Ma fascineaza mult Jordan B. Peterson: am ascultat seria lui de "Dimensiunea psihologica a povestilor biblice" de vreo doua ori, si inca o mai ascult. Fiecare fraza a lui mi se pare uitata, re-amintita apoi re-interpretata din nou. Pot continua astfel pana la nesfarsit.
Ideea eroului care merge in afara bulei de confort, in afara paradisului (care este o gradina imprejmuita cu un gard, literalmente etimologia cuvantului), in necunoscut, in haos, pentru a infrunta ceva, sarpele, si pe care il omoara, restabilind ordinea si facand zona habitabila, eventual salvand si o virgina - este fascinanta.
Dar ce este mai tulburator ca, desi o avem in psihologia noastra, o avem partial. Il avem pe sfantul Gheorghe omorand balaurul, da, icoana pre-crestina ce dateaza de mult pe teritoriul nostru, de pe vremea tracilor. Dar, asa cum ziceam, de nemaipomenit, ideea o avem atinsa, patata si chiar deformata, incat ajunge contrara sensului intial.
Psihologia romanului este de a evita calatoria in necunoscut, a evita lupta, netrebuindu-i evidentele tezaure de aur in urma acesteia, si de a se multumi cu ce are si ce stie, chiar acceptand sa moara, mai ales de mana altuia mai puternic decat el. Un fel de "sa ii fie de bine daca a reusit sa ma omoare" si, cateodata, cand e harsit, "lasa ca il bate pe el Dumnezeu". Psihologia defetista a romanilor este stratificata, pe trei niveluri, de la constientizarea mortii si tragedia acceptarii ei, cu negocierea ca se uneste cu natura (Miorita) pana la Fat-Frumos care taie capul zmeului (basme).
Nivelul unu
1. Miorita, variantele vechi. Miorita nu are niciun sens aparent. Nu e mare branza, niste ciobani, turme de oi, o fantana, un voinic... omorat de un sarpe care il incolaceste. Este evidenta legatura cu Mitra, zeul iranian (nu cel roman). Te baga in sperieti: baiatul este ucis de sarpe. Deci, fix inversul lui Gheorghe, sau a lui Perseu.
2. Vasile Alecsandri stia exact care este sensul; stia exact ce inseamna si stia ce face in Miorita lui reconstruita, dand exact, dar exact, aceeasi semnificatie. Citind variantele vechi, a rafinat balada, sarpele devenind un om (sau oameni). Raul este in oameni, nu este ceva animalic; sarpele sunt oamenii. Eroul nostru, in loc sa il infrunte, se resemneaza linistit.
3. Balada mesterului Manole, cand se cere o jertfa pentru constructie - evidenta legatura cu Mitra, de data asta, zeul roman, nu cel iranian, feciorul care taie gatul taurului alb, jertfit pentru a face posibila venirea noptii. Dar, eroul nostru, Dorel, nu omoara sarpele sau monstrul marin ca Perseu, salvand virgina, nici nu jertfeste vreu taur sfant sau vitelul de aur la indemana ci... pe insesi femeia. Nu e virgina, dar e sotia, gravida chiar, deci dublu traumatizant/halucinant, caci Ilene Cosanzene sunt destule, dar jumatatea vietii este una.
Psihologia romaneasca este defetista. Din lupta ce are loc, fie impotriva haosului, a necunoscutului, a raului, sau a mortii, romanul isi accepta moartea trist. Nu omoara sarpele, nu salveaza virgina. Ba chiar o baga la inaintare, ca jertfa. N-are rost. Tot murim o data si o data, nu?
Acum, este o mentalitate negativa sau nu? Este ceva la care putem spune: si pe asta am facut-o prost? Pai, nu chiar se poate eticheta astfel. Este biologica. Natura nu este pozitiva sau negativa, nu e ca si cum o pisica salbatica este "rea" pentru ca vaneaza o caprioara si o mananca.
Similara cu cea a razboinicului din Saga Islandeza, care stie ca moare infruntandu-l pe un renegat, desi ii spune liderului sau clar ca este trimis in locul lui ca ii este frica de el, merge, totusi, primul, murind. Similara cu cea a samurailor japonezi, care se sacrifica salvand viata celui pe care il slujesc. Similara cu cea a razboinicilor kamikaze, ce exista in toate culturile, care infrunta cu paguba vietii inamicul, slabindu-l, ca stapanul (sau camaradul mai valoros) sa castige in mod sigur lupta si sa ramana in viata.
Uimitor, citind despre magia plantelor, am citit de o specie anume care, daca sunt doua plante una langa cealalalta, cea mai mica avorteaza florile, renunta la flori, in favoarea celei mai viguroase, ca sa faca ea flori si seminte mai sanatoase.
Romanul, la un nivel primordial, este in sincron cu natura. Se sacrifica. Stiindu-se slab, se jertfeste. Sa faca altii mai bine in locul sau. Daca altii sunt mai puternici decat el, atunci sa supravietuiasca ei. Se da la o parte de la masa: mananca tu, daca esti mai puternic decat mine. Isi da nevasta: ia-o, fute-o tu, o sa ai copii mai vigurosi decat as fi avut eu.
Sarpele, haosul, omoara romanul. Eroismul in sine, nu este de natura belica, este jertfelnica. Eroul roman nu este cel ca la americani sau la vestici, in general, sa bata si sa omoare tot. Nici macar ca la vechii romani sau la greci. Este ceva unic in Europa. Din cauza asta Miorita si mesterul Manole fac parte din cele 4 mituri fundamentale ale poporului roman, literalmente caramizile ce constituie psihologia comuna a acestui popor. Romanul se jertfeste pentru ca a inteles ca natura l-a selectat sa piarda, in defavoarea altuia mai viclean.
Ortodoxia, religia venita de la grecii monahali ce isi risipesc viata prin deserturi stancoase bolborosind pe gura, a intrat pe romani fix ca o manusa pe mana. In schimb, Vestul, avea Catolicii razboinci, Clerul aristocratic, Inchizitia, ordine templare si ospitaliere, iar, mai apoi, crestinismul reformat si protestant, unde parintii isi dau afara copiii la varsta adulta ca sa mearga, sa colonizeze, sa lupte si sa domine, cladind imperii pe alte continente, ca SUA sau Australia sau Africa de Sud.
Suprinzator, ca fapt divers, romanii nu au rata de sinucidere mare, asa cum o au japonezii sau rusii si ungurii. Nu stiu de ce, probabil si IQ-ul putin mai scazut o fi evitand complexe grele mentale. Negrii, de exemplu, nu sufera de bolile mintale sau neuroeroticism aproape deloc cum sufera caucazienii.
Nivelul doi
Sunt obsedat de povestea lui Coman Vanatorul. Am decis sa o tot povestesc copilului meu. Povestea este, totusi, mai complicata decat o Miorita veche. Aici, eroul nostru, nu chiar vlah, ci razboinic cuman, deci o treapta superioara, desi nu pana la capat, pana la un erou ce duce o lupta in care omoara sarpele, ramane totusi un roman. Romanii sunt descendenti de cumani.
Asadar, eroul nostru, este razboinic, nu cioban. Nu numai atat, este vanator iscusit. Are instinctul si reflexul automat de a gatui pasarea magica ce se aseaza langa el. La fel cum se zburleste parul omului cand vede un sarpe, Coman simte instant ca pasarea maiastra e raul, e haosul, e necunoscutul periculos. Bineinteles, nu scrie nicaieri ca a omorat-o cu calm. Foarte probabil in timp ce o strangula, pasarea dadea din aripi, se zbatea si tipa sufocata cu glas uman - niste zbierate si suiere ce ti-ar fi patruns prin trup si ti-ar fi facut parul alb. Nici vorba ca eroului nostru nu i-ar fi fost frica, ar fi fost cel putin ingrozit daca nu socat definitiv.
O omoara, da, iar apoi umbla prin Padurea Nebuna (deliorman - teleorman) infricosat si tulburat. Slava Domnului, intalneste o vrajitoare. Romanul, spiritual, habotnic prin excelenta, crede in paranormal si asculta de magie si e predispus sa faca ritualurile magice necesare. Nu infrunta spiritul pasarii, care vine acum 3 nopti la rand ca sa il omoare. De ce ar infrunta o fantoma? Nu se stie daca ar fi castigat sau nu, dar de ce sa mergi la risc, ca un roman prevazator, incapabil sa faca afaceri si negot de cand e natia sa? Asadar, in loc de lupta, decide sa se contopeasca cu natura: o data intr-o herghelie de cai, o data intr-o ciurda de purcei salbatici, a treia oara intr-un copac. Coman devine frate cu codrul. Ia-l de unde nu-i. Ce nu poti sa infrunti nu poti sa bati. Coman castiga lupta prin evaziune. Ma rog, isi castiga viata, caci infruntarea pasarii cine stie ce minunatii i-ar fi adus: virgine, castele de aur, oua de aur, cufere de galbeni...
Asadar, desi initial Coman vanatorul omoara pasarea maiastra, o omoara instinctual, fara sa vrea; dupa ce isi aduna gandurile si se socoteste putin, fuge de conflict, in mod rational.
Nivelul trei
La ultimul nivel, cel superior, la aceeasi egalitate cu Sfantul Gheorghe, cu eroii din Legendele Olimpului si din a tuturor filmelor produse de rasa anglo-saxona, ca cele de la Holywood, cu a eroului lui Jordan B. Peterson, avem basmele romanesti. Or, este clar ca zmeii sunt serpi (insasi etimologia lui zmija = sarpe in slavona), iar Harap Alb hacuieste la greu zmei si zmeoaice, chiar cu mai multe capete.
