Romanii supt descrierea Gestei Hungarorum voievod

Despre ce discutăm și sub ce formă

Discuția pornise de la cartea "demistificatorului" Lucian Boia, premiat de unguri, hulit de români că e vândut/evreu/istoric fals etc, și anume România - țară de frontieră a Europei. Demistificator între ghilimele, căci omul dezamăgește previzibil, continuând istoria dictata de Partid. 

Îmi aduce de-aminte de o snoavă populară de-a lui Petre Ispirescu, Finul popii. Pe scurt, în vremurile medievale când românii priveau pe țigani ca pe niște sub-oameni, cu indulgență și toleranță, încercau să îi "facă oameni"; așa că un popă de la sat nășește un țigan, îl botează creștinește, mai are grijă de el, ba una alta, și-l învață niște rugăciuni. Din când în când țiganul aduce una alta popii, ca un sac de cărbuni, de exemplu, cu fiu-so. Țiganul intră în casă, popa este mândru / mulțumit, și-l pune la încercare cu o rugăciune; la care țiganul începe: în numele Tatălui și al Sfântului Duh. Popa îl întreabă dar pe Fiul unde-l lăsași? Iar țiganul se dezmeticește brusc și spune: la poartă cu sacul de cărbune, mâncați-aș.

Lăsând hazul deoparte, asta reflecta mentalitatea oamenilor de atunci, în spiritul țiganul tot țigan rămâne sau țiganul e țigan și în ziua de Paște, oricât l-ai instrui. Țiganul nu e capabil să spună rugăciuni, nu are aparatele necesare spiritualității în el, nu poate comunica cu divinitatea. E discutabil, deci, dacă este om, dacă poate fi "salvat", dacă poate să meargă în Rai sau are deja predestinația cealalaltă. Țiganul, luat pe neașteptate, era tot cu gândul la cele lumești și fizice, cum e un sac cu carbune, produs de activitatea zilnică, el este "om serios", nu are treabă cu aiureli din astea, pe care le imită pe de rost fără să le înțeleagă. 

Cam așa e și cu istoricii nostri: oricât ar învăța și studia, când e vorba de Transilvania răspunsul vine din străfundurile animalice: da, dom'le, noi am fost primii.

Dar nici izvoarele externe nu spun mai nimic, sau nimic sigur, despre români (până la Gesta Hungarorum, cronica notarului anonim – Anonymus – al regelui Ungariei Béla al III-lea, scrisă spre sfârşitul secolului al XII-lea, care menţionează într-adevăr prezenţa românilor şi a unor mici state româneşti în Transilvania pe la anul 900, în momentul venirii ungurilor; dar textul este mult posterior faptelor relatate, adversarii continuităţii româneşti neacordându-i nici un credit în această privinţă, în timp ce istoricii români, fireşte, îl consideră o sursă preţioasă şi demnă de încredere).

și, bineînțeles, noi am pus numele Transilvaniei, privind dinspre sudul Carpaților, (o ticăloșie atât de gravă încât, ca în legea lui Murphy, poate fi paharul de gunoi ce împute/discredita întregul butoi/carte):

Transilvania (nume generic prin care se înţelege teritoriul situat la apus de Carpaţi)

 

Insomnia

Gesta Hungarorum, pe românește Faptele ungurilor, scris prin 1200, este manuscrisul de căpătai pentru români pentru demonstrarea faptului că:

• noi au fost "primii" 
• prin urmarea că aveam deja "formațiuni statale" la apariția ungurilor
  
• în Transilvania

toate trei afirmații fiind adevărate și importante. Nu ne vom ocupa și ce relevanță ar avea la revendicarea vreunui drept de genul primul venit, primul servit, nu este scopul acestui articol. Pentru că, în mintea românului mediu, limitată la ai casa, ai masina?, o mică discuție în contradictoriu ar duce la întrebări și insinuări ca:

• ce vrei acum? 
• ești frustrat că ai pierdut Ardealul, domnule ungur? (eu fiind român, iar ei raportându-se la Ardeal ca la o proprietate imobilă sau chiar mobilă, dar de preferință un BMW)
• nu mai contează acum, pentru că noi avem majoritatea (argument irelevant față de restabilirea adevărului istoric)
• trădător de țară
  
• multe altele. 
  

Scopul este simplu și curat: demascarea minciunii. Știu că este o minciună acolo. Știu cum merge propaganda. Mă deranjează că e acolo. Sunt ateu, dar cred în valori absolute necreate de mintea umană, ci de un Univers sau o lege a Naturii, care ne depășeste în abstract, valori ca Adevăr, Bunătate, Dreptate. Care nu mai sunt negociabile o dată ce ai canalele necesare și ești pus în frecvență cu semnalele lor. Ar putea oare un doctor să doarmă bine noaptea când a făcut o operație falsă pe motivul unei boli inoculate pacientului, doar ca să facă bani pe ea? Dar un avocat care scapă un criminal de la închisoare prin minciună, știind bine că criminalul a omorat, iar el, ca avocat, a mințit? Un bucătar care nu spală legumelele înainte de a le găti, preparându-le cu dezgust, știind că clientul are încredere deplină în el? Dar un indian scammer, care profită de naivitatea americanilor bătrâni?

Aici este, zic eu, ce separă pe domni de oameni; pe oameni de animale; pe oameni de jidani sau țigani. Aici e vorba de nobilitate. De a fii om și nu un dobitoc sau animal de pradă, fără empatie și milă, cum sunt evreii sau indienii. Lucrul care trebuie să fie spus trebuie să fie spus, chiar cu riscul unei pierderi de imagine. Echilibrul în univers trebuie restabilit.

Despre ducele bihorean

Putem consulta Gesta în română, ca să ne fie mai ușor, iar aici în latină/franceză, ca să nu ne șmechereasca nimeni. 

Menumorut este de departe cel mai menționat în cronică; nu numai că știm ce gândește (vrea să părăsească țara pentru Constantinopole), dar este atacat de mai multe ori, ceea ce denotă gândiri și răzgândiri și intrigi - deci ungurii erau în contact permanent cu el. Mai incolo, familia sa este maghiarizată:

ducele Morout, al cărui nepot s'a numit prin Unguri Menumorout, pentru că avea mai multe drăguţe

iar apartenența sa către un clan turcic, dat fiind numele său cu rezonanțe turcice și obiceiul de a avea mai multe femei este clară. 

