă introducere.
Ceea ce eu, ca om rațional, nu reușisem să-mi explic până acum, dintre toate năzbâtiile religiei, era starea de "posedat" sau "îndrăcit" pe care o aveau unii oameni. Era clar că am citit, am vizionat filme, am studiat. Nu găsisem nicio explicație rațională, nu găsisem scamatoria. Scamatoria, zic, deși fenomenul de posedat, demonizat sau indracit era real, și, desigur, cu excepția câtorva mărunte cazuri, oamenii aceia nu erau șarlatani sau actori. Bineînțeles că puneam la mare considerație ipoteza epilepsiei, dar cum poți să ajungi să ai epilepsie din senin? Fără antecedente medicale, sau fără să ai și alte crize în restul anului? Azi am găsit soluția. Se pare că zona din creier responsabilă cu trăirile religioase este suprapusă, dacă nu chiar aceeași(!) cu cea care se activează la crizele epilepticilor. Răspunsul este simplu: unii oameni, mai sensibili, trăiesc cu o mare putere sentimentul religios, așa că au crizele acestea, în care, bineînțeles, preotul, acest doctor binevoitor învâșmântat în negru, "scoate draci din bietul mirean", salvându-i sufletul. Nu neapărat în schimbul unui onorariu, dar al... unei donații. V-ați gândit oare de ce preotul de la Moșuni, care dă iama în draci, are minim 3 mașini de lux? Efectul contrar, curios lucru, și chiar pozitiv, este acela de a înlătura crizele epileptice prin rugăciuni sau trăirea religioasă, ceea ce făcea prietenul nostru divin. Există și reacții adverse, cea a sataniștilor sau a cultelor extreme, unde majoritatea ajung în sanatorii sau comit sine-crime, cum e cazul interpretei de vioară de mai sus (ceea ce mă face să meditez ironic asupra faptului: un stil de viață medieval și o practică înapoiată chiar să ajungă să combată una dintre bolile netratabile de știință în prezent. Natura, uite, acesta este adevăratul geniu, natura care l-a determinat pe om să-și facă prima data cruce și care, cumva, l-a ghidat pe om să creadă în puterea minții asupra corpului (sau poate chiar așa i-a proiectat creierul), că tot nu are nimic de pierdut(sic!), însă cazuri de câștig ar fi probabile. Este asemnănător jocului la păcănele, același instinct: riști și câștigi, dacă nu riști nu câștigi, cel care a modelat mintea omului-maimuță prin stepe, unde, diferența dintre moarte prin înfometare și viață stătea în norocul unui asalt asupra leilor și mamuților ancestrali. Bineînțeles, azi nu mai este nevoie de riscarea sorții, cum nu mai este nevoie nici de religie).
Acest caz nu este ciudat, sau chiar nemaiântâlnit: mai avem cazuri de "transe mistice" ale unor călugărițe (sf. Teresa), iar, cercetătorii, studiind jurnalele lor în care trăirea se descrie ca fiind o "o lance de aur cu pic de foc la vârf" au concluzionat că este vorba de un banal... orgasm. Un articol pe temă aici.
Reproduc aici un citat, articolul este aici, iar cartea este menționată în citat.
Neurologii au fost primii care au studiat experiența religioasă, descoperind o legătură între epilepsia lobului temporal şi apariția neaşteptată a interesului religios la pacienți. Într-o carte publicată încă din 2001, intitulată „Why God Won’t Go Away” („De ce Dumnezeu nu va dispărea”), Andrew Newberg, cercetător la Universitatea din Pennsylvania, împreună cu Eugene d’Aquili, afirma că experiențele spirituale sunt pur şi simplu consecința (inevitabilă) a configurației cerebrale („Creierul uman a fost configurat din punct de vedere genetic să încurajeze credința religioasă”) şi că până şi o simplă rugăciune are un efect remarcabil la nivel cerebral.
În studiile lui, Newberg detecta un soi de „black out” al alimentării cu sânge în zona posterioară a encefalului, cea care guvernează percepția asupra Supraeului şi a lumii şi conchidea că, la nivel neurologic, rugăciunile şi meditația induc ideea de uniune a persoanei cu Creatorul printr-o senzație cât se poate de „reală”. În cadrul altor experimente, la călugărițe franciscane aflate în timpul rugăciunii era detectată şi o reducere a activității neurale în aria „delegată” cu orientarea, fapt care le-ar furniza măicuțelor sentimentul aproape „tangibil” de uniune cu divinitatea.
Potrivit lui Newberg şi d’Aquili, fie că-i vorba de fervoare mistică, de sentimentul sacrului sau de iluminare, orice stare spirituală se reflectă într-un fenomen cerebral cât se poate de concret şi, în mod surprinzător, zona cerebrală responsabilă de cât de religioasă este o persoană este şi cea care se activează la epileptici pe parcursul unei crize.
This is science, bitch! Where is your God now?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu