duminică, 17 iunie 2018

Halep, fierul vechi si satira

Caricatura asta nu e inteleasa deloc de poporul cu cel mai mare numar de analfabeti functionali din Europa, ca de fapt, orice alt exercitiu intelectual: o metafora, un talc, o nuvela... Multi analisti si critici, chiar inteligenti, vorbesc de lucruri precum umorul, libera exprimare, presa victimizarea, racismul, political corectness-ul, democratia, societatea - toate aceastea sunt interconectate. Caricatura e inteleasa prost, pentru ca are un tip de umor ce nu este pentru profani, ca mai toate caricaturile lui Charlie Hebdo.


Caricatura aceasta nu e amuzanta. Dar, totusi, un pic descreteste fruntile. E ca o rabufnire mentala, desi nu e. De fapt, caricatura originala, o anecdota, este un realitate trista, transpusa grafic, deformata grafic pentru a starni sentimente, ca soc, groaza, ras, dispret etc, pentru a intra mai bine in mintea studiantului, si care, foarte important, cere o solutie. Caricatura, asadar, te impinge la meditatie. Ce vrea sa insemne? Ce zice? Care e situatia? De ce e rea? Cum putem sa o solutionam? Toate caricaturile bune urmeaza aceasta formula si daca o sa cautati pe internet si o sa judecati mai mult de 2 minute pe ceas pe vreuna dintre ele o sa imi dati dreptate. Inca o nota aditionala: de aceea caricatura nu este facuta... desen 3D, sau cu ajutorul calculatorului, sau personaje anatomice. Caricatura are linii haotice, fine, ce dau impresia de miscare, iar la prima vedere par desenate de un copil - insa sa nu va lasati inselat, e o intreaga arta si iti trebuie ani de practica sa ajungi la un asemenea rezultat - basca ca iti trebuie o minte sanatoasa si criptica, ca a unui creator de rebusuri sau integrame. 

Caricatura nu este pentru profani. In mod cert. Cand ai o masa amorfa de oameni de calitate inferioara aceasta nu vede nimic altceva in acest desen decat: Halep, tigani, romani = tigani in lume. Comentariile tuturor scuipatorilor de seminte de pe internet sunt au jignit-o pe Halep, ne-au jignit pe noi, romanii, noi nu suntem tigani etc. E interesant ca aceiasi oameni sunt pregatiti sa spuna lucruri mai mizerabile decat caricatura la adresa tiganilor (alea sunt opinii sau adevaruri, nu?) de care vor sa se distinga in lume cu atata pret. 

Francezii de la Charlie Hebdo nu o umilesc pe Halep. Nu umilesc nici macar pe tigani. Nu ati inteles caricatura. Caricatura arata invederat diferenta de cultura si traditie dintre romani si francezi. Romanul e redus la actiuni obscure cvasi-ilegale, gainarii, furturi mici, inselatorii, falsificari de acte si carduri, braconaj, prostitutie, droguri etc cu scopul pur de supravietuire, de foame, pe cand francezul, cu burta plina de secole intregi, a cladit o civilizatie si cultura, a dat Renasterea si noile valori democratice ale lumii intregi, are concursuri de sporturi nobile samd. Caricatura ii umileste pe romani, stereotipul romanului din lumea intreaga. Asa cum a spus-o un jurnalist, caricatura transcende oameni fizici si nume de oameni, nu se leaga de persoana unui singur om. Faceti un experiment: intrebati pe strada pe oameni, pacat acum de mediatizarea evenimentului, ce e ala Roland Garros, unde se tine, cand a aparut, cine a castigat ultimele cupe? 

Avem si Jurnalul de Seara unde il auzim pe Cristian Tudor Popescu opinand asupra caricaturii. CTP are mare dreptate in toate cazurile, e elocvent si rational, insa aici cu caricatura e o exceptie. A dat cu batu-n balta, in mod evident scoala veche comunista si-a pus amprenta pe el, asa cum o pune, de exemplu, spiritualitatea pe un crestin care nu poate sa ironizeze ideea de Dumnezeu sau chiar pe Dumnezeu. Zice niste lucruri grosolane si false, gen Charlie Hebdo nu are umor, asta nu e satira, jigneste romanii si o jigneste si pe fata asta, Halep, ei fac glumele astea grosolane ca sa faca tiraj etc, etc. Si se intampla ceva uluitor, la nici 20 de minute distanta. Undeva, pe la minutul 37:00, il face scelerat pe Ghita, iar "Preliceanu", cum ii zice el, a vrut sa faca o gluma care a decurs in mod neasteptat si surprinzator la altceva. Il intreaba pe CTP daca se poate considera ironie jignirea asta, ca sa scape rigorile televiziunii. Reguli, anumite limite, "sistemul merge cu anumite restrictii"  (da, si eu am facut Teoria Sistemelor, CTP-ule, dar analogia, desi e buna, e partiala, ai omis perturbatiile, elementele necunoscute si elementele neglijabile/neconsiderate din model!), toate acestea enumerate inainte brusc dispar acum. Se chinuie putin incercand sa o dreaga, "pai e opinia mea! Cum nu am voie sa imi  spun opinia?!", pai dar stai putin, dar aia cu caricatura nu ar fi fost atunci si opinia altora? In special a francezilor isensibilizati de valurile de tigani? Isi da seama repede de greseala, fara sa ii atraga cineva atentia, ca nu e prost, insa schimbarea la fata e vizibila, si zice "imi retrag cuvintele" si o baga sub pres. Brava. Dublul standard e acolo, iar ca sa eviti polemica inutila, uite inca un motiv pentru care umorul asta ramane totusi obscur si gnostic, doar unui grup de initiati, asa cum zicea si CTP sarcastic, dar adevarat, ca unii "intelectuali ultrafini" considera caricatura reusita. Apoi CTP face dubla greseala: compara satira cu stirile false. Explica cum poti scapa de tribunal invocand dreptul la a face satira. Insa, stirile false, sunt cu totul si cu totul altceva: ele sunt perverse, se prezinta a fi reale, sunt serioase si nu pretind a fi comice, incearca sa manipuleze oamenii. In schimb, pe absolut toate site-urile de satira, cum ar fi TNR sau Onion (cei pe care ii imita TNR), apare clar dezmintirea: lucrurile acestea nu sunt adevarate, sunt stiri inventate comice, este vorba de satira! Nu ai cum sa intelegi satira daca ai facut-o doar de sub aripa partidului...

Alt jurnalist, Dan Alexe, cel cu filmul Cabal in Kabul, traitor in Belgia, fin cunoscator al societatii franceze, stie ca e adresata mai mult poporului francez, nu romanilor. Francezii sunt xenofobi si au prejudecati in ce privesc romanii, iar caricatura face apel si la ignoranta lor. El e primul ce observa ipocrizia romanilor, facand un mic test: a pus poza Firei, doamna-primar a capitalei, in locul caricaturii. Rezultatul a fost clar, citez: "bravo, acum sunteti pe orbita!". Adica radem, ne hizlim, ne batem joc, dar numai de altii. Dan Alexe are multe descifrari ale caricaturilor francezilor pe blogul lui, toate sunt delicioase si se devoaleaza ca misterele hermeneutice, total impotriva aparentei lor.

Banciu, in emisiunea si in lumea lui, cunoscutor si el al culturii franceze, a confirmat ca francezii tot ce produc este pentru consumul intern, pentru ei, sunt un fel de germani ai industriei - toata aparatura si manualele lor (eu sunt inginer de meserie) sunt in limba germana. Nu ii intereseaza piata internationala si parerea lor. Banciu a mai spus si ceva de luat aminte: romanii nu stiu ce e aia satira. Au ceva ce se numeste bascalie, insa niciodata nu au creat sau inteles satira. Banciu este la fel ca CTP, un om care are dreptate in toate cazurile, daca stai putin sa judeci, cu singura diferenta ca el e mult mai libertin, ne-atins de regulile socialiste/comuniste pe care CTP le interpreteaza acum ca legi morale, si e si distrugator de traditii si prejudecati, batjocoritor si cinic.

In concluzie? Umorul de genul asta e doar pentru initiati. Se numeste umor underground. Libertatea de expresie este insasi libertatea de gandire. Asa cum a gafat-o CTP, este opinia mea, cum sa nu am voie sa imi spun opinia? E tulburator faptul ca ajungem in viata reala ca pe facebook: nu mai ai voie sa scrii ceva ce ar putea fi incadrat la racism, sa faci o gluma proasta, ca iti dau ban, te fac silentios pe 30 de zile. In momentul cand incearca sa te faca sa taci, de fapt, incearca sa te faca sa te opresti din gandit. Regulile si restrictiile exista, sunt acolo, dar au caracteristica "average" - sunt croite pentru situatii medii, sa mearga pentru toata lumea. Chiar inteleg pe jumatate ingradirea libertatii de exprimare in spatiul unei tari, intr-un grup anume, public sau oficial - ca sa nu ofensezi gratuit. Jumatatea cealalalta ma face sa ma intreb  cine sunt cei care fac regulile si restrictiile astea? Cine sunt cei care trag linie si spun: ok, de aici incolo nu mai e gluma si devine jignire? Cine sunt aia ce vor sa ne educe ce e gluma si ce nu? Sa ne educe sa gandim? In conluzie, umorul asta se intalneste rar, dar totusi prolifereaza pe internet, pazit gnostic si initiatic in grupuri secrete sau inchise pe facebook, unde oamenii nu raporteaza glumele morbide sau insultatoare, sau pe site-uri gen 4chan, unde utilizatorii sunt protejati de anonimat si VPN-uri. La fel cum in antichitate, oameni ce puteau fi executati pentru ideile lor, se intalneau in cercuri restranse, mitice, grupuri secrete.

Inca ceva, acum ca mi-a adus de aminte. Umorul acesta, fie sub forma de povestioare, dar desigur, preponderent meme si caricaturi, este o forma de explorare a psihicului uman. Nu o intelegeti, din pacate. Eu am inteles-o. Am avut revelatia, acel moment de evrika, cand am vazut, deloc hazlie pentru mine atunci, ba chiar morbida si atingatoare la suflet, o mema cu avionul malayezian ce era in plin viraj de prabusire, luand vietile a in jur de 160 de oameni. Traiectoriei avionului ii erau suprapuse niste cerculete, check-pointuri, cum ai in jocurile video. Brutalitatea bataii de joc a mortii unor oameni nevinovati m-a infiorat. Si am continuat sa privesc mema. Si am tot privit-o. Si m-am luminat. Depasind granitele clasice, limite care sunt la originea lor, limite mentale, ajungi intr-o zona, foarte asemanatoare tulburarilor mentale, insa e o zona sigura, e doar de explorare. Gusti din aceeasi nebunie a bolnavului mintal, al luptatorului antic in fata valului de inamici, al omului in zborul sinuciderii cu cateva momente inaintea betonului. Esti, fizic, in avion, cu totii oamenii aceia zombificati, si te prabusesti cu ei toti, dintre care cel putin unul ar fi putut avea un gand cretin ca asta: ca viata e, de fapt, un joc video. Dar, cum ziceam, nu veti intelege pana cand nu deveniti un initiat. Foarte probabil nu veti fi, pentru ca "nu e frumos", iar lucrurile acestea "nu se cuvin".

Ah, si inca un lucru, imi pare rau, ca nu ma pot opri. Cum au dat replica romanasii nostri intelectuali francezilor? Pai, desenand cocosul galic cum suge penisul la vulturul nostru de pe stema. Aceeasi idee, daca se poate numi idee, in alta caricatura cu greseli de limba franceza, o aveti mai jos. Oficial, caricatura aceasta jigneste mult mai tare decat caricatura francezilor: e ilustrata o felatie. Dar eu nu am probleme de genul; nici macar ca s-au folosit simbolurile nationale in cealalalta. Eu, personal, sunt deschis la absolut orice si stiu ca nu exista nicio limita in umor. Caricaturile sunt de prost gust pentru ca nu au niciun talc, nicio semnificatie si nicio inteligenta intr-ansele. Grosolania si primitivismul lor imi jignesc ratiunea si mi-e rusine ca sunt roman cand le vad, as vrea sa le ascund sa nu le mai vada si altii. E de fier, e de fier! - da, desigur, e de fier, a unui popor vesnic sub dominatie straina, nulitate istorica, nulitate europeana, ce a imprumutat valori franceze, ce se mandrea cu micul Paris, o comparatie imitativa gresita, nici vorba de asa nivel, cvasi-ilar cand statistica europeana a marimii penisului il incadreaza pe ULTIMUL LOC! Iar ce e asa de superior in a da muie? Pai eu, heterosexualul, mi-e scarba de asa ceva...

luni, 11 iunie 2018

This Is What Winning Looks Like (2007 - 2013)

Filmul este frumos imbucat, jumatate documentar, jumatate interviu realizat/filmat cu acelasi om, un englez pe nume Ben Anderson, jurnalist si veteran, care are la activ mai multe documentare de acelasi gen. Nu stiu de ce l-au potrivit asa: fie ca nu avea destul material filmat, fie ca nu se putea digera la valoarea lui totala fara explicatii, nu stiu. Insa a iesit foarte bine: il ai pe omul care a filmat totul in studio, vizualizezi cateva secvente in ordine cronologica, pui pauza, ii pui intrebari, el iti povesteste in detaliu. Subiectul, adevarul, este acoperit, asadar, si de imagini si de cuvinte. Stilul retrospectiv da un veridicitate, melancolie/tristete si resemnare. Filmul mai are si o caracteristica aparte: e prezentat rapid si se asteapta de la tine sa prinzi repede sirul lucrurilor; asta il distanteaza putin de un documentar adevarat, nu are nicio parte plicticoasa, ba iti vine sa dai inapoi sa revezi unele scene, ba chiar sa il mai vezi inca o data tot filmul - e ca si cum ai fi citit un reportaj scurt de 200 de cuvinte.

This Is What Winning Looks Like se poate urmari integral pe youtube.

Lucruri pe langa subiect... 

Unu. E clar ca America a invadat Afganistan-ul. Eu am o teorie ce, pana acum, mai ales ca sunt traitor in tara celor liberi, nu s-a dezmintit niciodata: totul in ce priveste America si americanii, absolut totul, se poate explica financiar, urmarind traseul banilor, explicand actiuni si motive doar pe baza monetara. Aici intra in categorie nu doar obisnuitele mecanisme ale lumii capitaliste-muncitoare, ci si cele "inaltatoare", de morala, de oranduire sociala, cum ar fi limitarea indienilor, razboiul civil, eliberarea negrilor si desfiintarea slavagiei, invaziile in zonele strategice ale globului etc. Da. Inclusiv sclavia a fost abolita, cred eu, doar pe motive financiare, nici vorba umaniste - iancheii doreau mai multi muncitori la fabricile lor ce concurau cu bogatia sudista. Dar divaghez... America nu avea niciun interes umanitar in ce priveste Afganistanul, ei doreau o baza acolo - ceea ce au facut-o - si un regim colaborator - ceea ce nu au reusit. Nereusita se sprijina acum pe un sac plin de oase, zeci de mii de civili morti, e spalata la fata, data cu machiaj pe craniu, e proptita bine, sa stea ca pe un tron si e prezentata publicului american, ba chiar mondial ca o reusita. Americanii au omorat (si inca omoara) oameni pentru bani. 

Doi. E clar ca Afganii sunt niste maimute, niste animale in toata puterea cuvantului si e foarte interesant cum inca nu si-au pierdut capacitatea de a vorbi. De scris si vorbit nici nu se pune problema, sau chiar de gandit, initiat si facut operatiuni simple, de genul umplerea unor saci de nisip si fortificarea bazei lor. Soldatii afgani, care de fapt sunt o politie locala, pentru ca nici macar nu au reusit formarea unei armate nationale din cauza rivalitatii dintre triburi, stau pe vine, curgandu-le balele din gura din cauza dozei de heroina, se joaca cu armele si de-a razboiul ca niste copii. 

De fapt, afganii sunt niste copii, copii din aceeia din care a iesit tot raul la suprafata. Ambele tabere, sau toate taberele, cate or fi, ca sunt mai multe. Nu au nici cele mai mici sentimente empatice sau de constiinta, sunt confuzi si nu inteleg realitatea. Au pe masini postere ale unui warlorzi, ca si cum aia ar fi fost eroi ai bunatatii, au ajutat afganii... cand colo, dupa cum ne explica Ben, era echivalentul circularii cu masina prin New York cand ai pe parbriz o poza cu Osama bin Laden. Este clar ca nimic bun nu poate rezulta din impreunarea nesfanta a puscasilor marini, care ii sprijina pe militieni, impotriva talibanilor. E ca si cum un copil dusman cu alt copil si-a adus fratele mai mare, iar acum il bate pe acesta, sub privirile protectoare ale lui. Rata criminalitatii e la fel; comertul cu opiu si heroina e la fel, ba chiar mai mare. Militienii au devenit mai rai decat talibanii, au copii sclavi, pe care ii violeaza. Americanii nu au facut nimic altceva decat sa inzestreze cu echipament inainte pe o tabara, acum pe cealalalta. Incearca din greu sa redreseze lucrurile... dar fara succes. Cineva face o comparatie cu talibanii: cand au venit ei, ei pareau binefacatori fata de cei de care ii salvau. Acum militienii sunt la fel; talibanii, de fapt, ajung sa fie baietii buni. 

Se distinge chipul unui maior, Steuber, care, cu privirea abatuta, te astepti din clipa in clipa sa izbucneasca in lacrimi, isi gaseste cu greu lucrurile incercand sa demonstreze ca uite, totusi, noi nu suntem baieti rai, am facut ce am putut, insa onestitea il invinge. Incetul cu incetul recunoaste esecul, recunoaste pagubele facute de americani si primitivismul afganilor. Nu a mintit niciodata, a inaintat sute de rapoarte in care descria situatia reala, cu coruptia de neoprit a afganilor ce inghitea miliarde de dolari ale americani, cu violarea copiiilor de catre militieni si incompetenta acestora de a intretine echipamentul militar. Multe dintre comentariile de pe youtube sunt laudative si admirative fata de el. Omul acesta sufera si a incercat sa faca ceva bun. 
Tot maiorul ne explica si cum merge propaganda la americani: vor sa scoata cu fata curata pe soldatii de acolo, ca si cum ar fi invins, au facut ceva util. Vine ambasadorul american, aterizeaza intr-unul dintre cele mai violente orase doar pentru imagine, sa arate ca e sigur datorita lor, este mintit cu nerusinare de militari ca situatia e desigur mai buna. Nu intelege nici el, nici cei din suita, ca in momentul cand se vor retrage militienii - jumatate dintre ei vor trece la talibani si cealalalta jumatate pur si simplu va disparea, pentru ca sunt alt grup de teroristi si atat. 


Privind imaginea de mai sus ma face sa imi amintesc de curtile militare romanesti unde am servit si eu: autospeciale vechi de 30 de ani, unele primite ca ajutor de la italieni, altele pe bani de la francezi, defectate dar totusi incadrate cu subofiteri, ca sa bata la numar, atat pentru statul de organizare cat si pentru cerintele europene... de ziua cand au venit englezii care, surprinzator pentru mine, au avut atata stapanire de sine incat sa nu scape nicio emotie in fata colonelului doctorand inginer (care avea nevoie de interpret pentru ca nu stia engleza), care ii premia cu diplome scoase la imprimanta, un mecanism de linguseala inteles de tot. Dar mai ales, nu au scapat nicio emotie cand, romanii nostrii breji tineau mortis cum rezolvau ei situatia, imbracandu-se in graba si impleticindu-se, urland unul la celalalt, actionand teava pentru refulare a apei neinfricati, la fel cum afganii din film braveaza cu mitraliere, iesind din baza afara si tragand din picioare la gramada. Cred ca toti care ne-au vizitat, englezi, scotieni, francezi, cand au vazut autospecialele si dormitoarele cu paturi metalice ca la inchisoare, de pe vremea comunistilor, s-au prabusit in interior: ce-ati facut cu banii europeni, cu fondurile europene, s-au dus toti pe coruptie? Caci, romanii nostri salvatori din Dobrogea, nici macar o barca de salvare in regula nu aveau pentru interventii pe lacuri.

Ar fi fost mai bine Afganistanul fara interventia Americii? Nu se stie, iar filmul nu ne spune asta. Filmul nu este moralizator, ci prezinta degradarea continua a unor adolescenti violenti si drogati ce se joaca de-a razboiul in desert, fericiti ca sunt echipati de americani, pe care ii parazitateaza prin coruptie in continuare de bani. Concluzia? Nu stiu daca e vreuna. Oare chiar asa arata victoria? Tineri pe jumatate animale, hipnotizati de heroina, intr-o fortificatie in paragina, mai petecita de civilii pe care i-au fortat sa o faca, cu zeci de masini nefunctionale, dar pentru care iau ratia de benzina ce o vand in bazar, la fel ca si sarma ghimpata si echipamentul primit, neconvinsi de idee si confuzi de ce exact se afla acolo, jucandu-se cu armele si tragand la intamplare, violand copii? 
Nu stiu... urmariti si voi documentarul. Recomand! Veti avea o idee de ce inseamna civilizatia afgana, urmasii iliterati ai gloriosului imperiu persan ce ne-a dat scrierea si poezia, in zilele moderne. In niciun caz nu o sa vedeti imagini ce ilustreaza razboiul, vitejia soldatilor americani, binefacerilor lor - nu ca nu ar fi, ci pentru ca pur si simplu nu se incadreaza. Sunt strict atat imagini de decadenta si  rautate a speciei umane cat si imaginile indurerate si neputincioase a oamenilor ce a incercat sa ii ajute, presupunand gresit ca sunt oameni ca ei.


vineri, 1 iunie 2018

Cabal in Kabul (2007)

Recenzia filmului facut de un roman, Dan Alexe, si care poate fi vizionat integral aici: Cabala la Kabul. Realizatorul are pagina de facebook si un blog din care daca puteti scoate cu indemanare si rabdare pietricele (articolele despre cartile lui, evenimentele la care a luat parte si replicile date altora) puteti ramane cu un platou plin de delicatese variate si ciudate, insa in mod sigur gustoase. Blogul e aici: cabal in Kabul wordpress. Pagina de facebook e aici: Dan Alexe facebook. Apropos, el e cel care a scris Dacopatia si alte rataciri romanesti troland argumentativ si intelectual intreaga patura romaneasca de nationalisti superstitiosi si primitivi.

Lucruri pe langa subiect... Cand eram in generala si am citit prima carte scrisa la persoana I-a am avut un soc. Eu pana atunci citisem doar basme, povesti, aventuri. Niciodata un jurnal sau o istorioara despre sine. Acelasi soc l-am avut cand am vazut Cabala; eu pana acum vizioansem doar filme la persoana a III-a. Or, filmul nu e documentar; nu e nici reportaj si nici interviu. Creatia, care e cinematografie pura, redusa la surprinderea vietii si a cotidianului sub niste unghiuri naturale ale camerei de filmat, nu e un film obisnuit si nu e ceea ce te asteptai. Dan Alexe nu ia niciun interviu si nici nu filmeaza ca un strain; intervine fizic, mananca cu oamenii, desface capacul unei sticle de ulei, intreaba si raspunde, ba chiar serveste un pahar de vin in cinstea lor. Prezenta lui se simte, e acolo, e stiuta de toti, mai ales de telespectatori, e putin straina, atrage priviri, iar intr-un caz chiar a reusit sa goneaza pe un vizitator.

Nefilmul arata franturi din zilele ultimilor doi evrei din Kabul, capitala Afganistanului, care sunt aciuiati in niste camarute din acum parasita cladire a sinagogii, opuse diametral, peste o curte interioara patrulatera. Cei doi se urasc de moarte. Batranul, Isaac, se posomoraste, cere mila cand da vina pe celalalt pentru tot, pentru pierderea unui ceas antic, a unor mochete, a taierii curentului. Ii aminteste celuilalt ca el l-a primit aici, in cladirea asta de care el avea grija, ca el a fost cel care i-a ajutat parintii si familia. Apoi iarasi se tanguieste, vedeti cum se comporta cu un om batran, bolnav si neajutorat? Celalalt, Zabulon, e vesel si carismatic, ciuda lui devine mai mult o satisfactie cand il prinde cu prefacatoria pe celalalt. E descurcat, se ocupa cu facutul vinului si apoi contrabanda acestuia, are protectie si cunostinte in lumea musulmana. Intr-o zi ne duce la moschee ca sa ne dovedeasca ca batranul, caruia ii spun Mollah in deradere, e un apostat, e un goy, a vrut sa se converteasca la ei pe vremea talibanilor. In alta zi, Zabulon, ne duce la cimitirul evreiesc, care e nu e altceva decat o bucatica patrata de pamant desertic, inconjurata de 4 ziduri si o poarta uriasa de metal. Ne zice batjocoritor si satisfacut intr-un fel cum batranul a scos toate pietrele din cimitir si a pus fasole. 

Isaac insa e blajin. E bun la suflet si deschis. Tine la noi si ne face de mancare, sa mancam cu el. Si crezi asta si ai vrea sa fie asa, ideal, insa nu e. Batranul s-a convertit de frica. A scos pietrele funerare nu de frica talibanilor, ci chiar sa-si faca o gradina. A miluit cu bani pe toti cersetorii din piata, nu pentru ca facea asta de obicei, ci pentru ca eram si noi de fata. Asa sa il tinem minte, ca Isaac cel blajin care miluieste cersetorii. A taiat un cocos ca sa faca de mancare nu ca sa sarbatoreasca sabatul cum il sarbatorea de obicei, ci ca sa ne arate ca nu e zgarcit. Si ai vrea sa fie altcumva. Si atunci am avut o revelatie. M-a lovit dintr-o data. Omul acesta e insasi viata. Nu e rau sau bun, nu e prefacut sau mincinos. E viata, primitiva si animalica, cu serpuirile ei biologice, cu mularea ei pe materia lumii. Oare nu sunt serpi inofensivi care imita la culori pe alti serpi veninosi? Nu sunt soparle cu colorit portocaliu aprins sa ne avertizeze ca nu sunt de mancat? Oare nu toate animalele au blana sau penaj ce se camflueaza in stepa? Da, ar fi fost frumos o lume ideala, asa cum vedem in filme si in carti, dar lumea ori vrea sa prade ori vrea sa te pacaleasca, sa-ti scape, sa se strecoare, intotdeauna prezervandu-se ca sa traiasca mai departe. Ar fi frumos ca parintii nostri sa fie fericiti si sa traisca la infinit, la fel ca si copiii nostri, sa fie cum ii vrem noi. Ar fi fost frumos ca Isaac sa-si fi recunoscut fiul dupa 15 ani de absenta, fiu care a venit la el doar pentru divulgarea unui cont bancar, ca sa aiba bani sa-si ia o casa. Nu i-a adus nici poze cu familia si nici nu a mancat cu el. Dar nu e, e o tragedie si asta e viata. Isaac e viata. Ce alt argument mai bun avem, cand, in plimbarea prin piata, un afgan tanar ne striga: aveti grija la barba lui mincinoasa! Pai asta e fix ceea ce exclama toti oamenii mai superficiali, atunci cand isi dau seama de inselaciunea vietii: life is a bitch! 

Bineinteles, noi intelegem mai multe si stim sa gasim placerea si rostul vietii in lucrurile acestea mici, in curiozitati, in intamplari, in fiinte. Viata nu e o curva, e doar viata. Mai departe avem parte de un fenomen si mai uluitor. Batranul, Isaac, face magie si amulete magice, iar lumea il cauta pentru ele.  Intreaga lui magie e infasurarea unei bucati de hartie pe un pix si indoirea ei la capatul de afara, pentru a obtine o mica rola ce se umple cu sare. I se da foc de la o lumanare si se invarte de 3 ori in jurul capului, aruncand de 3 ori sare din ea in directia Meccai. Vizitatorii lui nu ii dau mare importanta lui Isaac, vorbesc intre ei dispretuitor la adresa lui, nu putem sa stam toata ziua si sa ne uitam la el cum prizeaza tutun, il platesc putin, insa increderea si respectul fata de magie e infinit. Se sperie chiar ca ar putea sa se omoare daca nu fac bine ritualul. Si aici avem inca o revelatie. Ceea ce face batranul, superstitia, primele notiuni de religie, e fix ceea ce desparte oamenii de animale. Daca pana acum am avut parte de viata primitiva, animalica, acum avem de-a face cu o treapta superioara, cu insasi notiunea de om, incercarea de a controla natura, materia lumii, prin ritualuri magice. Dan Alexe stie bine ca de aici incolo porneste umanitatea si o filmeaza in emergenta ei, asa cum ar fi filmat primele cuvinte rostite de om vreodata.

Frumos. Nefilmul este de vazut, de studiat si comentat cu alti interesati. E genul de film care ia nenumarate de premii franceze sau europene obscure. Lumea si oamenii sunt reali, palpabili si provoaca emotii de simpatie, dor si melancolie. Drama lor este si a ta. Viciile si defectele lor, cat si ura catre ceilalti sunt familiare, pot sa zic chiar romanesti. Evreii astia doi sunt... romani, sau cel putin inruditi din timpuri stravechi cu neamul nostru.

American Nomads (2011)

American Nomads este un documentar / reportaj produs de BBC care poate fi gasit gratuit pe youtube si este prezentat de cel mai chipes barbat pe care l-am vazut vreodata. Nu are carisma maxima, are insa fata masculina, asamblata din forme rectangulare de lungimi si inaltimi diferte, ochi englezesti, aplecati la capete, nas rosu ce ii sparge profilul drept si galben a fetei, o voce cu timbru vocal sonor si familiar, ca a unui var indepartat de care ti-e dor. 

Richard incepe sa strabata partea desertica de sud-vest a Americii, in truck-ul sau in care si doarme si mananca, intalnindu-se cu diversi nomazi si vietilor lor. Avem in privire un ansamblu dezordonat, ca niste gunoaie de plastic, vanturate aiurea pe camp: drifters, drop-outs, tramps and RV snowbirds, squatters, hermits, cowboys and Indians. Bineinteles ca se opreste si pe la Slab City - un satulet temporar de nomazi si rulotele lor, ce ia fiinta doar pe timpul iernii (atunci clima e suportabila) intr-un loc izolat din desert. Slab City e foarte cunoscut, a aparut in mai multe reportaje si filme, ca Gone into the Wild. Aici se aduna oamenii cu adevarat liberi care dau si o conotatie nationalista ideii: american spirit sau american freedom. Orasul, care nu e de fapt un oras, e mai mult un festival, are atractiile lui specifice, ornamente/statui miscatoare/picturi toate hand-made si facute din materiale ce se gasesc in gunoi.