Iar ducele Menumorout i-a primit afabil şi înavuţindu-i cu daruri diverse, le-a demandat a treia ḑi să meargă acasă. Cărora însă astfel le-a răspuns: Spuneţi lui Arpad, ducelui Ungariei, domnului vostru: că îi suntem datori lui ca amic amicului, întru toate ce îi lipsesc, căci este oaspe şi are trebuinţă de multe, dar pămêntul ce l-a ţinut din graţia noastră nu-l dăm niciodată până când trăim, ne-am supĕrat şi pentru aceea, pentru-că ducele Salanus i-a dat foarte mult pămênt, ori din iubire precum se ḑice, ori din temere, ce se trage la îndoială. Noi însă nici din iubire, nici din temere nu-l dăm, ba nici chiar cât e o palmă de pămênt, cu toate că ḑice că ar avé drept la el. Şi cuvintele lui nu conturbă inima noastră prin aceea că ne ḑice, că se trage din viţa regelui Athila, care se numia sbiciul lui Dumneḑeu, care tot asemenea cu mână violentă a răpit acest pămênt dela strămoşul meu, dar acum din graţia domnului meu, a împĕratului din Constantinopole, nimenea nu-l poate răpí din mânile mele. Şi ḑicând aceste le-a dat voie să se îndepărteze.

Discuțiile erau numeroase, nu s-au redus la una-două bătălii, se pare că a fost dusă o politică ce durase decenii; motivul invocat era ca și acum cine a fost primul sau cine a stăpânit pământul prima oară: ungurii invocase legatura cu Attila (pe care noi acum știm că e falsa), iar Menumorut, imperturbabil, se declara și mai vechi decât Attila însuși. Era Menumorut dac, deci, implicându-se prin asta continuitatea daco-romană și, mai încolo, dovada proto-românismului? Se pare că nu, căci el mentionează cui îi plătește taxe, a cui îi era vasal, domnului său din Constantinopole, deci foarte posibil să fi fost vorba de o colonie bizantină; grecii erau cunoscuți colonizatori, Dobrogrea era, de altfel, de mult. 

Şi însuşi Menumorout s'a pregătit mai mult de a-şi lua calea spre Grecia, decât a veni contra lor.

Încă un paragraf în care Menumorut este grec, sau, cel puțin, are legături cu Grecia. Pe vremea aceea Constantinopole era încă grecesc, deși turcii iși făceau prezența. Deci nu turc, ci grec.

Când a auḑit aceasta Menumorout, dela solii sei scăpaţi prin fugă, l-a cuprins o temere foarte mare, şi şi-a trimis solii la Usubuu şi Velec cu diverse daruri, şi i-a rugat să fie sprijinitori ai păcii şi să lase pe solii sei să meargă la ducele Arpad, cari să îi aducă de ştire: Că Menumorout, care la început cu inimă bulgarică, a trimis cu trufie, prin solii sei vorbă ducelui Arpad, că deneagă a-i da şi un pumn de pămênt, acum însă prin aceşti soli, fiind învins şi resturnat, nu se îndoeşte a da toată ţara, şi şi pe fiica sa lui Zulta, fiului lui Arpad. 

Și totuși este bulgar. Ar putea să fie o metaforă, o figură de stil, de genul inimă de leu sau apucături de țigan, mut ca un neamț, unde omul nu este nici leu, nici țigan și nici neamț, însă asociază metehnele unei specii sau etnii de oameni cu comportamentul său pentru a stârni ironia și pacea. Dar, totuși, ar putea fi pe șleau. Ar putea fi "românescul" mă scuzați, domnilor, știți, eu sunt bulgar așa din fire, n-am vrut să vă fac, poftiți-vă portofelul înapoi, mă-ntelegeți boss?

 

Cum a mers contra lui Gelu

bunătatea pămêntului dincolo de pădure, unde stăpânia Gelou, cutare Blac

şi ducele lor Geleu ar fi puţin statornic, şi n'are la sine militari buni, şi ar cuteza a se opune cutezanţei Ungurilor, fiindcă sufer multă nedreptate dela Cumani şi Picenaţi.

a plecat spre orient, dincolo de păduri, contra lui Gelou, ducelui Blachilor; iară Gelou, ducele de dincolo de păduri

Gelu este Blac; aici este cheia întregii tărășenii, căci blac (blacus în latină) este tradus peste tot în vlah, urmând aceeași transformare greco-romană: b este v: Barbara / Varvara, Beniamin / Veniamin și chiar greșeala bampir / vampir. 

Implicit, românitatea lui Gelu are ca urmare românitatea întregii lor așezări, cnezate și fortărețe. Practic, Gesta demonstrează nu doar întâietatea așezărilor românilor în Transilvania, cât și continuitatea daco-romană. Cheia stă în traducerea unui singur cuvânt! 

Dar blacii nu erau români și nu erau nici vlahi, dupa cum vom vedea mai jos. Realitatea este alta: blacii erau probabil un popor asiatic, turcic, unul din acele 1000 de triburi războinice venite din zona Caucazului sau, cine știe, vreun trib nordic. Ce știm este că nu erau nici cumani și nici pecenegi, din simplul fapt că erau mătrășiți de ei. Iar Gelu nu poate fi nume românesc / latinesc, oricât l-ai schimonosi, cum a făcut-o și Djuvara în Gelău sau Gelău. 

Ducelui Glad

Însă pămêntul, care este dela fluviul Morus pănă la fortăreaţa Urscia (Orşova), l-a ocupat cutare duce, cu numele Glad, care cu ajutorul Cumanilor a eşit din fortăreaţa Bundyn (Vidin), şi din al cărui neam s'a născut Ohtum, pe care mai târḑiu pe timpul regelui Ştefan, l-a omorît în cetatea de lângă Morisius, Sunad fiul lui Dobuca, nepotul regelui, fiindcă s'a împotrivit întru toate regelui. Şi căruia menţionatul rege i-a dăruit pentru bunele sale servicii muiere şi fortăreaţa Ohtum, cu toate câte se ţin de ea. Căci aşa este datina domnitorilor buni, să remunereze pe credincioşii sei.

Şi înainte de a se întêmpla aceasta să trimită oştire contra ducelui Glad, care stăpânea dela fluviul Morus până la fortăreaţa Horom, din a cărui sĕminţie s'a născut mai târḑiu Ohtum, pe care l-a omorît Sunad.

