De cules

-Pentru că nu se poate! răspunse cu voce tare bătrânul, cu un ton ce nu permitea drept la replică, cu palma dreaptă lovind ușor masa. Masa -  de lemn, fără față albă de masă, doar ea, înconjurată de familie, decorată cu niște blide adânci, goale, vopsite cu supă.

Bătrânul arăta întocmai ca un putregai. De fapt, era o combinație dintre un buldog și un grăunte de putregai. Capul mic, fruntea mare, pline de crețe, pentru că privea pe sub sprâncene, bărbița lăsată în jos, încastratată între cele două fălci mici și mereu nebărbierite. Părul, pe capul rotund ca o minge de tenis, era tuns scurt, însă izbea prin culoarea neobișnuită: portocaliu - roșu cărunt. Din cauza asta bâtrânul arăta ca un grăunte de putregai. Și ca un buldog, cu fălcile câteodată fremătătoare. O fi din cauza stresului, o fi din cauza bătrâneții, cine știe, se întreba nevasta lui, care observa mai bine decât el atingerile bătrâneții. Dar Lacrima știa că e din cauza țuicii de pere, foarte bună, care o ținea în barul colțarului, unde se adunau toți la masa. Colțarul - de lemn, întocmai ca masa. Neacoperit de nimic, doar lemn masiv, gol, de fag lăcuit, o pată mare de lumină și de viață în mijlocul bucătăriei întunecate.

Lacrima era fiica Putregaiului. Lacrima era frumoasă. Lacrima era fată toamnatică, în jur de 30 de ani, deși nu își arăta vârsta. Lacrima avea părul frunzelor moarte ale toamnei, iar hainele ei aveau culorile hainelor toamnei. Lacrima se mărită în curând. Acum e a treia oară când vine cu logodnicul ei la părinți, au venit cu ocazia culesului, acum stabilesc ziua, pentru că așa e frumos. Să vină să le dea o mână de ajutor, că e tânăr, chiar mai mic cu 5 ani decât ea, pentru că e culesul. Pentru că e toamnă. Iar toamna se culege. Și aici contează mult cine culege, căci piatra înțeleptului trage mult la kill.

Ilie era logodnicul Lacrimei și este cu 5 ani mai mic decât ea. Este un dârlău mare și cam nătăfleț. Dar nu e nicio problemă: e tânăr, solid și vesel. Este plin de prospețime și de viață când râde, iar dinții îi sunt de un alb sclipitor. Râde cam des, mai ales când nu înțelege ceva sau este încurcat și jenat, iar câteodata când nu știe ce să răspundă. Numai o dată nu a râs când au început să facă glume colegii de serviciu pe seama lui. Venea la servici într-o dimineața rece și cețoasă de toamnă, iar patru dintre colegii, de parcă s-au înțeles, stăteau la țigară și cafea fix la poartă la intrare. "No, te-nsori?" îl întrebă unul, cel mai în vârstă dintre ei, în timp ce restul, silențios, și-au dezvelit dinții în zâmbete prostești. "Cum o cheamă pe domnișoară?" întrebă altul, iar de data asta li-au pierit zâmbetele, plecând frunțile încruntate în jos. Parcă le stătea pe limbă, dar nu le venea nicicum în minte. Știau toți că are un nume greu, mai neobișnuit, dar nu reușeau să și-l amintească. "Frunza?..." parcă se întrebă pe sine, cu voce tare, unul dintre ei, care era ungur. Ceilalți se priviră și izbucniră în râs cu hohote. Ilie nu râse, se încruntă, iar nările de la nas se umflară ca la un taur. Porni voinicește printre ei, fără să se uite înapoi și le aruncă cu voce înceată "ce proști sunteți, bă". "Te lasă Lacrima să vii la meci pe seară?" îi strigă din urmă vârstnicul. "Nuuu, ea trebuie să-l certe și să-l arunce din casă ca să mai iasă și el cu băieții la bere" strigă cel mai tânăr dintre cei patru. Și iarăși au început să râdă zgomotos, bucăți de zgomot și freamăt ce se pierdeau în depărtare, în obosire și în amintire.

Bătrânul propuse ziua de sâmbătă. Acum Ilie, care purta numele unui profet din Biblie, era pocăit (două ore încercase să îi explice bătrânului ce sectă era, fără succes; se pare că pentru bătrân pocăiții se împărțeau în "cei de sâmbătă" și "cei de duminică" și, sincer să fiu, nici eu nu sunt mai mintos decât atât, așa că vom lăsa în umbră ordinul exact al sectei). Dar asta nu era bai, căci familia lui Ilie nu era chiar așa de religioasă, doar bunică-sa mai mergea la biserică, după ce se gătea frumos, și cu flori în mână. Sâmbăta, pentru că ei erau pocăiți de sâmbătă. El, Ilie, nu conta dacă era sâmbăta sau duminica, el putea să lucre. Dar sâmbăta nu era bine, pentru că tinerii vroiau să meargă la păstrăvărie, să se plimbe prin pădure și să mănânce pește la han, iar asta fără știrea bătrânului, care ar fi făcut scandal. Adică cum, e culesul, iar ei se duc să se plimbe?! Așa că Ilie a izbucnit prostește în râs la propunerea bătrânului. Lacrima, mai capabilă, a vrut să ia vorba, dar Putregaiul, anticipând-o, i-a retezat-o scurt. "E din cauză la religie?" "Nu, tată-socru...". Putregaiul își amintea acum de prima zi când i-a spus tată-socru. Era foarte mândru de asta, că are un ginere atât de mare și tânăr. Creștea inima într-ânsul, și parcă i se încălzea tot corpul, alb, rece și zbârcit, corp de putregai. Își amintea acum cum el începuse să turuie că le-a rezolvat pe toate, și nunta când o să fie și unde, și era, culmea, la biserica de ortodocși. Deci nu era religia. "Lăsați pe noi, tată-socru, că rezolvăm noi tot. Nici nu mai trebuie să veniți".

-Nu. E duminică. Duminica nimeni nu lucrează, duminica lumea stă în pat și doarme. Nu o sa culegem duminica că nu ne ajută Dumnezeu. Ce o să zică și oamenii de noi? Nu se poate și gata!

Lacrima oftă. Îl pișcă pe Ilie de picior. "Lasă..." Tot au încercat să-l facă să înțeleagă. Nu și nu. Și cât i-au explicat, i-au zis că se duc doar ei singur, că doar nu e mult zece ari, cât au ei... Nici ea nu înțelege de ce bătrânul nu vrea să lase de la el, doar pentru că e duminică. Dar, acum, îi respectă alegerea. Numai sâmbăta nu.

Așa că duminica seară, când a pus jos sacii, sub geamul șoprului, Ilie, îmbujorat la față, iar Lacrima coșul plin de dovleci (cei care au crescut prin porumb), Putregaiul se uită mirat la ei, pe sub fruntea ridată ca de buldog. Fălcuțele mici îi tremurau, iar gura îi era deschisă. A înțeles și a ridicat palmele, apoi și-a lovit șolduri, spunând pe jumătate furios, pe jumătate îndurerat de înșelare, doar atât:

-No, bine, no bine!

Apoi și-a întors spatele, a vrut să urce supărat scările spre dormitor, să se ducă la televizor, dar s-a întors la ei într-o clipă. Ilie, tot îmbujorat la față, cu Lacrima, tăcută, s-au așezat amândoi, unul lângă celălalt, pe colțarul de lemn, la masa de lemn. Ilie zâmbea, ba chiar a chicotit împăciuitor la izbucnirea bătrânului.

-Tu! Lacrima! urlă Putregaiul, arătându-i pumnul. Lacrima înțelegea, dar, culmea, nu zicea nimic, și mai ales, nu zâmbea. Nu vroia să îi răspundă înapoi, știa că e vinovată, și tăcea, iar Putregaiul înțelegea asta și se potolea.

-Mă, copii, mă! Păi nu vă ajută Dumnezeu, mă copii, ascultați, mă, de mine.

Și-atunci Ilie a dat drumul la drujbă: "nu, nu, tată-socru, să nu ne înțelegi greșit. Am respectat întocmai canoanele bisericii. Nu am greșit cu nimic, ne-am hotărât noi doi, eu și Lacrima, și chiar am studiat. Să îi spun eu, Lacrima, sau tu? Îi spun eu. Să vezi cum ne-am înțeles, nici nu o să îți vină să crezi. În Biblie stă scris, cum a zis Iisus, când i-au acuzat fariserii că apostolii Lui rup spicele de grâu din lan și nu postesc, că pot nuntașii să nu petreacă și să stea triști, când mirele e cu ei? Oare să postească ei la nuntă? Iar în Marcu scrie, când fariseii L-au acuzat pe Iisus ca nu ține sabatul, ca el este domn si al sabatului, si sabatul a fost facut pentru om, nu omul pentru sabat. Și mai țineți mintea crucea aceea mare, de la căpătâiul patului Lacrimei, cea pe care a dat 3 lei, că nu a vrut să lase la 2, de la 5 lei, la piața de vechituri? Am dus-o cu noi. L-am dus pe Domnul cu noi la cules, și l-am pus pe sacii de rafie. Așa că am cules cu el fără o grijă, că putem lucra cât timp îl avem cu noi".