Aici, practic, romanii s-au razbunat pe destinul lor. Batuti si pusi pe fuga, au creat aceste povestiri usoare ca o defulare. Ca pe manele.
Vorbesc serios. Aceste basme sunt echivalentul romanelor politiste ieftine, a romanelor Virginiei Wolf (care, pe vremea lor, erau egale cu filme de genul 50 Shades of Grey), doar ca acum au calitatea vechimii, ca vinurile vechi. Sunt filmele cu Transformers si Avengers, cele mai mari rebuturi si idiotenii actuale, care, desigur, vor capata ceva valoare dupa vreo 50-100 de anii in viitor. Basmele romanesti trebuie sa fi fost scorneli ieftine la vremea lor, pentru gloata, pentru mase, pentru copii, pe cand valoarea nediluata era in Miorita, sau Manole sau, mai putin, in a lui Coman.
Cu cat era mai siropos si ieftin basmul sau balada cu atat s-ar fi raspandit mai repede, iar grauntele simbolistic, bucati din adevar constiental, care a ramas in ele ar fi dat calitatea memorabila.
Evident ca acum sunt valoroase; evident ca au inraurit mentalul colectiv modern. Caci in povestea lui Sadoveanu, Baltagul, bazata pe Miorita, se produce o infruntare tarzie a raului, care, desi produs [inevitabil], este razbunat, si inca cu aceeasi arma (nu mai spectaculos sau mai performant, ci mai lite decat un omor cu o arma produsa magic special anume, asa cum are Harap Alb sau eroul absolut). Iar Gheorghita (stia si Sadoveanu masonul ce face si ce inseamna Miorita, numindu-l astfel dupa Sfantul Gheorghe), nu era un razboinic, ci tot un biet cioban, impins la omor de stres, de tipetele mamei sale, iar omorul in sine a fost partial: cainele a facut mai mult decat el. Natura a pedepsit ucigasul prin Gheorghita ciobanul, nu Gheorghe, calaretul razboinic ce infrunta sarpele: caci, ciobanul criminal era zbuciumat de ganduri, iar Vitoria (Victoria) il teroriza psihic amintindu-i de omor. Sadoveanu a incercat o victorie a romanilor asupra haosului prin insasi pedeapsa naturala care ii survine unuia care incalca regulile jocului. "Dumnezeu l-o pedepsit". Am castigat ca l-a stropsit Domnul, nu ca l-am infruntat si batut noi si l-am pus la locul sau unde trebuia. Dumnezeu nu este acelasi lucru cu natura: fie natura cat de rapace si fara suflet, unde fiecare animal omoara si mananca pe celalalt, tot exista un Dumnezeu, un concept sfant, de care noi, romanii, tinem seama, si incercam sa il respectam, iar el tine seama de noi si face dreptate.
Concluzie
Chiar daca consideram basmele, nu putem sa le dam importanta decat foarte putin. Psihologia colectiva romaneasca se gaseste in Miorita. De-aia si suntem obsedati de ea. De-aia era atat de intinsa si atat de variata, ba chiar s-a transmis si la vecini, la unguri. De-aia avem un grad mare de religiozitate, de oameni crestini pana intr-acolo incat sa-si piarda viata pentru Dumnezeu, ca sa si-o castige. Noi nu luptam, nu infruntam, nici nu castigam. Pana la urma, tot murim, nu? Asa ca de ce sa mai incercam. De-aia avem o cultura a nihilismului care l-a dat pe un filozof de renume mondial ca Cioran. N-are rost. Nu ne trebuie din astea. Fecioara, comoara, sacul cu galbeni, noua lume cucerita, castele, imparatii. Nu am avut niciun razboi serios, nu am luptat, nu am fost agresivi, nu am avut nici colonii ca lumea anglo-saxona, nici sistem de casta ca la japonezi sau britanici, unde taiam capul mojicilor daca ne-ar fi provocat. Mai degraba, actiunile noastre sunt de vexare, de anxietate, de disperare, de nebunie, de no, na, ma, sa te fut, daca tot o ceri. Nu este nimic onorabil in boierie, adica sa furi pamantul la tarani prin scheme, nici in haiducie, sa ti-l iei inapoi prin salbaticie si jaf organizat. Nu se infrunta nici sarpele nici oamenii serpi. Se infrunta ortacii, adica fratii, de ciobanie, de traire in defetism. Nu infruntam raul; ne infruntam noi pe insine, pentru o lingura de fasole, pe care o cedam cu sila si rabdare de vita batuta, pe cand o intreaga comoara e pazita de un balaur in grota apropiata.
