Niciodată nu o să uit această zi nefastă.
...
Tocmai
terminasem de citit "Hagi Tudose" de Delavrancea şi eram sub înrâurirea
cărţii. Îmi amintesc că mai demult, cand sora mea era în liceu, eu,
venind de-afară de la joacă, am găsit o cărticică mică, ca de rugăciuni,
pe masa din dormitor. Pe copertă, în două culori, negru şi galben, era
desenat un om răvăşit cu o mână uscată ca de strigoi, cum număra bani la
lumina lumânării. Ciudat, faţa lui nu exprima prea multă bucurie. Eram
prea mic sa citesc. Am întrebat-o pe sora mea de ce nu e fericit omul
acela, nu a găsit cumva o comoară? Sora mea mi-a povestit despre un
bătrân foarte zgârcit care a murit, fiica lui devenind bogată peste
noapte, şi încă o persoană practică în privinţa folosirii lor, nu ca
tatăl ei. Nu ştiu de ce, dar acea imagine mi-a rămas întipărita în
minte. Poza bicoloră... Culoarea neagră de la sufletul său, iar galben
de la bănutii de aur bănuiesc. Acum câteva zile, aceeaşi carte am
descoperit-o în anticariatul de unde mă aprovizionez constant când mi se
sfârşeşte materialul cultural. Am achizitionat-o fără să stau prea mult
pe ganduri, nici nu aveam de ce, cărtile "cariate" fiind la un pret
derizoriu... O carte, o viaţă de om oglindită în ea, valorează doar un
leu nou. E mult pentru hagiu, pentru mine ar trebui să fie extrem de
puţin. Când am terminat cartea, am pus pe masă un borcan de 800 de ml.
Am adunat de pe mochetă, mese, din dulapuri, etc. tot mărunţişul pe care
l-am putut găsi. Mergeam prin alte camere şi culegeam şi de acolo, în
admiraţia colegilor. Puzderie de monede de 5 bani, steluţe de 10 bani,
ba încă şi galbeni de 1 ban... Buzunarul de la portofel mi-e spart.
Decât să pierd bietele monezi de acolo, le-am luat în pumn şi mi l-am
deschis în gura borcanului. Şi el le înghiţea lacom zornăind de
fericire... Tot mai mult voia, şi visul lui utopic, şi sinucigaş de
altfel, era să se vada plin. "Paule, ai fost la magazin? Nu arunca,
rogu-te mărunţişul ăla... Pune-l în borcan." Şi completam hazliu
eschivându-mă de alte explicaţii dăunătoare şi supărătoare:"Când se
umple eu şi Sebi mergem să îi spargem pe toţi la Casino sau pe
femei...". Ceva eu tot voi reuşi, cu borcanul meu... Şi daca se adună,
să zicem, 3 lei, mă duc la magazin şi îmi iau o pâine... Am salvat banii
pe o pâine pe două zile... Banii se adună... Unul cu altul şi o să am 3
lei în plus... Mai facem încă o dată trucul cu borcanul, poate chiar cu
butelia, se adună mai mulţi şi o să avem 3 lei pe săptămână... Adică 12
lei pe lună. 12 lei deja e destul de mult... 12 lei nu o sa mai meargă
din salariul meu, căci o să îi am deja. 12 ori 12 e 144 pe an... 144 de
lei! adica 10% din salariul meu! Glumesc, nu sunt din aceia care
practică cultul galbenilor, iar din păcate prea mulţi sunt
prost-religioşi. Hagiu Tudose nu era om rău, era doar prost şi înşelat
de dracul...
...
Mă trezisem de dimineaţă, trebuia să fiu
în oraş peste zi... Ziua mea de permanenţă, zi în care nu am voie sa
părăsesc localitatea. Nimic altceva decât un om obişnuit robit
serviciului. Mama se trezise de dimineaţa, buna mea mamă, cu inima
strânsă de griji, să imi pună ceva de haleală în "straiţă". Îmi era
somn, şi când am ajuns în cămin m-am trântit pe pat. Dar nu am rezistat
prea mult timp. Nu sunt un om care işi doarme viaţa. Neavând altceva de
lucru, fără calculator, cărţi (le-am uitat acasă), televizorul e anost,
m-am urcat pe biclă şi am pornit fără un scop anume... Case multicolore
mi s-au desfăşurat pe două rânduri, îmbrăcate de pomii şi boscheţii
UDMR-şti din faţa lor, tot mai repede... mai repede. Am vazut păsărelele
ciripind voioase cum fug şi aduc la puii lor de mâncare... Am văzut
copii, cum se jucau joviali ca păsărelele sus amintite. Am văzut maşini
şi taxiuri ducând oameni grăbiţi. Am văzut oamenii îmbrăcaţi la camaşă
şi batic cum ies de la biserică. Am văzut viaţa. Era să mă şi calce un
cretin de taximetrist cu conserva lui...
...
Am ajuns la o
capătul unei alei. Se termină într-un dig. M-am luat bicla şi am urcat
câteva trepte ca să ajung pe cărarea de pe dig. Căldura infernală. Vară.
Peste tot, verdeaţă, miros de fân, oameni în costume de baie. Parcă era
într-o staţiune maritimă. În faţă, un pod suspendat pe care de abia
încăpeau să treacă doi oameni în paralel, iar peste râu, Mureşul, piaţa
de vechituri. Am pornit într-acolo. Era pe terminate. E interesant să
vezi cum se strânge o piaţă. Clienţii întârziaţi care mai aruncă o
privire fugară peste marfă, ţigăncile cu glasul şi mai disperat şi mai
insistent, vânzătorii morocănoşi şi leneşi. În câteva minute e strânsă
piaţa. Unde a fost forfotă de lume, într-o jumatate de ora e pustiu.
Nici nu îţi vine să crezi că acum câteva minute atâţia oameni băteau
praful. Rămân în urmă numai ziare, pungi de plastic, sticle şi alte
lucruri purtate de vânt ici colo, ca să mai aminteasca de ei. Îmi
amintesc că am văzut printre bucăţi de aparate electrocasnice şi
televizoare vechi stricate, un deschizător de capace antic, din bronz,
reprezentând un corp de femeie cu braţele înlănţuite deasupra capului.
Un om uscat şi necăjit, sărăcit de stat, care vindea tot ce mai găsea
prin casă, odată plină de lucruri utile şi moderne, pentru ca să poată
trăi şi el. Acum lucrurile s-au învechit. Nu mai au însemnătate. Nu l-am
cumpărat, deşi am vrut. Am dat un ocol pieţii şi nu l-am mai găsit pe
om când m-am întors. Şi-a strâns poate morocănos biata de "marfă", care
mai mult arăta cu o gramadă de gunoi, şi a pornit pe o bicicleă Pegas
ruginită către casă ca să rabde foame în continuare.
...
Cred
că chiar pornisem spre cămin când am văzut, de deasupra, de pe dig,
aproape de râu un teanc de cărţi. Nu era nimic ciudat la ele, doar mai
văzusem bătrâniori şi oameni necăjiţi ca respectivul de sus, îmbrăcaţi
în bucăţi penale de haine second şi şterşi ca şi ele, care vindeau
cărţile ce le aveau prin casă, cărţi pe care nici ei nu le cumpăraseră
măcar, ci le primiseră în dar de la rude îndepărtate... Un ţigan, un
aurolac, unul dintre viii care nu au niciun rost pe lumea aceasta, un
neom, un vierme care se naşte în mizerie şi nenorocire şi moare la fel,
nebăgat de nimeni în seamă, în fine, un paria obraznic pe care, în
nopţile de vară petrecute pe terase la bere cu prietenii poate l-aş fi
bătut pe drumul spre casă, doar să ma dau grozav în faţa prietenilor mei
din cauza unui pariu, bineînţeles, tot pe o bere, o acea făptură
ticăloasă alegea, în prostia lui infinită, dintre cărţi, cele mai groase
şi le punea într-o plasă de plastic. Şi o făcea în stilul lui mârşav,
în sufletul lui hoţesc, verificând agitat şi îngrozit de frică ca nu
cumva să vină cineva şi să îl traga la răspundere. M-am dumirit ce era.