Putregaiul îi privea nemișcat. La un moment, i se păru că vor să facă o glumă bună, sau să își bată joc de el, dar, Sfinte Sisoie, porumbul era cules, iar Ilie nu râdea după cum îi era obiceiul când era încurcat. O privi pe Lacrima, care îi evita privirile plecând fruntea jos, tristă. Dintr-o dată, se simți obosit, dat la o parte de cei mai tineri. Ca o mașinărie veche, scoasă din uz, ce tocmai a fost înlocuită de una nouă, ba chiar mai mult de atât, s-a făcut fără știrea lui, ca și cum ar fi prea bătrân să înțeleagă.

"Ți-am spus noi, tată-socru, că le rezolvăm noi pe toate."

Putregaiul continua să îi privească înlemnit. Și i se părea, cum stăteau ei amândoi pe colțarul de lemn, cu spatele la geam, și cum venea lumina din spatele lor și le întuneca și posomora fețele, că semănau leit cu niște reptile mari, cu niște șopârle maronii, gemene, una lângă cealalaltă ca două picături de apă, cu gurile întredeschise și ochii bulbucați, și se uită și ele mirate la el. Șopârluțe din alea ce fug de talpa bocancului, toamna prin pădure, aproape de hanul păstrăvăriei, printre frunzele maronii și fâșnitoare. Fălcuțele nebărbierite începeau să se vibreze, iar limba să îi plescăie în gură. Se gândi la țuiculița de pere din colțar, ba chiar piciorul îi dădu să pornească, dar se opri imediat, brusc. Asta ar însemna să stea la masă cu ei, că doar țuica e în colțar. Cu ei, anatemele. Se resemnă rapid, ridică mâna, dădu a lehamite, murmură "meah" și se întoarse să urce scările. Să se uite la televizor. La urma urmei, Domnului nu îi plăcea mânia, iar pe el ce îl deranja? Porumbul e cules, pus în saci la gura șurei, dovlecii în coș, la ușa beciului, Lacrima se mărită în curând, și uite, ce noroc, are un ginere (da, e socru!) atât de vesel, tânăr, și mare cât un... bou.

Cum arunc eu zarurile in jocul vietii

Eram puțin contrariat: nu obișnuiam să joc table în parc, nici măcar în bar, dar pe o bancă! Am oroare în ce privește petrecerea timpului în societate: trebuie să fie neapărat în locul și la timpul potrivit, organizat, conform și obișnuit. Pe cât imi displace societatea, pe atât mă feresc să încalc vreunul dintre ritualurile ei.

Însă era vară, era cald, și atât vara cât și căldura curgea în valuri printre giganți înverziți, încărcați cu bucăți mici și sonore de viață, sclipitoare și fremătoare ca argintul viu. Așa că ma simțeam ca un copil într-o zi de sărbătoare, cunoscută lui pentru cadourile cele va primi: cu gol în stomac și simțurile acordate la maxim pe harpa memoriei. Era o zi dintre acelea în care ești pe aceeași undă de frecvență cu întreaga lume, cea care a fost și cea care va veni, o zi atemporală, ruptă din firul timpului, eternă. Runda de table a fost motivul căutării ei, ziua era cea care îmi mișca sufletul, la fel cum afecta pe toți oamenii care ieșiseră la viață, pe iarbă, între arbori și bănci, fie copii, mame și bunici. Eu, anti-socialul, nemuritorul, mă simțeam ca o ceilalți oameni deopotrivă, fericit și în viață, ca o parte mică a lumii întregi, care se desfășura ca o entitate divina de voalul ei.

Eu mă întrebam dacă toate zilele de așa-zisă sărbătoare sunt la fel și cu melancolie față de cele care au trecut. În special cele de pe vremea când eram școlar.

Partenerul meu de table, profesorul de biologie, era preocupat mai mult de joc decât de vorbă. Mi-ar fi plăcut mai mult monotonia unei amiezi petrecută într-un bar cu o temă neobișnuită de conversație, pufăind liniștit, decât jena socială a unui loc nepotrivit și a unui joc obișnuit de table.