Unele imagini nu sunt deloc romantice sau idealiste. Oamenii cu adevarat liberi sunt jegosi, prost imbracati, umflati (sau dezumflati) la fete, iar toti sunt alcoolici. Vedem si niste copii, unul de vreo 12 ani canta la chitara o melodie rock pe o scena ad-hoc pentru distractia tuturor. Il aplauda si-l incurajeaza. Cei mai curati sunt seniorii - oameni cu bani care au muncit o viata iar apoi au vandut totul, casa si masina, si si-au cumparat RV-uri de clasa A, care sunt case in toata regula, si calatoresc dintr-o parte in alta a Americii.  Richard mai intalneste pe inca cineva curat, un barbat ce a avut o viata obisnuita si chiar decenta de corporatist pe Wall Street, ce a ales sa renunte la tot in favoarea unei vieti complet pe drumuri cu jeepul sau. Ted ii spune pe sleau ca a vazut a lot of ugly people. Ii explica ca un altul, daca i-ar privi pe oamenii astia cum traiesc in rulotele lor jegoase, ar putea sa aiba o experienta negativa si trista. Dar el nu; el vede asta ca o expresie a libertatii absolute. 

Si atunci am avut un soc. Are dreptate. Libertatea absoluta e aceea in care nu mai te intereseaza ce iti zice societatea sau ce iti cere societatea, e atunci cand te rupi de ea. Asa cum zicea si profesorul de filosofie Jordan Peterson, un individ primeste in mod continuu feedback de la ceilalti indivizi. Imaginati-va un cerc desenat pe o foaie, ce reprezinta o persoana, inconjurat de alte cercuri din care izvorasc sageti bidirectionale catre el. Uite ce urat iti sta parul, trebuie sa te tunzi, nu te se obisnuieste sa se caste in public, nu manca cu gura deschisa, fa, nu fa, fa, nu fa, asta e bine, asta e rau. In momentul cand un individ ramane fara feed-back de obicei isi pierde mintile. Libertatea absoluta implica anularea curgerii informatiei dinspre si inspre ceilalti membri ai societatii. Implica nebunie. Si multi dintre ei sunt. Cu haine ciudate, cu vesta de piele, cu o palarie unde si-a agatat tot felul de bijuterii de prost gust, un barbos bea dintr-o sticla de bere si danseaza impleticit pe muzica baiatului de 12 ani. El e liber.

Richard merge mai departe, intalneste si un grup de cowboy, baieti tineri si vanjosi, blonduti. Si acestea sunt nomazi, daca luam in consideratie ca jobul lor e acela sa mearga de la un rodeo la altul, sute de mile, si sa ia primele locuri, care se platesc bine. Insa ei sunt alta clasa; baietii fac asta de distractie si din teribilismul varstei, sunt petrecareti si o placere sa stai pe langa ei, insa nu sunt destramati din cauza libertatii si nici nu au sufletul spart. Mai incolo, unul va muri rapus de coarnele unui taur si altul va ajunge in inchisoare pentru asalt.

Avem niste imagini pitoresti din Wild West pe o melodie ca din alta lume. Roci galbene, cactusi, cai salbatici. Documentarul ar fi fost complet cu niste indieni sadea, insa nici urma de ei. Nu mai sunt. Am ramas cu povestile si cu un pastor cu pantofi din piele de sarpe, jumatate indian si jumatate irlandez, deci dublu alcoolic, ce mergea si el, cu rulotuta lui si cu cortul lui religios, prin desertul vietii.

Richard se intalneste din nou cu Ted. Desigur ca s-a format o legatura intre ei, primul vagabondand prin tineretea sa, iar al doilea incepand de acum. Ambii sunt de aceeasi varsta, necasatoriti. Ted povesteste de parintii lui. Spune ca nu au gresit cu nimic, ca mama l-a crescut cum trebuie, nu e vina ei, problema e la el. Nu vrea nici el sa fie problema, el doar vrea sa ii vada fericiti si atat. Parintii vor sa il vada casatorit si asezat la casa lui, casatorit si cu copii. Incepe sa lacrimeze. Are sufletul ranit, e evident, si tulburarea il impinge tot mai tare sa fuga, sa strabata distante tot mai mari, cu cat simte mai mult ca parintii lui sunt dezamagiti de el. Dar este timp, e inca tanar si inca poate reveni, oricand. Nu o va face, ghicesc eu, asta e mecanismul adictiei: cu cat se adanceste in paguba cu atat continua sa o faca mai mare. Stie unde merge, undeva spre Mexic, insa nu stie de ce. Richard ii intreaba pe toti, de fapt, unde merg si de ce. Toata lumea merge, simte ca trebuie sa mearga si de obicei merg fara scop. E o tulburare, e o patima, ca a alcoolului, a drogurilor sau a jocurilor de noroc. Carl Sagan a zis ca explorarea e in natura noastra. Acesti oameni au instinctul explorarii denaturat, asa cum cei care au instinctului incercarii denaturat ajung sa se ruineze in jocuri de noroc sau in alcoolism.

Cel frumusel si curatel, ba chiar foarte inteligent, a fost un baiat de 18 ani, Comfry, care vagabonda pe trenuri de marfa. El a inceput sa povesteasca multe lucruri si chiar sfaturi, ce se transmit numai pe cale orala intre vagabonzi. Richard a inceput sa-si reaminteasca si sa se vada in el, cand era el tanar si vagabonda, ba chiar a inceput sa aiba instincte paterne. Durerea mare a fost cand, dupa un anumit timp, Richard nu a mai vazut nicio miscare pe profilul de facebook a lui Comfry, pe care i-l verifica regulat. Cine stie cine i s-a intamplat... asa cum si Comfry i-a povestit, sunt gasti de vagabonzi pe tren, care te bat sau te aresteaza cu banda adeziva pe tren, urmand sa cazi cand se dezlipeste de la vibratii.

Richard, bonom, inchide filmul facand o trecere in revista a tuturor, in lipsa unei concluzii. Sa nu sariti nicio concluzie, ne cere el, pe o melodie hipnotica - oh, da, coloana sonora a filmului e geniala si te detaseaza de tine insuti. Isi simte si el durerea din suflet si nu poate sa zica ceva de rau de oamenii acestia pe care i-a intalnit. A incercat cumva, subtil, sa ii egalizeze, ca si oameni bine-crescuti ajung vagabonzi, nu numai cei cu inceputuri grele. Si cei slabi si cei tari. Si ca bat praful drumurilor din simplu motiv: doar pentru ca.. pot.

Dar se inseala. Toti sunt copii cu sufletul spart, dezamagiti de viata, parasiti de parinti, orfani, abuzati. Toti sunt animale haituite, ca si Ted, chiar daca a avut o crestere buna. Iar eu? zice Richard? Fara alte cuvinte, el merge cu privirea inainte, cu palaria de cowboy, fara o tinta, prin desert presarat de boscheti. Vrea sa ne arate ca el inca pribegeste, in continuare, in viata sa.

Degeaba Richard. Filmul este bun, oamenii intalniti sunt pitoresti. Dar tu esti prea decent si esti la locul tau, si poate chiar asta te doare, ca nu mai esti ca inainte, liber, vagabond, ca Comfry, indurerat ca Ted, petrecaret ca Wade cowboyul. Dupa a doua intalnire cu Ted il incurajeaza, insa nu personal, ci in nararea lui, pune-te pe picioare Ted!, iar cand il intreaba gasca cowboyilor de unde e, Richard, cel care care vorbeste fara accent, atat englez cat si american, intr-o engleza spalata fonetic, raspunde pe nerasuflate din Anglia. Ce alte motive ai mai vrea ca sa intelegi ca tu te-ai pus pe picioare si nu mai calatoresti? Nici macar nu ai uitat de unde ai plecat, iar pribegii calatoresc pana cand uita de problemele lor si, mai ales, de locul de unde au plecat...


joi, 31 mai 2018

Moldeanul de Bucuresti

Ce se intampla cand moldoveanul, dupa ce-si spala pamantul de sub unghie si face burta de la saorma, ca revansa la foamea indurata in copilarie, ajuns la Bucuresti, e intrerupt din barosaneala sa, care jigneste pe altii, de cineva care ii plateste cu aceeasi moneda de il face moldovean parlit?

Pai, cazurile obisnuite: smecherie de Bucuresti, te injura, te ameninta (cred ca a fost si pe la inchisoare si si-a luat-o, ca vorbeste de "muie cu japca", chestie specifica - se intampla ca eu stiu ca am citit un topic interesant pe forumul softpedia de asa ceva), apoi face referire la orasul unde stau parintii tai. Nu ca mi-ar fi frica, ca nu cred ca are mai mult de 20 de lei in buzunar sa ajunga acolo, mai ales ca s-ar caca de frica pe el de chestii penale de genul, dar nu mi-ar placea sa-mi hartuiasca babacii pe internet. 

Ah, e casatorit si are 1-2 fete mici, ce poate fi mai frumos? Moldoveanul din Bucuresti a ajuns cu ambitie si talent in SUA, a lucrat pe tir si in constructii, ilegal, bineinteles, ca s-a cacat pe el cand am facut referire la Emigrari, iar acum se pare ca e prin Canada.

Pentru ceea ce a facut el se poate merge in tribunal. Nu sunt omul care sa faca asta, doar ca... ca sfat, pentru voi, pe viitor: nu mai fiti atat de activi pe facebook, in special cu romanii, care sunt niste maimute urlatoare, si incercati sa pastrati un grad de anonimitate si retragere. Nu stiti cand va ia la pula parintii/prietenii/familia un derbedeu ca asta, de la distanta protectoare (crede el) a internetului.












duminică, 27 mai 2018

Mortal Kombat Annihilation (1997)

Recenzie Mortal Kombat Annihilation

Lucruri pe langa subiect... Unu. Cand am downloadat filmul de pe filelist mi-a ramas intiparit un comentariu, printre multe altele melancolice si laudative, care zicea totusi cred ca primul Mortal Kombat a fost mai bun. Cu o anumita parere de rau datorata unor cerinte ridicate si moderne, da, filmul asta nu e unul bun si se inscrie in linia continuarilor care sunt mai proaste decat originalul.

Doi. Mai, ca tot veni de political corectness-ul asta ce e in avant astazi prin statele vestice, am vazut o data o imagine (hazlie) intitulata movies where white man is better than your race. Si avem in lista filme ca Dansand cu lupii, Lawrence of Arabia samd. Ba chiar, cautand poza pe google (nu am gasit-o) am gasit si ceva ce se numeste whitewashing in movies, care inseamna actori albi distributi in roluri historice a unor oameni negri sau maro. Asa ca, amintidu-mi de asta, m-a busit putin rasul vazandu-l pe zeul indonesian al fulgerelor, Rayden, stereotipul americanului dur, blond si cu ochi albastri taiati piezis la capete, iar pe adversarul sau, Shao Khan, stereotipul germanului emigrat in America, si mai dur si mai rau la fata, avand stropul acela de alogenitate tainica amenintatoare. De fapt, toti zeii indonezieni sunt albi.

Trei. Filmul trebuie judecat in context. Am auzit o data, nu mai stiu de la cine, probabil de la profesorul meu de romana din liceu, ca o carte nu moare niciodata. Nimic mai fals; timpurile, gusturile si oamenii se schimba. O carte are moarte, la fel cum are moarte si un film sau o melodie. Filmul acesta este mort in ziua de azi, singurele calitati sau avantaje fiind acelea ca face parte din dinastia Mortal Kombat si, al doilea, ca face parte din cultura pop din anii '90 - 2000. Or, cu mostenirea aceea de care multa lume isi aduce de-aminte cu melancolie nu te joci. Eu o sa sar dintr-o parte si alta, judecandu-l si in context si acum. Filmul este... slab, si o zic cu greutate, tot cautandu-i scuze si pseudo-argumente. Hai sa zicem ca este de categorie B, atunci i-ar ridica scorul de la 4 la 7. A fost considerat slab si cand a aparut, nu numai acum, insa nu asa de slab pe cat e considerat acum. Asteptarile erau mari iar ele au fost, nu in totalitate, insa marea majoritate a lor, inselate. 

Filmul incepe, cum altcumva, cu flacari, cu cineva care striga Mooooortal Kombat, in timp ce se infatiseaza taios sigla atat de bine cunoscuta: balaurul intr-un cerc. Asta pe o melodie a anilor din era respectiva, antrenanta, de club, ce imi aducea si mie de aminte de Dj Aligator, Scooter si Blue de la Eiffel 65, multe dintre melodiile lor le aveam toti in winampul classic din windows 98. Filmul are o caracteristica profund melancolica pentru cei de 30 si ceva de ani. 

Din start, James Remar, cel care joaca in in rolul lui Rayden, atrage privirile. E clar ca este filmul lui, nu ar trebui sa fie personaj principal, el ar trebui sa fie un fel de ghid pentru luptatori, insa devine. Ba chiar, mai incolo, devine muritor si se coboara in mijlocul celorlalti, ca sa lupte cot la cot cu ei, devenind din personaj distant unul foarte apropiat si tangibil, coleg cu ei, care nu mai da indicatii teoretice, ci chiar arata practic cum trebuie facuta treaba. O mai zic inca o data: e filmul lui. American, blond, ochi albastri piezisi, fata dura dar pasnica, dar mai ales, o voce groasa cu un timbru extraordinar, e arhetipul tatalui, al senseiului din dojo-urile de colt atat de populare prin epoca anilor 80 - 2000. El e cel care da sfaturi parintesti, aveti incredere in voi cand luptatorii isi pierdusera increderea, altfel cum s-ar fi explicat bratele de fier ale lui Jax? si stati uniti si nu va certati cand incepeau sa se certe intre ei. La sfarsit cand, confruntandu-l pe Shao Khan, de care aflam cu stupoare ca e fratele sau, deci forte egale de bine si rau, cade, Liu Kang, elevul sau, continua lupta si isi depaseste maestrul, ascultand de sfaturile lui, si invinge. 

Filmul incepe cu o crima brutala, menita sa zgaltaie din tatani spectatorii si totodata, sa zgaltaie cursul narativ clasic care era predictiv si plictisitor: Shao Khan ii suceste gatul lui Johny Cage. Asa incepe inceputul sfarsitului anuntat de invadatorul Shao Khan, care schimba lumea (podul din LA si alte cladiri arhicunoscute) intr-o pictura gen Dali, dar numai in culori purpurii, si a carui acoliti cad din ceruri fara nicio parasuta. Asa ca luptatorii nostri au ramas Liu Kang, care ar trebui sa fi principal, insa se dilueaza si este egal cu ceilalti, fata blonda, Sonya, si partenerul ei, negru si cu brate de otel, Jax. Avem asadar, o diversitate buna rezonanta cu copiii de 8 - 12 ani americani. Nu pot sa o mentionez pe Kitana, pentru ca ea este prizoniera pana la sfarsitul filmului, pana la marea batalie, dar pot sa zic ca ea este foarte frumoasa si exotica, este simbolul frumusetii in film. Cei trei luptatori, care se mai cearta intre ei, dar sunt impacati de tatal lor, Rayden, simbolizeaza ideea de prietenie. Aici este un element comun al tuturor cartilor si filmelor bune: caci ce este o poveste buna? Nimic altceva decat istorisirea melancolica a unor prietenii trainice din trecut? Deci copiii de 8 - 12 ani de care ziceam, gusta din fericirea vietii de a trai, dar nu individual (ar fi si absurd), ci impreuna, in comun, in timp ce inving in lupta dintre bine si rau. Elementul de seriozitate este indus de Liu Kang, care este sincer, nu are timp de pierdut, nu are timp de jocuri prostesti, el vrea sa o salveze pe Kitana cat mai repede si face ce trebuie sa faca, cautandu-l pe Lupul Noptii ca sa isi depaseasca conditia de om pentru a fi capabil sa il bata pe Shao Khan. Apropos, aici apare si o gafa, se vorbeste de 3 teste, insa Liu Kang face doar 2, daca numaram si ultima batalie, asa ca al treilea test ramane uitat si inutil. Elementul de veselie este indus de Jax, care se intreaba cum cad ninjalaii astia fara o parasuta din ceruri si se plange ca trebuie sa faca caca si nu are hartie igenica si are maini de otel. Apropos, bratele de fier ale lui Jax atrag privirile, oare cum sunt facute, cum functioneaza, oare din ce sunt facute etc? Sonya nu are nimic special, e comuna, ca orice alta femeie, caracteristica ei de baza fiind ca nu cere ajutorul, ca se descurca, si in final realizand ca totusi are nevoie, asa ca isi transcede incapatanarea. Povestea vietii ei. Kitana e foarte frumoasa, asa cum ziceam. 

Shao Khan e extraodinar de estetic si joaca foarte bine. Are o casca de luptator asiatic de demult si este plasat ori intr-un castel negru si rece, cu focuri punctiforme peste tot, ori pe un fundal desertic cu ruine indoneziene,  ce ne aminteste de Conan. Fata este incredibila. Jucat de Brian Thompson, american si cu trasaturi germanice, cu arcade puternice, pometi proeminenti si un maxilar ce sparge linia obisnuita a fetei, iasa in afara, pregatit sa incasese pumni si sabii, terminat de o gura foarte mare, impietrita intr-un zambet arogant si dispretuitor, ochi mari, de viking, apasati de arcada, este un veritabil adversar a lui Rayden. In film este de fapt, fratele rau a lui. Acum ma corectez: este filmul si a lui Rayden si a lui Shao Khan. Cei doi fac tot filmul din punct de vedere estetic si actoricesc. 

Filmul se desfasoara foarte repede, alocandu-se foarte putin timp naratiunii, care este inghesuita cu greu intre luptele dintre eroi si fortele raului. Din cand in cand, dintre atati mercenari de nedistins apar fete cunoscute, ca telespectatorul sa exclame, uite, e Scorpion! uite, e Cyrax! caractere cunoscute din celalalt film si din jocul Mortal Kombat. Tot filmul e, de fapt, format din lupte secundare de genul, te face sa ceri frustrat dar stati nitel, unde va grabiti asa? Se pune prea putin accent pe poveste si, ceea ce e o gafa foarte mare, pe personaje. Pacat! Unele sunt foarte apetisante, ca centaurul, Motaro, sau Smoke (care nu face altceva decat sa se incline si apoi sa moara). Apare si un monstru similar cu un caine, apare de 2 ori, nu intelegem exact ce e cu el. Se simte ca ar fi avut un rol in poveste, dar i-au fost taiate secventele la editare. De fapt, pe tot parcursul filmului ai senzatia ca au fost taiate scene. E prea rapid; prea esantionat, prea intretaiat. Lupte si apoi un strop de poveste; lupte si apoi din nou un strop de poveste. E genul filmului facut ca sa te uiti la lupte.

Punctul culminant al filmului este ultima batalie, cu fundal de Angkor Wat (fundalurile sunt foarte bine alese). Este cea in care cei trei luptatori il infrunta pe Shao Khan si generalii sai. Shao Khan troneaza ca un rege, in intunericul rece, intepat de focuri disparate, pe o ruina caramizie. Fiecare dintre eroii nostri isi aleg adversarul. Avem de-a face cu un simbolism de calitate: fiecare isi masoara fortele cu un adversar pe masura lui. Kitana, care a ales-o pe Sindel, mama ei denaturata, continua complexitatea simbolistica in aceea a omului care isi infrunta propriile temeri. Jax, care este biciuit de coada centaurului Motaru, ii plesnesc mainile de fier, iar el se continua in  omul care incepe din nou sa aiba incredere in sine, intocmai cum l-a sfatuit Rayden, are din nou incredere in propriile puteri, in propriile brate. Sonya, cum ziceam, se dez-incapataneaza si accepta ajutor. Isi invinge mandria si devine mai intima cu prietenii sai, problema strict copilareasca. De ce nu? Impreuna suntem mai puternici, langa prietenii nostri, nu? Iar Liu Kang... el isi depaseste conditia umana, asa cum era si de asteptat, atat spectatorii cat si realizatorii inteleg ca este vorba de un film fantasy, asa ca depasirea conditiei umane se face cu depasirea realului: se transforma intr-un balaur. Insasi zeii supremi, elemente de apa, foc si vant, isi fac aparitia, pun mana pe umarul raufacatorilor, pe a lui Shao Khan si pe al tatalui sau zeu, si se asigura ca lupta pentru pamant are loc intre anumite granite si dupa anumite reguli: nu se triseaza. Atunci, brusc, strigatul de lupta Moooortal Kombat ne face pielea de gaina de pe maini. Si lupta dintre bine si rau incepe, cu acordul si sub privirile zeilor supremi. 

Se termina previzibil, binele invinge intotdeauna. Ba mai mult, Rayden este reinviat si i se cere sa ia loc printre zeii supremi. Natura lucrurilor este restabilita si toti primesc recompensa meritata. Este clar un film pentru copii, cum am mai zis, specific americani, sa ii impulsioneze spre prietenie, spre bunatate, spre efort recompensat, la fel ca basmele clasice. Aici filmul catiga mult la punctaj. Eu tot m-am gandit la treaba asta, la soarta lumii stabilita printr-o bataie, printr-o confruntare fizica. Ar fi putut sa fie o confruntare mentala, ah, dar este! cum ziceam mai sus fiecare lupta a eroilor are simbolismul ei specific, dar totusi accentul este pus pe bataia fizica. Ar fi putut sa fie o confruntare intre calitati morale, ah, dar si asta este, este intre bine si rau, desi nedezvoltat in ce este binele si raul! Dar totusi, oamenii acestia se bat intre ei cu pumnu' si cu piciorul. Ar fi putut sa fie o confruntare intre alte calitati... Dar ce tot o mai lungim? Soarta lumii se decide prin forte fizice. Si este brutal de real. Asta e definitia succesului in viata, de fapt. Pentru ca viata e brutala si primitiva. Conteaza sa fii si fizic in forma, sa te poti si bate daca e nevoie (de fapt, e obligatoriu si de ne-evitat). Se face o retrogradare la conditia animalica sau primitiva a omului. Tu esti acum aici pentru ca stramosii tai au castigat fizic nenumarate lupte. Sa fii pregatit si pentru bataie; sa stii sa te bati conteaza foarte mult. Si tu te bateai cand erai mic si si liceenii americani trebuie sa faca fata la bullying. Azi, bineinteles, nu se mai bat managerii si politicienii in karate, insa se masoara in tupeu si stapanire de sine, care e forma aparenta a puterii fizice si in... maratoane de alergat (pentru cauze nobile). Suprem. Frumos. Inca niste puncte castigate aici, insa iti trebuie ceva pricepere grosolana ca sa vezi asta.

De recomandat: da, daca esti fan. Da, daca ai chef sa privesti ceva cu mintea goala, asa cum privesc altii telenovele. Da, daca vrei sa te motiveze putin. Da, pentru dorul timpurilor trecute, cand aveai filmul asta pe 2 CD-uri. Nu, in general.

duminică, 20 mai 2018

Dunkirk (2017)

Recenzie Dunkirk

Nu stiu inteleg de ce filmul asta are o nota asa de mare pe imdb si nici de ce a fost nominalizat la Oscar. Probabil ca conspiratia evreilor reptilieni pedofili de la Hollywood in a da Oscaruri a inceput sa se extinda si la filme doar in general cu nazisti (anti-nazisti, mai exact, unde eroul/eroii se bat cu nazistii) de la filmele cu jidani victimizati. In ziua de azi faci un film cu 2 evrei intr-un lagar si ai luat instant premiul din penis de Urs de la Cannes si altele. Ma rog, astea sunt chestii pe care noi nu le stim, nu le intelegem, insa in lipsa unor explicatii logice a unor evenimente ilogice gasim si noi explicatii ilogice. 

Filmul e prost. Scurt. M-a frapat pozitiv, chiar de la inceputul filmului, efectele speciale in ce privesc gloantele. Vezi cum se sparge vestonul unuia. O poarta de lemn. Caramizi. In schimb, cel care s-a ocupat de mediul inconjurator ar merita sa fie batut cu cureaua peste oua. Orasul e curat. Nu e mizerie. Nu sunt gauri in asfalt, cladiri feliate in jumatati si sferturi. Literalmente au ales un orasel tipic belgian/francez si au pus doua intarituri din saci de pamant si niste soldati inerti si gri in ele. Lucru inexplicabil. De ce asa de curat? Nu e singura greseala. Hainele soldatilor sunt imaculate, acum au iesit din muzeu. Da, arata vechi, arata autentic, dar sunt curate. Eroul nostru isi lasa arma si fuge, lasadu-si apoi si casca sa-i cada. De ce mentionez asta? Pai asta e singurul lucru ce au vrut sa-l insinueze ca soldatii sunt zdrentuiti. Nu e real; un soldat nu-si paraseste niciodata arma si mai putin casca - din ea mananca si bea apa. Deci fals. Imagini curate; calpe, sterpe, ne-autentice. Se continua si pe plaja. Plaja curata. Nu gauri, nu cratere, nu sarma ghimpata nu gunoaie. 

Devine plictisitor. Filmul treneaza mult cu scene ce se vor induiesatoare, ca ingropatul unui om in nisip si cozi interminabile pentru barcile salvatoare. Nu sunt. Sentimentele sunt ne-relationale la spectator - nu se poate dezvolta nicio relatie cu eroul principal, nici cu vreunul dintre celelalte personaje. Se tace. Adica se foloseste unul dintre clisee, acela de a induce sentimente de izolare, tristete, disperare prin tacere. Nu se reuseste. Personajele nu vorbesc iar asta jeneaza privitorul.

Plictiseste si mai mult: nu are scene emotionante, nu are punct culminant, nu are suspans si nu are obiecte de atractie. Nu are poveste. Doar se deznoada niste imagini, una dupa alta, care vor sa impresioneze prin vestimentatie si detaliul barcilor. Ba, mint. Doua scene sunt antrenante: cea in care se fuge cu brancarda cu un om ranit la vasul ce statea sa plece si cea unde un grup de soldati stau intr-o ambarcatiune civila care este ciuruita de gloante ce se tot apropie de ei. Ambele au fost lungite asa de mult incat iti venea sa inchizi filmul inainte sa vezi deznodamantul lor. Repet: hainele sunt ok. Dar restul detaliilor suparatoare: tinereii sunt proaspati rasi si tunsi. 
Filmul

Realitate

Apare o scena, probabil singura, care e calitativa: un vas este torpilat, scapa petrol in apa, iar acesta se aprinde. Avem imaginea unui aviator, de sus, deasupra flacarilor pe apa. Frumos.

Inca mai multe scene plictisitoare. Fara sens, fara noima. Ca sa para complicate, scenele sau povestile sunt prezentate anacronic, una inaintea celeilalte, pe parcursul filmului incercand sa para ca se explica. Prea multe ambarcatiuni torpilate. Se determina natia unui soldat sub amenintarea armei, desi se stia de la inceput ca e francez, iar eroul nostru nu stie. Apare un ponton incropit din autovehicule din senin. Sentimente nenaturale ale unui colonel sau amiral sau ce o fi. Se scrie cu creta pe panoul unui avion cate galoane de combustibil mai are. Aviatorul sfarseste sa fie prins de nemti la sfarsitul filmului: se vad niste tevi ce-l inteapa in spate. Atunci...

... realizezi ca ai vazut un film cu nazisti in care nu apar nazistii. Numai si numai atunci, la sfarsitul filmului, iti dai seama ca au introdus, artificial, desigur, un efect cinematografic: ca sa para inamicul amenintator si aproape, nu il arata. Se vad efectele lui, gloante, tropait de pasi, avioane in departare, se stie ca este acolo, ca iti sufla in spate, iar tu esti infricosat si mai tare, pentru ca nu il vezi. La sfarsit culmina cu aparitia unor tevi de arma ce impung spatele aviatorului si atat. Este un cliseu de pe vremea lui Alfred Hitchcock. Apare chiar si in desenele Looney Toons. Insa, in niciun caz nu e natural! Au facut un film hollywoodian care a vrut sa nu para hollywoodian! Sincer, eu numai la sfarsitul filmului m-am prins ce au facut. Pana atunci eu muream de plictiseala de ce nu apar nazistii. 

Da. Daca ar fi vrut sa il faca ne-hollywoodian atunci trebuia sa prezinte si vreun pluton de germani, si cateva povesti de-a lor, saracia crunta, zdrentuirea fizica si sufleteasca, foamea si sila/frica de a omori. Dar nu. Se prezinta ca un ideal robotizat, amenintator si eficace. 

Sfarsitul? Pai nu putea sa se sfarseasca ne-jalnic. Doi dintre eroi sunt in tren si sunt deprimati ca vor fi considerati lasi pentru ca si-au luat picioarele in spate. Unul dintre ei, ce trebuia sa fie eroul principal insa si-a diluat calitatea asta atat de mult incat nu s-a mai putut realiza absolut nicio farama de conexiune cu el, citeste ziarul. Iar in ziar se scrie, surprinzator pentru ei, chestii inaltatoare, eroisme, laude la adresa lor. Iar dintr-o data cineva bate in geam si le intinde 2 sticle de bere si mancare pe deasupra lui. Pe fundal scartaie tot mai tare o melodie motivationala. Din suparare incep sa topaie. S-a incercat o dezmeticire treptate, in timp ce se citea ziarul, timp in care trebuia sa se faca pielea de gaina pe mainile spectatorilor, iar catorva, mai slabi, sa le curga niste lacrimi. Nu s-a reusit, scena a fost artificiala si ne-naturala. Alta scena de final: unui copil, personaj secundar, i s-a indeplinit si lui visul: a aparut in ziarul local ca erou, lucru cerut cu glas de moarte, neconvingator si acela. Totul se termina pozitiv si optimist, ca orice film de la Hollywood. Ce rahat.

Slab. Foarte slab. Nu recomand, numai daca vreti sa aveti la status ca l-ati vazut si pe asta sau daca faceti maraton de filme de razboi. Doamne, ce diferenta fata de un Nimic nou pe frontul de vest din anii '70! Zic de el, ca el ar fi putut sa fie comparabil, adica aceleasi trairi si tipare de povesti ar trebui sa fie infuzate. Dunkirk 2017 este un rebut, un jeg, un gunoi. Singurul lucru pozitiv sunt vestimentatia si efectele speciale, pentru care da, directorul era deja cunoscut dinainte. Ah, da: si jocul actorilor e prost. Au gresit mult cu actorul acela american din Mad Max, nu e englez si pace. Au castigat insa cu celalalt aviator, naufragiatul si cu scotianul, ca personaje estetice. Dar, per total... zero.

Edit: uitasem. Filmul nu e (nici macar) istoric. Insa a nimerit, totusi, ceva bine, de dragul intelegerii. Dupa atatea filme cu lupi singuratici ce demoleaza zeci de tancuri nemtesti si impusca nazisti ce cad racnind avem un film ce arata adevarul: wehrmachtul era o masinarie de ucis redutabila.