Cărţile nu aveau niciun păstor. Erau... aruncate. M-am apropiat.
Ţigănuşul zburase. Mi-am împiedicat bicla şi m-am aplecat. Am ridicat
una. Erau... cărţi... aruncate. Am privit în jur năuc. Rămaseră ca şi
restul gunoiului, ca ziarele, sticlele şi pungile de plastic, cărti
necumpărate de nimeni, aruncate de ţiganul gras şi împuţit cu pălăria
mare şi îmbrăcat în negru. Erau cărţi. Cartea pe care am ridicat-o era
un volum de "Poezii" de C.Vadim T., cu coperţi tari, foi lucioase, de
calitate şi în mai multe limbi. Un exemplar costisitor, de altfel, şi
era aruncat. Tata e pensionar din ăla comunist şovin cu PRM-ul la cap.
Ce s-ar bucura de carte! Nesimţitul! Suntem certaţi şi totuşi mă gândesc
la el, într-atât m-a sensibilizat întamplarea cu cărţile. M-am ridicat
în picioare şi am privit în jur. Pustiu. În departare un tată şi băiatul
lui, arşi de soare, cu figuri de manelişti cu diplome de 4 clase, se
distrează inconştienţi pe un ATV, îmbrăcaţi în slipi. Ca la mare...
Mureşul curgea lângă mine, digul în spatele meu. Cerul senin şi albastru
ca niciodată. Imposibil de pivit, din cauza luminii puternice.
Verdeaţă, gângănii, viaţă peste tot. Şi, totuşi, aşa de pustiu! Mureşul
continua să curgă, gâgăniile să zboare, vântul să bată încetişor, dar eu
m-am oprit, nepriceput şi perplex... Au apărut doi bătrânei, la braţ,
soţ şi soţie, sporovăind în ungureşte. Alegeau şi ei din cărţile
aruncate şi nu mi-a fost greu să înţeleg că erau furnizatori permanenţi
la anticariatul din oraş, anticariatul de unde îmi cumpărasem atâtea
cărţi. Săracii! Pentru un bănut, doi, vin şi culeg ce au aruncat
ţiganii. Cărti aruncate... Cum se poate asa ceva! Mi s-a rătăcit mintea.
Mi se izbeau unul de altul gândurile şi amintirile mi se învălmăşeau ca
un ghem de aţă care se răsfira şi încurca... acum câţiva ani nu ar fi
fost asa... "Ceauşescu spunea... adunaţi bob cu bob!"... să arunci viaţa
unui om... o carte e viaţa unui om... pe vremea lui Ceauşescu spunea
tata... acum 100 de ani oamenii ştiau şi germana şi franceza fluent şi
nu se ruşinau ca mine când găseau exemplare în limbi străine...
aruncate!... Eminescu citea romane în germană... atunci nu se aruncau
cărti... Hagi Tudose... cu principiul lui binecunoscut de viaţă: dacă
găseşti o cârpă aruncată la gunoi şi o iei tu, te faci stăpân peste
munca unui om... cei care au săpat pământul, au plantat, cules inul,
escavat şi modelat fierul, cei care au făcut maşinile din fabrică,
maşinile care au făcut haina, foarfeca care a tăiat cârpa din haină...
cârpe aruncate... şi nici măcar nu sunt cârpe!... sunt comori! sunt
haine noi, ca hainele cârpite ale lui Tudose... cărţi... aruncate... Am
prins curaj şi am luat volumul acelea de Vadim de jos. L-am băgat în
ghiozdan. Am mai luat şi alte cărţi. Unele în română, altele în alte
limbi... germană, franceză şi maghiară. O să încerc să învăţ germana...