şi când voiau să treacă apa Timişului, a eşit înaintea lor Glad, din a cărui seminţie s'a născut Ohtum, ducele acelei patrie, cu mare oaste călăraşă şi pedeastră cu ajutorul Cumanilor, Bulgarilor şi a Blacilor (blach, vlach, valach, român)

şi fiind-că Dumneḑeu a mers cu graţia sa înaintea Ungurilor, le-a dat lor mare învingere şi vrăşmaşii cădeau înaintea lor ca snopii după secerători, şi în acel rĕsboi au murit doi duci ai Cumanilor şi trei Knezy ai Bulgarilor, chiar şi Glad, ducele lor a scăpat prin fugă, şi oastea întreagă s'a risipit în tăişul săbiei, topiţi ca ceara în faţa focului.

Câteva corecții trebuie aduse aici:

• Glad, care cu ajutorul Cumanilor a eşit din fortăreaţa Bundyn (Vidin) este de fapt, în textul original, mult mai simplu și succint: dux nomine glad de bundyn in latină și Duc Gaad de Bundyn în franceză
• paranteza (blach, vlach, valach, român) nu se regăsește în textul original, fiind o adăugire a translatorului român

ceea ce ne spune de intenția lui de a ascunde obârșia lui Glad, printr-o omitere și apoi printr-o adăugire ireală: da, blac trebuie să fie vlah, altfel nu se poate! Blach devine vlah, iar apoi, pe șleau, român! Scamatoria este de clasa a 2-a, un copil ar putea-o depista ușor. 

Altfel, Glad este în mod cert un bulgar din Vidin cu o armată compusă din cumani și blaci, ba chiar cu titluri de locotenenți clar slave: cnezi. Nu a ieșit din Vidin cu ajutor extern, așa cum se inoculează în text; ci el era din Vidin iar armata aceea erau oamenii săi. Mai încolo, descendentul său este maghiarizat, implicat în uneltiri pentru putere în administrarea ungurească și chiar premiat de către aceștia cu o stăpânire locala. Nici vorbă de români, însă.

Știu la ce vă gândiți acum

Că dacă nu era vorba de românitate / românism, totuși, oamenii aceia, cumani, pecenegi, blaci, majoritar slavi / bulgari, căci erau formați în cnezate - unitate teritorială slavă indiscutabilă, nu puteau fi... proto-români?

Adică nu chiar români, căci nu vorbeau nici limba, nu aveau nici nume cu iz românesc / latin, dar s-au românizat treptat sub valurile de vlahi, devenind ei înșiși români. E drept că în lipsa slavilor noi nu ne-am fi format niciodată ca români - nu se poate vorbi de români inaintea venirii lor, secolul 6, nici măcar adepții teoriei continuității daco-romane nu ar putea spune asta. 

La o adică, nici ungurii de azi, slavizați la maxim, inclusiv in vocabular cât și genetic, nu ar corespunde cu ungurii războinici ale secolelor 10 și 11, ba mai degraba localnicilor slavi. 

Ce ne facem? Nu știu, dar eu pot să spun ce nu ar trebui să facem. Nu ar trebui să jonglăm cu definiția termenilor, acest obicei mânuit azi cu repeziciune de către cultura neo-marxistă woke din Vest. Nu putem nici să lărgim înțelesul prea mult, devenind vagi atunci, nici să îl restricționăm, devenind excluzivi pe nedrept. Lucian Boia are într-adevăr un fel anume de mânui cuvintele; știe, la o adică, cum să împartă și varza și capra, să împace atât pe român cât și pe ungur, doar din cuvinte. Așa că el, cu limbaj demn de Horoscop sau de oracol grecesc, ambiguu și totodată precaut, ne spune în deschiderea cărții:

Originile sunt o preocupare majoră a românilor. În asemenea măsură, încât trecutul pare uneori pentru ei mai important decât viitorul. Când, cum şi unde s-a format poporul român? Caresunt elementele lui componente? La aceste întrebări, mitologia răspunde mult mai sigur decât o poate face o abordare istorică prudentă şi critică.

Prima dificultate porneşte chiar de la conceptul în discuţie. Ce înseamnă popor? Ce îi uneşte pe oameni într-un popor? Iată un termen destul de vag, care a mai fost, în plus, şi intens politizat. Conceptul antropologic de etnie pare mai adecvat şi mai neutru; dar până la urmă nu operează decât o deplasare semantică, care nu lămureşte esenţialul. Principalul liant este îndeobşte limba, o limbă comună; dar şi sub acest aspect apar tot felul de complicaţii sau de excepţii: un popor poate depăşi limitele unui spaţiu lingvistic, după cum un spaţiu lingvistic se poate împărţi între mai multe solidarităţi etnice (fragmentarea dialectală a limbilor aducând un plus de complexitate). Dar nu este numai limba. Sunt şi alte structuri, sociale şi culturale, care încheagă un popor. Pot fi ele însă definite cu precizie? Se adaugă – şi este chiar esenţial – un fond simbolic. Un popor (o etnie) se recunoaşte în anume simboluri, repere istorice, culturale şi politice. Mai întâi de toate are un nume! Putem oare vorbi despre un popor, atunci când populaţia respectivă nu are conştiinţa apartenenţei la o comunitate şi când nu se numeşte ea însăşi într-un anume fel? Desigur, dacă vrem, în materie de concepte, putem aproape orice. Este însă corect să ne definim cu precizie opţiunile. Ajunge ca românii să vorbească româneşte pentru a fi români? Atunci, formarea poporului român se reduce pur şi simplu la formarea limbii române. Devine o problemă strict lingvistică. Dacă pretindem însă şi alte repere comune, lucrurile se complică. Când ajung românii să-şi spună cu toţii români, să se considere un corp comun, distinct de celelalte entităţi etnice? Nu este uşor de spus. Şi scoţienii vorbesc englezeşte, fără a fi englezi. Ei sunt britanici, dar aici ajungem la conceptul de naţiune, concept politic modern care înglobează şi depăşeşte semnificaţiile strict etnice (suveranitatea poporului potrivit principiilor democratice, ideea statului-naţiune, „sacralizarea” naţiunii care subordonează toate celelalte valori şi structuri…). Este uşor de spus când s-a afirmat naţiunea română (ca mai toate naţiunile europene, în secolul al XIX-lea), dar mai greu de definit etapele formării poporului, pentru simplul motiv că „poporul” este un concept mai vag decât „naţiunea”. Moldovenii sunt parte alcătuitoare a naţiunii române, nu în mai mică măsură decât „muntenii” – românii din Ţara Românească. Până în secolul al XIX-lea, ei nu numai că au avut statul lor şi istoria lor distinctă, dar nici nu şi-au spus români, ci moldoveni. Altminteri erau foarte apropiaţi – şi conştienţi de acest fapt – prin limbă, cultură şi alte forme de solidaritate de ceilalţi români. Din perspectiva actuală, sunt români, fără îndoială. Dar din propria lor perspectivă, cu secole în urmă?

Dan Alexe, lingvistul obsedat de istorie orientală, ne spune însă brutal, bazat pe alt lingvist celebru: un popor este un grup de oameni cu un dialect si cu armata. Două cerințe: nici măcar o limbă, este îndeajuns un dialect, căci, cu armata, se poate impune atât limba cât și organizarea asupra celorlalți. Fără ele, nu exiști ca popor.

Lucian Boia "vrăjește"; Dan Alexe taie din plapumă. Primul crede în geto-daci și în continuitatea românilor; al doilea nu și explică limba și obiceiurile românilor ca fiind balcanice, influențate puternic de Orient.

Poporul român, deci, trebuie să vorbească limba română, trebuie să aibă oarecum aceleași obiceiuri și mentalități, aceeași religie și, dacă sunt disparați, o legătură între comunități. Toate acestea existau la triburile ungare, conform Gestei.

Gelu blacul, Menumorut turcofonul și Glad bulgarul nu îndeplineau niciuna dintre aceste cerințe. Cei trei nu pot să fie considerați duci români sau proto-români, cât și așezările lor românești sau proto-româneși, chiar dacă locuitorii aceia au devenit români mai încolo. Țările lor, de mărimea câtorva județe, sau poate chiar mai puțin de un județ, nu aveau nici alianțe și nici tratative împotriva invadatorilor ce se scurgeau în țara de peste pădure din partea de Nord Vest. De fapt, manuscrisul ne scrie că urmașii lor s-au maghiarizat și, de altfel, sunt tratați ca fiind... de-a ungurilor, cu descendenți maghiari implicați în intrigi pentru putere în statul maghiar. "Luptele" erau mai degrabă politici ce se întindeau pe zeci de ani, finalizându-se cu asimilări sau înglobări. 

În ce privește pe Menumorut, treaba e simplă: manuscrisul se numește Faptele ungurilor, îl menționează pe Menumorut de nenumărate ori, inclusiv nominal, ceea ce la alte popoare inamice nu le sunt menționați liderii, și era cunoscut printre unguri ca Menu - Morut, pentru că avea mai multe drăguțe - asta semnificând o petrecere îndelungată la curtea sa. Era cunoscut printre unguri - era ungur, care va sa zică, la fel cum secuii și cumanii de dinainte erau inglobați în națiunea maghiară. Menumorut este ungur, poate să fie foarte lesne revendicat de unguri, la fel cum i-au revendicat pe mulți alții (până și pe Ștefan cel Mare al lor, care nu vorbea maghiară și nu era ungur și nici măcar nu îl chema Istvan).

Și totuși, cine erau locuitorii?

Cei trei duci despre care am citit povești patriotice comuniste erau, totuși, elita. Iar elita, la început războinică și apoi aristocrată, putea să difere mult de băștinași. Da, unul e bulgar, unul e turcofon cu sprijin colonizator grecesc iar celălalt un trib nomad războinic asiatic - toți sunt veniți de undeva. Cel mai suprinzător lucru este mesajul liderului ucrainean:

Dar l-au rugat pe ducele Almus, că părăsind pămêntul Galiciei, să descalece dincolo de pădurea Houos, spre apus, în pămêntul Panoniei, care mai înainte a fost pămêntul regelui Athila. Şi lăudau pămêntul Panoniei, că e bun peste mĕsură, ḑiceau adecă, că aici se întrunesc isvoarele renumite ale apelor Danubius (Dunărea) şi Tyscia (Tisa) şi alte isvoare foarte însemnate pline de pesci buni. Pe care pămênt locuesc Sclavi, Bulgari şi Blachi şi păstorii Romanilor, pentru-că după moartea regelui Athila, Romanii ḑiceau, că acest pămênt al Panoniei este păşune, pentru că turmele lor păsceau pe pămêntul Panoniei. Şi se ḑicea cu drept, că pămêntul Panoniei este păşunea Romanilor, pentru că şi aḑi Romanii pasc în bunurile Ungariei.

Apar acei blachi, traduși întotdeauna cu vlahi, chiar și mai penal, direct în români, însă apar și păstorii romanilor (în latină: sclauij, Bulgarij et Blachij, ac pastores romanorum). Dovada că blachii nu erau vlahi este simplă și brutală: dacă ar fi fost unul și același popor, de ce sunt menționați separați? 

Despre păstorii romanilor putem observa următoarele:

• în primul rând, nu erau blachi
• erau asociați cu romanii, pe care îi serveau (plăteau taxe)
• ca urmare de mai sus, nu aveau formațiune statală
• implicit, nu aveau armată, motivul pentru care erau menționați lângă ceilalți care erau luptători, era fie datorită numărul lor numeros, fie faptului că erau sub protecția romanilor (Imperiului Roman, care încă avea influență în Panonia) - deci ar putea genera un conflict cu ei, fie că erau o mină de aur, adică bun de exploatat prin taxe
• în ultimul rând, cel mai surprinzător, este că erau plasați în... Panonia, din două motive simple: unul pentru că fix așa ne spune textul, localizând perfect zona prin râuri, iar al doilea, pentru că acea câmpie era loc bun de pășune, în timp ce Transilvania era împădurită

Acum, să vedem dacă îi putem considera români sau măcar proto-români:

• dependența lor de romani semnifică mai degrabă raporturile socio-economice și nu etnia; puteau să aibă orice etnie posibilă
• mai ales, asta denotă lipsa de organizare statală / administrativă și dependența de alții
• vlahii erau cam întinși peste tot prin Balcani, deci trebuie să fi fost și în Banat și câmpia Panoniei
• vorbeau limba romanească / latină deja, dat fiind secolul 10, iar apartenența lor către romani trebuie să fi presupus asta
• foarte probabil se considerau "cetatenii Romei", cand erau intrebati, și când să se înțeleagă întrebau știi românește? vorbe care le-au adus numele
• nu numai atât, cronicarul face confuzia cu "romanii" (fara â) din secolul lui, care era 12, adică românii, spunând că își pasc oile până în ziua de azi pe pământul Ungariei (Panoniei)

în concluzie, da, este vorba de vlahi, cu micul detaliu că nu erau în Transilvania, ci în Panonia! De fapt, dacă cineva ar deschide o hartă de relief (un google maps), s-ar putea observa din satelit care sunt locurile de pășunat. 

Şi li-au ḑis adecă, că pămêntul acela ar fi foarte bun şi acolo curg la olaltă cele mai însemnate isvoare, a căror nume e precum ḑiserăm mai sus: Dunărea, Tisa, Wag, Morisius (Mureş), Crisius (Criş), Temus (Timiş) şi altele, care şi mai înainte a fost pămêntul regelui Athila, şi după moartea lui principii Romani au ocupat pămêntul Panoniei, până la Dunăre, unde şi-au aşezat păstorii lor. Iar pămêntul, care zace între Tisa şi Dunăre, l-a ocupat sieşi Keanus, marele duce al Bulgariei, strămoşul ducelui Salanus, pănă la marginile Ruthenilor şi Polonilor, şi acolo a colonisat pe Slavi şi Bulgari. Iar pămêntul, care este între Tisa şi pădurea Igfon, care zace spre Erdeuel (Ardeal), dela fluviul Morus, pănă la fluviul Zomus (Someş), l-a ocupat pentru sine ducele Morout, al cărui nepot s'a numit prin Unguri Menumorout, pentru că avea mai multe drăguţe, şi pe pămêntul acela locuiau ginte, cari se numiau Cozar.

Din nou, aflăm de influența romanilor în regiune, însă mai degrabă pășunea Panoniei, plină de ciobani vlahi. În Panonia mai erau și bulgari, ba chiar unul cu denumire latinească (Salanus). Iar zona Bihorului, a ducelui Menumorut, era locuită de... cozari. Adică ungurescul khazari, ei având obiceiul să transforme pe a în o. În Ardeal trăiau khazarii. 

Este uimitor că, făcând abstracție de confuzia cu blachii, istoricii români și-au pus speranța în păstorii romanilor; dar tărășenia se întoarce împotriva lor, căci păstorii erau în Panonia, nu în Ardeal, iar denumirea lor generică se referă la faptul că nu erau organizați în țară. 

Şi când a sosit, a vorbit mult domnului seu despre bunătatea acelui pămênt, că acel pămênt este udat cu ape de cele mai bune, a căror nume şi folosinţă le-a spus pe rând, şi că din năsipul acelora se culege aur, şi aurul acelui pămênt ar fi. cel mai bun, şi că acolo s'ar scoate sare şi materii sărate, şi locuitorii acelui pămênt ar fi cei mai ticăloşi oameni în toată lumea, căci sunt Blachi şi Slavi, pentrucă n'au altă armă, decât arc şi săgeată, şi ducele lor Geleu ar fi puţin statornic, şi n'are la sine militari buni, şi ar cuteza a se opune cutezanţei Ungurilor, fiindcă sufer multă nedreptate dela Cumani şi Picenaţi.

Aici e vorba despre pământul de dincolo de pădure. În latină este așa:

et habitatores terre illius uiliores homines essent tocius mundi. Quia essent blasij et sclaui, quia alia arma non haberent, nisi arcum et sagittas, et dux eorum geleou minus esset tenax et non haberet circa se bonos milites, et auderent stare contra audatiam hungarorum, quia a cumanis et picenatis multas iniurias peterentur.

Ironic, cei mai inferiori din toată lumea ar fi o descriere perfectă pentru români în orice perioadă istorică. Însă, nu trebuie să mergem cu ipoteza prea departe; nu sunt menționați nici vlahi (blachii sunt alt popor, după cum vom vedea mai jos), nici moldoveni, nici păstori romani, nici romani, nici români.

Într'aceste ducele Salanus, când a înţeles despre puterea şi faptele Ungurilor, s'a temut ca nu cumva, conduşi de mânie, să-l alunge din ţara sa. Atunci consfătuindu-se cu ai sei, a trimis soli la împĕratul Grecilor şi la ducele Bulgarilor, să îi dee ajutor, spre a lupta contra lui Arpad, ducele Ungurilor.

Acestea erau forțele vremii: ducele Salanus al slavilor și Bulgarilor din câmpia Panoniei, care poartă un nume latinesc; împăratul Greciei (al Bizanțului); ducele Bulgarilor (plasat la sud de Dunăre, se-nțelege). Din nou, nu apare nicio putere militară angrenată în alianțe pe nume latinesc, dacic, daco-roman, vlah, român. 

a eşit înaintea lor Glad, din a cărui seminţie s'a născut Ohtum, ducele acelei patrie, cu mare oaste călăraşă şi pedeastră cu ajutorul Cumanilor, Bulgarilor şi a Blacilor (blach, vlach, valach, român). 

textul inițial este:

Et cum uellent transire amnem temes uenit obulam eis glad, a cuius progenie ohtum descendit, dux illius patrie cum magno exercitiu equitum et peditum, adiutorio cumanorum et bulgarorum atque blacorum.

Ajungem din nou la învârteala făcută de translatorul român; eliminând însă adăugirea sa care traduce în mod favorabil pentru naționaliști blac -> vlah -> român, nu avem nicio mențiune despre vlahi sau români. Ce este interesant este că însăși blachii erau mai prost organizați decât ceilalți. Cu un paragraf mai jos, se spune că

şi în acel rĕsboi au murit doi duci ai Cumanilor şi trei Knezy ai Bulgarilor, chiar şi Glad

cronicarul considerând nenecesar să menționeze vreo căpetenie blacă, ori că nu o fi existând (iar asta dă iarăși apă la moară celor care traduc blac în vlah) ori că erau cu mult mai neimportanți decât ceilalți, bulgari și cumani. 

CAP L. Despre devastarea Panoniei.

Atunci ducele Arpad şi nobilii sĕi, plecând din Ecilburgu cu a treia parte a oştirei sale, şi-a aşezat oastea lângă câmpul fântânei sărate (Sóskút), de aicea călărind au sosit la muntele Bodoctu (Bodajk). Iar ducele Arpad a dat, spre rĕsărit, pădure mare lui Eleudunec, tata lui Zolsu, care pădure acum se numesce Vertus (Vértes) dela scuturile, ce le-au lăsat acolo Theotonii. La poalele acelei păduri, lângă balta Ferteu (Fertö), a zidit după un timp îndelungat Sac, nepotul lui Zobolsu, o fortăreaţă. Ce să mai ḑic? Iar ducele Arpad şi militarii sei mergênd pe lângă muntele Sant-Martin şi-au aşezat oastea, şi au beut atât ei, cât şi animalele lor din isvorul Sabaria (Szombathely). Şi urcându-se pe munte, şi vĕḑênd frumseţa pămêntului Panoniei, s'au bucurat mult, şi plecând de aicea, au ajuns până la Raba şi Rabucea (Rábcza). Au devastat ginţile şi ţerile Sclavilor şi Romanilor, şi au ocupat provinciile lor. Dar au năvălit cu atacuri numeroase şi asupra marginilor Carinthienilor moravieni, cărora le-au ucis multe mii de oameni prin tăişul săbiei şi le-au dărîmat cetăţuile, şi le-au luat provinciile în posesiune

Un posibil indiciu despre români, țările slavilor și romanilor, este plasat în Panonia. Nu în Transilvania. Dar se explică imediat: este vorba de partea vestică a Ungariei, către italieni și către Imperiul Roman de la Apus - adică nemții, doar că sub nume de roman. Mai încolo apar și moravienii (cehii) - deci, nu este vorba de români.

Atunci ducele Menumorout, lăsând mulţimea militarilor îndărăt, în fortăreaţa Byhor, fugind el însuşi împreună cu soţia şi cu fiica sa, dinaintea lor, a început a locui în dumbrava Ygfon.

Pădurea Igfon este speculată foarte inteligent aici, iar "vânătorile" ungurilor, similar cu vânătoarea lui Dragoș, erau echivalentul descălecatelor (colonizărilor) noastre. Țara Călatei, din acele vremuri, 4 secole înaintea Moldovei lui Dragoș și a lui Bogdan, era colonizată de unguri. Atât de colonizată încât existau proiecte de autonomie cum sunt pentru Secuime azi. În alte cuvinte, ungurii sunt locuitorii zonei. 

Discuția s-ar putea continua la nesfârșit; ideea importantă ce reiese aici este: nici urmă de românitate! Transilvania, țara de dincolo de pădure, este țara situată la est, căci ungurii priveau din câmpia Panoniei, și nu invers, cum minte cu nerușinare Lucian Boia! Ardeal - înseamnă același lucru în maghiara veche, care, tradus în limba oficială a regatului Ungar, latina, devine Transilvania. În Gesta este denumită ultra siluana. Revenind la cele trei afirmații bazate pe Gesta, nu, românii nu puteau fi primii, nu erau organizați în state la venirea ungurilor, iar cei câtiva menționați, nu erau în Transilvania, ci în câmpiile Panoniei, sub administrație romană, așa cum este și logic!

Despre unguri și români

Ce putem observa din text sunt niște nestemate: 

• ungurii din acea vreme, 1200, se considerau un popor razboinic. Acum că erau sau nu, discutabil, dar foarte probabil că erau mai razboinici decât alții, care erau simpli mineri sau crescători de animale, ușor de înrobit / taxat, ca vlahii, de exemplu
  
• echipamentul de luptă era, bineînțeles, calul și săgeata, însă, tulburator, deja copiau (cum copiaseră în întreaga lor instorie) Vestul, prin cumpărarea unei baliste - iar pe Glad îl desconsiderau cum că avea doar arcul și săgeata
  
• atât de aroganți erau încât revendicau false continuități de la sciți sau Attila; aveau povești cu scalpări de inamici cât și succesuri războinice răsunătoare - foarte probabil mituri - vroiau, deci, sa se impuna ca razboinici, sub orice forma, si foarte probabil aceasta predilectie este copiata de la Vestici, din nou, pentru ca ei cazusera intr-o Europa Medievala unde razboiul este o afacere
  
• erau foarte bine puși la curent de vecini și de orice situație politică: știau de triburile din jur, italieni, greci, germani etc, de orașe, de regate, ceea ce denotă alianțe militare și o faima ieșită din comun; aveau balista, desigur, neadusă cu ei din stepe, ci cumparată de la italieni - deci negoțul era pus la punct; dinainte să fi ajuns în Panonia erau angajați ca mercenari călăreți, deci serviciile erau deja stabilite
  
• erau creștinati complet, cu un aparat religios bine pus la punct; nu doar că credeau că Domnul i-a ajutat în bătălie, dar erau abili îndeajuns să interpreteze prorociri biblice: și locul unde va călca piciorul vostru al vostru va fi, ei, fiind, bineînțeles, poporul sfânt, și anume Israel
• pretinsele legături de sânge cu sciții și Attila, biciul lui Dumnezeu, se foloseau și mai mult decât simple legende: ca pe o justificare politică de a lua pământurile "înapoi"; sunt, de fapt, echivalentul continuității daco-romane la români
• știau exact marginile hotarelor lor, bazate pe elemente de relief, în special râuri; deci, aveau un mecanism de colectare a taxelor foarte bine pus la punct și știau exact ce și când însemna să meargă la prăduit (peste hotar), plus că se foloseau de râuri ca apă de băut pentru ei și caii lor
  
• iar ca ultimă notă, ușor ironică, se poate vedea "aproprierea" culturilor și etniilor; căci autorul nu pregetă să-i considere pe cumani ca unguri, sau măcar de-a ungurilor, mentalitate ce datează până în zilele noastre: tot ce s-a construit mai de soi este făurit de noi, ungurii, nu de alții. Naționalistii de azi revendică până și cumanii Olteniei sau iașii Moldovei (cei care au clădit Iașiul) ca unguri, sau chiar pe Matei Corvin, schimonosindu-i numele cu un -dy la sfârșit (Huniady), ca să-i demonstreze maghiaritatea; în rest, cam toți liderii cunoscuți medievali au nume slave, ca Ladislau, iar Istvan (Ștefan cel Mare) nu era maghiar, nu vorbea maghiara și nici măcar nu îl chema Istvan!
  

În contrast, românii sau vlahii, să zicem, nu sunt mentionați deloc, pe simpla logică că dacă nu ai armată nu exiști. Războaiele sunt cele care crează istoria; în lipsa lor, sau cel puțin în lipsa unei armate, nu se poate vorbi nici măcar de locuitori. Ciobani, văcari - aceștia erau nomazi, oameni ușor de curățat de pe pășune, pentru instalarea adevăraților cetățeni. Aceeași mentalitate de trimitere a oamenilor să plimbe ursul mai încolo s-a transmis de-a lungul secolelor până în Transilvania medievală celor trei națiuni privilegiate; însă timpurile s-au schimbat. Oamenii aceia s-au înmulțit, s-au așezat la vatră, au făcut sate și așezări, ba chiar târguri, nu mai puteai în lipsa gestionării să-i înlături atât de ușor, adică în afara unor deportări sinistre sau chiar genociduri.

Dar eu ma avânt să spun următoarele:

• vlahii erau în campia Panoniei, lucru confirmat nu doar de Gesta, dar și de alte documente
• nu numai atât, însuși ungurii, manevrând masele de ciobani / mineri / agricultori, au deschis porțile Transilvaniei pentru aceștia, lucru din nou menționat în documentele lor ale secolului 12-13, căci altfel, de ce tu, ciobanul, te-ai muta într-o țară împădurită, săracă în pășuni? 
• în sângele de ungur circulă sânge de român, căci naivii adepți ai sângelui nobil albastru iși primeau palme în bot cu fiecare test genetic, sferturi de balcanitate și românism, în special cei din zona Banatului / sudul Ungariei; și e valabil și invers
  
• singurele zone nobile, să zicem, și foarte probabil pecenege / cumane în natura, erau cele din zona Hunedoarei și Făgărașului, nobili români vechi, ce au dat naștere Corvineștilor, căci tabloul complet al românilor nu se rezumă la vlahi, niște bieți ciobani, ce au dat totuși limba tuturor, ci și la slavi / cumani / pecenegi și altii; motivul este simplu: un oarecare adăpost oferit de munți cât și minele de sare / aur ce îi îmbogățea.
  

Practic, vlahii au fost conditionati de unguri, ca niste adevarati români sub vremuri si nu la carma lor, neluptandu-se cu acestia sau opunand rezistenta. Regatul maghiar era vast; colonii de sasi, secui, teutoni si ciobani romani era regula acelor secole, intr-o expansiune imperiala copiata de la Vestici ale caror limba, latina, o foloseau, ungurii incercand sa se aseze la butoane.

Legaturile dintre unguri si vlahi nu au fost eroice si "pentru pamantul neamului", mai ales ca vlahii nici macar nu aveau identitatea de români sau vreo tara a lor sau vreo armata a lor; erau mai degraba financiar-economice: nu te lasa italianul in pace si tot creste taxa pe cas? Poftim la noi, aicea, tocmai ce populam o tara, ai minim 5 ani scutire de taxe, iar dupa aceea va fi bine, nu va fi rau (sa zicem). Similar cu sasii si secuii, strategii de afaceri cunoscute de Vestici si repede copiate de catre unguri: colonizari intr-un spatiu viran, numai bun de taxat mai apoi.

Problema nu se pune aici de cine a fost primul; intrebarea este cine era la butoane de i-a adus pe toti acolo, vlahi, sasi, secui... tigani, caci in mod clar Transilvania era sub gestiune mixta, ungureasca-austriaca, influenta culturala ungureasca in excelenta, de la inceputurile ei, care incep cu secolul 12, pana la Marea Unire a secolului 20.

Despre blachi

În Gesta nu sunt numiți Olacis, Olacorum, Walachi sau Valachorum. Sunt numiți blacus, blacorum, Blachij și blasij, ultimul fiind un termen diferit dar totuși asemănător. Chiar pădurea sau țara se numește terra blacorum. Tărășenia se explică numaidecât: în secolul 12 când a fost scrisă Gesta Hungarorum erau deja vlahi în Ardeal. Cronicarul insuși face confuzia între cei doi termeni, confuzie perpetuată de aproape toți, în special de către istoricii români, fiind în favoarea lor, la care se adaugă și protocronismul.

De altfel, toate articolele și tezele scrise de români mai încolo, de exemplu, pagina de pe wikipedia a Gestei, ba chiar și de către unguri, traduc blac ca vlah, ba chiar, și mai îngrijorător, direct în român!

In mod sigur Sylva Blacorum nu este "padurea vlahilor", vlahii fiind pur pastorali si nomazi sau semi-nomazi, ci blachii aceia erau vreun trib razboinic obscur. Nu mentionezi figuranții și nimicurile intr-o cronica; mentionezi pericolele sau barosanii. Daci liber sau popor turcic? Nu stim. Nu stim nici daca au vreo continuitate genetica sau au devenit extincti intocmai ca hunii lui Attila sau a altor multe popoare disparute fara sa lase vreo urma. 

Regula ar fi următoarea: un trib prea războinic ar speria și ar pune pe fugă băștinașii; trebuie, deci, făcută o anumit echilibru, de presiune asupra lor să muncească și să plătească dări, dar și reguli bune și aprecieri bine stabilite și urmate. Dacă te apuci să dai cu biciul și să violezi femeile pionii ori fug ori se demoralizează. În lipsa muncii lor, elita războinică nu poate ajunge aristocrație niciodată și se stinge de una singură, posibil ca chiar să moară de foame. La o adică, însăși ungurii au fost alungați din Ardeal pe motivul opresiunii și violenței lor.

La o căutare a acestor oameni pe internet, găsim niște site-uri obscure cu informații preluate din pagini defuncte de wikipedia:

Blac People

The Blacs were a people mentioned by several medieval authors. They did not leave any written material and their ethnicity is not clear from the contemporary chronicles. They were referred to as Blachorum, Blacorum, Blachos, Blachi. The term Blakumen or Blökumen might refer also to them. The majority of historians identify them with Vlachs but there are authors who suggest a Turkic origin. According to historical sources, found below, they lived somewhere around the Ural Mountains and the Volga River and then traveled west to the lower Danube area during the Migration Period.

Historical References

The writings of William of Rubruck from the mid 13th century present some of the Blacs as still living beside the Bashkirs (Pascatir) east of Great Bulgaria and the Volga River. He writes that the Tatars call them Illacs because the Tatars can not pronounce the letter B. Some of the Blacs migrated west with the Huns, Bulgarians and Vandals earlier and settled somewhere in the lower Danube area: from them come those who are in the land of Assan, those provinces from Constantinopole (westward) and which were called Bulgaria, Blackia and Sclavonia were provinces of the Greeks p130. He writes that they were Christians (at least one of the branches).

Anonymus in his work Gesta Hungarorum written in Latin around 1200 mentions the Blacs several times as living in Pannonia and Transylvania.

Several documents issued by Andrew II of Hungary between 1222 and 1224 mention some property names in southern Transylvania which bear their name ( Golden Bull of 1222, Diploma Andreanum: ' Terra Blacorum' (Land of the Blacs); Silvam Blacorum et Bissenorum (The Forest of the Blacs and Pechenegs)).

Simon of Keza wrote at the end of the 13th century the Gesta Hunnorum et Hungarorum. In it he mentions both the Blacs (Blackis) and the Vlachs (Vlahis), as such, differentiating them. He writes that the Szekelys (Zaculi) live together with the Blacs (Blackis) and use the Blacs' letters. The Szekelys historically used runes of Turkic origin. The Vlachs did not have a runic script.

Geoffrey of Villehardouin in his work De la Conquête de Constantinople (On the Conquest of Constantinople) written after 1207 about the 4th Crusade names Kaloyan of Bulgaria King of the Blacs. Contemporary papal sources name him ruler of Bulgars and Blacs.

Roger Bacon in his work Opus Majus (1265-1267) writes that the Blacs lived close to the Bashkirs, west of the Ural Mountains and now live on the land of Asen, north of the New Bulgars and between New Hungary.

Abulghazi, a Turkistani writer of the 17th century, calls the Volga Bulgarians olaks or ulaks in his Mongolian stories. Similarly, the Osman Turks called iflak their Vlach and Bulgarian rayas (taxpaying serfs), after they occupied the eastern Roman Empire.

The chapters III. and VIII. of Nestor's chronicle also mention Blacs . (They are coming out of Scythia conquering Bulgarians and Danube Slavs.)

The Persian historian Fazel-ullah Raŝid ( Rashid-al-Din Hamadani) also writes about the kara-ulagh people, who were dispelled by the Tatars in 1240, near the river Olt, when they invaded the country Bazaram.

In 1626, the Hungarian chronicler Gergely Pethő (c. 1570-1629) also writes about a 1198 military campaigng of king Emeric against the Bulgarians and Vlachs (probably Blacs).

Fără doar și poate sunt aceiași menționați pe piatra funerară scandinavă, în zona Moldovei,  denumiți aici Blakumen / Blökumenn și, desigur, sunt revendicați din nou(!) de către istoricii români ca fiind vlahii medievali. Însă ce vlahi, ciobani români, pot exista în secolele 11-13, când Moldova însăși a fost stabilită în secolul 14, cu ajutorul Ungariei? Sunt interpretați ca cumani, logic, dar și ca însemnând oameni negri, de data asta fără nicio logică. Dar izvoarele scandinave ne deschid alte ipoteze: trib scandinav, căci vikingii pornisera cu hăt, mult înainte, 300 de ani, cu sabia în mână, până în Irak și înapoi. Ce ar mai conta un detur de câteva zeci sau sute de mile, mai la stânga, așa? În plus, scrierea runică ar fi provenit de la ei. Vikingii scriau, atât pe piatră cât și pe lemn. 

Că veni vorba... asta e cel mai puternic argument în ce privește distincția lor față de români: scrierea runică. Simon de Keza spune că secuii, trăind printre blachi, au luat de la ei scrierea runică. Doua origini au fost găsite: una turcică, deci e vorba de rune turcice, iar cealaltă, de la... varegi, care erau numaidecât un trib nordic, viking. 

Acum, că veni vorba de vlahi, neam de neamul lor de ciobani nu a avut scriere și, în niciun caz, caractere runice. Secuii nu au cuvinte românești în vocabular, iar minunile genetice a ultimului secol au dovedit că nu sunt legați de români genetic. 

Din nou, aceeași manevră: peste tot unde apar blachi aceștia sunt traduși ca români. Confuzia datează de secole chiar. Ideea este simplă și convenabilă naționaliștilor români: nu doar că nu am existat, am existat, da, dar nu eram nici mațe-fripte, ci îi învățam pe alții cum să scrie. 

Despre scrierea runică a secuilor puteți citi aici:

• Rovás, The Székely-(Hungarian Runes)
• Scrierea runică maghiară veche 
• Rovásírás – scrierea runicã la secui

iar chestiunea e clară: însăși denumirea alfabetului are etimologie uralică, deci ungurească, și a dat la absolut toate națiunile vecine, ca cehi, ruși, polonezi, inclusiv la români, cuvinte ca răboj și răvaș. Deci, invers. 

Multe întrebări

se nasc, căci naivitatea e mare iar românul riscă să fie văzut ca un african-american ce crede că era rege sau un țigan care se crede faraon, înainte ca, bineînțeles, alții să le distrugă lor bunăstarea, din invidie și răutate. 

Întrebări bune se pot pune pe seama chestiunii discutate în articol, deși românii le-au răspuns deja înainte să le pună alții lor:

• Cu ce ne-ar afecta asta pe noi ca romani?
• Cu ce ar afecta Transilvania?
• Ar putea sa schimbe ceva in prezent?
• Cum i-ar afecta pe unguri și istoria lor?
  
• Cine ar putea si cum sa beneficieze ceva din asta?
• Noi, românii, am fost / suntem majoritari și în Secuime?
• Nu ne-ar discredita pe noi, românii, toată tărășenia asta?
• Că veni vorba de negri și cultura woke, este cumva "we wuz kangs"-l nostru?
• Care ar fi cea mai decentă atitudine a noastră legată de subiect? Nu de alta, dar până și un "demistificator" ca Lucian Boia zice de cnezatele "românești" din Ardeal. 
• Cum ai gestiona o discuție între niște oameni capabili să pună mâna pe topor și să scoată afară din sat elementele așa zise alogene (vezi extrem de recentul Târgu Mureș al anului 1990) și niște oameni care nu pot să perceapă țara mai mult decât o casă / autovehicul (vor să ne fure Ardealul)?
  
• Ce ne facem?

Ambele tabere uită lucruri esențiale: ne înrudim de la primele mese festive cu brânză valahă ale războinicilor unguri. Istoria noastră e împreună, căci vlahii au pășit prima oară in Transilvania aduși de ducii maghiari, iar cel mai luminat rege al lor a fost de obârșie românească. Cumanii, războinicii asiatici, s-au integrat în ambele popoare, atât români cât și unguri. De ce nu am putea să spunem că și vlahii Panoniei s-au asimilat în unguri, la fel cum au dat limba poporului român, de exemplu? 

Cum poți să le mai iei acum românilor mitul fondator daco-roman? Că e, cel puțin în parte, ungaro-valah? Că nu poți să vorbești de Transilvania fără unguri? Dacă aș putea să împac pe românii ce citesc aceste rânduri aș spune următoarele: dacă prorocirea ungurilor era că unde iși vor pune piciorul pământul va fi al vostru, prorocirea românilor este aceea a lui Iisus: v-a fost dată via dar nu ați lucrat-o corespunzător; ia-tă, voi veni Eu și voi lua via și o voi da altora.