La un moment dat, o fetiță a venit să privească jocul nostru, mai mult piesele de joc și zarurile. Ușor încruntată, cu buza de jos strânsă între dinți, seriasă, de-abia ajungea cu bărbița peste tabla de joc. Nu era frumoasă. Fruntea era mare, plină de zgaibe, flancată de două șuvițe laterale de păr păios. Ochii era mari și de cățel și încercănați cărămiziu. Dar pentru simțurile mele amplificate era îndeajuns drăgălășenia vârstei, așa că am zâmbit cu amestec de sentimente părintești, căci ținuta ei neîngrijita semnala faptul că provenea, desigur, dintr-o familie mai săracă.

Mama ei, observând-o, a strigat-o, zâmbind prostește și forțat către noi, ca orice om care caută înțelegere de la ceilalți când e pus într-o situație rușinoasă. Fetița a rămas însă locului. Se pare că atracția jocului, care era nou pentru ea, era mai mare decât porunca mamei. Ne-a întrebat șoptit fără să-și ridice privirile de pe zaruri "știți de ce mă uit la voi?". Eu am izbucnit în râs și când dau să o întreb de ce, și vroiam foarte tare să o întreb asta, prietenul meu a întrebat-o, foarte serios și neafectat de frumusețea clipei. "Pentru că și eu vreau să dau cu zarul". Săraca de ea! Ea tot timpul cât ne-a privit și a stat acolo, ea își așteptase cuminte rândul la joc, ca în societatea nepărtinitoare a copiilor! Eram acum încurcat, căci pe prietenul meu îl interesa mai mult partida noastră: să întrerupem partida în înflorituri copilărești sau să netezim dorința, sau chiar dreptul, unui copil. Nu știu dacă și el simțea acea stânjeneală, însă după câteva aruncări și mutări de zar, s-a oprit, a privit fetița și i-a spus cu suficiența verbală de profesor:"poftim, dă și tu cu zarul", rămânând la fel de serios și neabătut ca înainte. Și i-a pus zarurile în palma mică.

Și atunci s-a întamplat ceva amuzant și neobișnuit.

La fel de încruntată și pătrunsă de seriozitatea faptei, poate puțin cu buzele și mai strânse ca înainte, pregătită să facă o treabă buna, strângea zarurile în pumnul mic și, pe când balansa mâna ca să le dea avânt, se oprea și încorda și mai tare pumnul. Nu putea să le dea drumul. Suflet mic, sărac și amărât, entuziasmat peste măsura de bucuria unu joc și plăcerea de a se juca cu ceilalți, nu putea să de-a drumul la zaruri.

Am urmărit-o cum a încercat să le arunce de câteva ori, fără succes, pe atât de uimit cât și amuzat. Profesorul chiar i-a explicat ca dacă vrea să le arunce trebuie să le și de-a drumul. Eu am început să râd și să o încurajez "haide, acum! Nu? Hai ca data asta e cu noroc!" Dar nu reușea să le dea drumul!

Apoi am căzut pe gânduri... Și nu am mai zâmbit. Recent îmi luasem licența, un exercițiu plin de stres pentru mine. Facultatea o terminasem de 4 ani, dar licența am tot amânat-o... Perioada studenției a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea de până acum. Atunci am trăit, trăit cu adevărat... Am fost și beat și fumat și îndrăgostit. Fericit, trist, nepăsător și furios. Vroiam să dureze o veșnicie. Să nu se mai oprească niciodata, întocmai ca ziua asta eternă, să pășesc în nemurire. Acum înțelegeam de ce am tot amânat licența. Am amânat să trec mai departe. Și încă câte lucruri din astea am amânat, o-ho! Sunt oameni care îmi spun că sunt încă un copil, iar eu sunt mândru de mine în momentul acela. Și amintirea izbitoare a profesorului! Când m-am dus la el cu mic progrămel, versiunea beta pentru licența, cum mă privea neîncrezător, de parcă nu e l-am făcut. Acum înțelegeam și de ce, pentru că nu îi venea să creadă că l-am scris eu singur, pentru că nu îmi dădusem licența de 4 ani, deci trebuia să fiu prost! Cum poți să fii atât de matur să nu vezi, domnule, și întreb cu lacrimi în ochi, că eu nu reușeam să-mi arunc zarurile?