Am găsit şi cărţi notorii, scrise de autori cunoscuţi... Munca unui
om... viata unui om... Aruncată la marginea râului... Mi-am umplut
ghiozdanul. Mi-a puşcat un fir-două din bretea şi îmi era frică să nu mi
se rupă din cauza greutăţii. Am cules ce au aruncat alţii, ce a rămas
de alţii... Am să duc cartea cadou tatalui meu. Hagi Tudose... ceea ce
nu înţelegea el că banii nu erau scop, erau mijloc... pentru el un
prieten era un om care nu l-ar fi inşelat niciodată... un om care nu ar
fi aruncat nicio carte niciodată... Tudose era pe moarte şi a vrut supă
de pui... a rupt un banuţ de aur, a rupt din viaţa lui, dar când a
încercat să mânce supa, îi amăra buzele, gura, stomacul şi inima, căci
el mânca din propria lui viaţă, înghiţea viaţa însăşi... Am coborât pe
terasa din beton a râului. Erau şi acolo pagini şi bucăţi de cărti de
duminica trecută. Acestea nu au mai putut fi salvate... Când l-au
îngropat, avea urme de monede pe corp... murise peste ele şi forma
acestora s-a imprimat pe corpul lui... BANII!!! CĂRŢILE!!! DE CE NU
ARUNCAŢI BANII ÎN LOC DE VIAŢĂ?!... banii sunt nişte bucăţi de plastic,
ca pungile de gunoi în care adună ţigani aurolaci cărţi aruncate... de
ce nu aruncaţi banii propriu-zişi?... eh, dar ei au o valoare efectivă,
nu reală... au o valoare efectivă foarte mare... cărţile au valoare
efectivă sau reală?... cărţile îţi deschid sufletul şi mintea, te fac om
şi îţi dau viaţă... nu au valoare pentru cele două persoane de pe
ATV... dar sunt cărţi care te fac să ajungi la bani... acelea oare nu
sunt valoroase?... sunt de nepreţuit sau sunt de preţuit până la
urmă?... să aruncaţi viaţa!... ce oameni ticăloşi!... mama... care îmi
punea de mâncare în ghiozdanul în care eu acum pun căţi... mama...
"ticălos nu înseamnă talhar sau nemernic... ticalos înseamnă un om
neputincios, un om nevolnic, un om cu dizabilităţi..." ce oameni
ticăloşi!... ce lume ticăloasă!... eu sunt Hagi Tudose... eu văd în
carti un scop, nu un mijloc... banii sunt viaţa lui, sunt copiii lui
dragi... cărţile sunt viaţa mea, sunt copiii mei dragi... îmi amintesc
când le-am golit din ghiozdan pe patul meu din cămin erau calde,
aburinde, din cauza spatelui meu înfierbântat... copiii mei au viaţă...
uite copii mei!... Am găsit şi "Incognito" de Barbu. Voiam să îl cumpăr
de la anticariat şi tot stăteam pe gânduri. Se pare că nu mai este
cazul. Banii pe care îi dădeam pe carte se duc altundeva... Pe nişte
ochelari de soare, care să îmi protejeze ochii de praful drumului când
merg pe biclă, mai ales că e vară, se poartă pentru că arată şi bine...
+1 la look... mama o să fie fericită... vede, în prostia ei atât de
dureroasă pentru mine, cum mă preocup mai mult de aspectul meu exterior,
ca să îi prezint până la urmă o dinţoasă, prietenă mea... cum mă bate
la cap să îmi găsesc o prietenă... o să fie nunta sorei mele în curând
şi până acum nu am găsit cu cine să merg... săptămâna asta o să invit o
fată în oraş, deşi nu sunt prea optimist... mă dau bătut plictisit de
jocuri idioate... azi am fost la ştrand şi mi-am văzut profesorul care
nu m-a lăsat să intru la examen. Mă gândeam serios la al trage de picior
sub apă... de ai da un pic de apă... aveam tupeul de a face asta...
Hagi Tudose nu ar fi mers la ştrand... el ar fi ţinut banii... copiii
lui... când vorbesc cu un om nu mă uit în ochii lui... sau mă uit
printre gene... trebuie să îmi cumpăr totuşi ochelarii ăia... cum se
poate aşa ceva, cărţi aruncate! Doamne! SUNT CĂRŢI! Mi-e frică de
auditorul meu să nu îşi coboare ochii. Am impresia recentă că la oameni
nu prea le place să se uite în ochii mei... Nu pot să se uite în ochii
mei... Poate că văd imputarea din ei, sau poate, mai grav, văd cum
trăiesc în lumea mea, exact ca şi profesorul care m-a scos afară de la
examen, un nevrotic.... când mi s-a arătat prima dată acel profesor, de
altfel renumit în facultate pentru sănătatea sa mintală, am spus aşa şi?
Dar când şi-a dat jos ochelarii fumurii şi am văzut ochii lui
albaştrii-deschis răspândind fiori de gheaţă imperturbabil am coborât
ochii... un nevrotic în lumea lui de ingineri... alt nevrotic într-o
lume de şosele cu cotor in log de borduri, cu pagini imense în loc de
trotuare, pagini imense cu litere imense pe ele care îţi arată direcţia,
dau intrucţiuni, fac reclamă şi arată unde aştaptă busul călătorii, cu
pomi cu frunze de pagini, iar toamna doar stai pe o pagina ruginie
imensă, de pe care daca o răsfoieşti te învineţeşti la mână din cauza
strugurilor şi numai aştepi să se scuture câte o pagină galbena din pom
în mâna ta... şi trăieşti tu, trăieşti şi ce au trăit alţii, trăieşti
adevărul... trăiesc în lumea mea?... ca om raţional sunt obligat să nu
exclud această ipoteză... eu am ochii negri... şi când îi strâng îmi
sunt umbriţi şi nu se disting pupilele... doar două linii groase
întunecoase... lumea naivităţii a cărţilor... orice student visează cum
are afacerea la mâna lui... eu visam la o inovaţie, o
ceainarie-anticariat... se pare că nu o să mă plâng de concurenţă...
nimic altceva decât mizerii purtate de vânt încolo şi încoace, ca
praful... se va alege praful... sunt eu de vina? "Totul se duce la
dracu'!" Hagi Tudose trăia în lumea lui... cerul albastru, iarba
verde-uscat, apa cenuşie, aerul înăbuşitor şi galben... căldura... şi
cărţi aruncate... pe iarba din jurul unui râu... şi oameni bătrâiori
supţi şi uscaţi, vechi ca şi cărţile, care caută după ce au aruncat
cortorarii graşi ca nişte porci... şi oameni bătrâiori supţi şi uscaţi
cu haine comuniste pe ei, care beau ceai şi citesc ziare ieftine locale
în biblioteci ca să nu le mai cumpere... Hagi Tudose se crucea când
vedea un om care aruncă ceva la gunoi... toată lumea se duce la ştrand
în costume de baie, într-o atmosferă de staţiune, undeva, pe o alee
încadrată de pomi, o alee cu asfalt fierbinte, plină de praf, ascunsă de
blocuri, stauluri de vite robite serviciului, se scurgea nu viaţa
printre blocurile albe ca oasele la soare, ci doar nişte obiecte care
imbătrâneau odată cu timpul, şi care nu vedeau cărţile aruncate în
iarbă, viaţa însăşi pe marginea unui râu... două divinităţi care îşi
trag pedeapsa eternităţii cu rolurile schimbate de multe... da-i mai
tare maneaua aia... pe vremea lui Ceauşescu... pensionari arţăgoşi care
regretă dictatura... în haine demodate si vechi ca nişte cărţi... cărţi
pe care probabil nu le voi citi, dar o să le adun... şi tata, şi mama...
viitorii mei ochelari de soare... Hagi Tudose...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu