Cea mai tare profetie

La început, trebuie să lămurim niște lucruri. Mai demult, ca orice adolescent, am trecut printr-o criză religioasă, care m-a impulsionat sa studiez asupra religiei, în special al creștinismului. Și dacă este ceva de ce sunt sigur, unul din cele două certitudini personale, este că orice se poate interpreta în orice. Atunci a fost momentul când am renunțat să studiez mai departe. Și am început să-i trolez atât pe creștini cât și pe atei, lol.

Partea din Biblie ce se referă la viitor, adică profeții, este, bineînțeles, Apocalipsa. Dar puțini știu că Apocalipsa a scăpat de a fi considerată apocrifă atârnând de un singur fir de păr. Cumva, a fost introdusă în Biblie, iar asta, cred eu, pe considerente psihice. Pentru că creștinii, ca orice oameni, sunt sensibili la secrete, la paranormal, la căutarea și descifrarea "căii celei drepte", exact cum am căutat și eu și poate încă mai caut. De fapt, psihologia creștinului este una de a încerca să controleze viitorul. Tranzacții cu Doamne-Doamne, gen, mă las de fumat dacă iau examenul mâine, sunt la ordinea zilei. Iar să știi să interpretezi "semnele" și să știi ce se va petrece în viitor e cireașa de pe tort, iar câteodata, să controlezi viitorul nu înseamnă neapărat să îl controlezi cu adevărat: este destul doar să-l identifici și să-l urli în gura mare pe internet. De-aia avem noi astăzi, în secolul curent, retarzi creștini care ne explică treaba cuptorului cu microunde, vaccinurilor și a francmasonilor care luptă împotriva lui Iisus însuși, folosind tehnologie extraterestră.

Mă face să râd când îmi amintesc de o întâmplare. O femeie, utilizator al forumului creștin-ortodox, dupa ce mi s-a prezentat on-line, a ținut să afirme: "...și eu cred că trăim vremurile din urmă". Au fost inteligenți cei care au apărat Apocalipsa și au susținut să intre în Biblie. Iată o creștină, ca mulți alții, afectată de mania teoriilor conspiraționiste. Eu, din câte am citit Apocalipsa, nu am văzut niciun semn că trăim vremurile cele din urmă. Sunt multe interpretabile, de exemplu, ca numărul fiarei 666, care chiar se regăsește pe toate codurile de bare, exact cum este specificat în carte: nimeni nu poate vinde și cumpăra fără a utiliza numărul fiarei. Alții au interpretat că lăcustele ce decimează oamenii ar fi elicoptere. Dar toate astea sunt cam trase de păr, ceea ce sugerează ori că nu "trăim vremurile de pe urmă", ori că Apocalipsa, ca și Biblia este o carte pentru copii, scrisă în pilde obscure, tocmai pentru a fi interpretate. Orice poate fi interpretat ca un fapt, iar cu puțină imaginație, mai apoi, în exact contrariul acelui fapt.

Apocalipsa nu este singura carte care conține profeții despre viitor. Mai sunt și altele. Dar sunt apocrife. Și acum vă servesc pe tavă cea mai tare profeție ever. Și asta doar pentru că are o bază științifică. Este din Cartea lui Enoh și zice așa:

În zilele păcătoșilor anii se vor scurta, sămânța lor nu va ieși la timpul ei pe pământurile și câmpurile lor, toate lucrurile de pe pământ strica și nu vor ieși la timpul lor; ploaia va fi întoarsă înapoi și cerul o va păstra la sine. În acele vremuri roadele pământului vor fi întărziate și nu vor crește la timpul lor, și fructele copacilor vor fi ținute de la timpul lor. Luna își va schimba rânduiala și nu va apărea la timpul ei. Și în acele zile soarele va fi văzut și va călători în timpul serii la capătul marelui car la apus și va străluci mai luminos decăt este rânduiala luminii.

Și acum interpretarea mea: anii se vor scurta datorită slujbelor pe care le au oamenii moderni. E clar că perceperea timpului este un fapt subiectiv și se măsoară în conștient. Cu cât lucrezi mai mult, ai slujbe mai solicitante mental, ești pus mereu pe fugă din cauza orarului și navetei, cu atât ți se pare că "nu ai timp". Lucrul acesta este unul psihologic și s-a pus în evidență de mulți cercetători care au subliniat chiar și slujbe suplimentare care sprijineau pe cei care muncesc incontinuu: livratori de colete urgente, livratori de pizza non-stop, taximetriști, ba chiar și formatori de opinie care îi regăsim în majoritatea emisiunilor la televizor, capabili să îți ofere o opinie fără a ți-o mai forma tu în urma judecării faptelor respective. Restul profeției este partea cea mai importantă: deșertificarea pământului. Soarele va străluci mai tare decât de obicei și va fi posibil de observat seara, când nu e atât de puternic. În ce privește luna, e cam ciudat cum își va schimba traiectoria în jurul Pământului, dar mă face să mă gândesc la fenomene fizice ce deformează imaginea ei pe cer, probabil din cauza gazelor de seră, fenomene optice, ca acelea care se formează în deșert sau deasupra flăcărilor unui foc de tabără. În aceeași carte se spune că corpurile cerești nu se vor abate de la rânduiala lor în veci, ceea ce pare plauzibil din punct de vedere rațional.

Și acum, baza științifică: în 2050, cel mai aspru an va fi mai cald decât cel mai călduros an din prezent. Din cauza emisiilor cu efect de seră. Chiar dacă am opri funcționarea tuturor mașinilor din lume în acest moment, tot nu am putea evita catastrofa, doar amâna-o. Citiți mai multe aici: By 2047, Coldest Years May Be Warmer Than Hottest in Past, Scientists Say.

Aceasta este cea mai viabilă profeție pe care am găsit-o până acum și, ciudat, nu a fost din Apocalipsă, care are toate certificatele de încredere. Acum voi spune câteva cuvinte și despre profeții, doar pentru a încheia într-o notă obiectivă, pentru a vă lăsa pe voi să decideți dacă eu, la fel cu un creștin, caut să descifrez cheile viitorului și calea cea dreaptă, din dorința de a-l controla, iar în seara asta chiar am dat peste un indiciu foarte grav, sau e doar o simplă coincidență, nedemnă de luat în seamă, interpretată dintr-un text obscur care poate fi interpretat în orice.

Circula o poveste pe internet, cu părintele Arsenie Boca. Cum a venit un bărbat, înalt și robust, la el și l-a întrebat de sănătatea nevestei sale, care tot timpul se îmbolnăvea, și acum i se părea lui că trage să moară. Părintele i-a răspuns, arătându-i un pisc, cum că brazii cei înalți sunt cei bătuți de vânturi, și smulși afară de vijelii, iar boscheții aceia mărunți de lângă ei, deși îi bate vântul, ei rămân mai departe. Și cică nu a trecut nici 3 luni de la întâmplare și bărbatul, care era solid ca un brad, a murit înaintea nevestei, iar ea a trăit mult și bine. Ceea ce s-a îmtâmplat, teoretic, este o profeție care s-a adeverit, iar Arsenie Boca este, probabil, cel mai popular profet recent al ortodocșilor.

Acum să revenim pe plaiul statisticii: toți misticii vorbesc în pilde. Ambiguu și interpretabil, exact ca gura Pythiei. Biblia este scrisă în pilde. Toți marii preoți ai creștinilor vorbesc în pilde și obscurități. Arsenie Boca vorbea obscur și în pilde. Arsenie Boca era vizitat de mulți oameni, să zicem un număr la întîmplare, 20 de oameni pe zi. Asta vine 7300 de oameni pe an. Adică mii și zeci de mii de oameni. Într-un an. Să zicem că cu toți vorbea în pilde, pe lângă subiect, exact cu bradul de pe pisc și tufișul lui, obscur, ambiguu. Să zicem că toți interpretau două-trei lucruri diferite în non-sensurile lui. Și să zicem, că la un moment dat, unul dintre zecile de oameni care l-au vizitat, pățește un necaz, care automat nu contravine profeției părintelui, ba chiar se potrivește ca turnat. Încet, încet, necazul omului întră pe tiparul profeției. Dar să zicem că nu este la mijloc un om. Totuși, sunt zeci de mii de oameni care au primit "secrete" și le-au fost "ghicit viitorul". Să zicem că sunt 50, pentru că mie mi se pare o sumă rezonabilă din zeci de mii. Iar din acești 50 de oameni, 10 oameni au ajuns să apară în cărți, ziare, on-line, ca mărturii a minunii părintelui Arsenie Boca. Problema paranormală devine foarte normală pe plaiul statisticii matematice.

Mai țineți minte de Matei 13:10?

Romanii sunt de cacat

Ieri, butonam televizorul de pe un canal pe altul. Cumulat, cred că ieri și azi-noapte m-am uitat la televizor cât pentru o lună întreagă. Eu nu mă uit la televizor. Dar acum, eram într-un serviciu de pază și, să zicem, era un fel de musai. Eram puțin-puțin surprins de noutatea evenimentului: vedeam, ca pentru prima oară, dupa un timp ce se măsoară în zeci de ani, programul de dimineață.

Majoritatea erau programe de umplutură, teleshoping, reluări de seriale interminabile, dar... erau și emisiuni. Și am prins chiar două dintre ele (prins, pentru că nu pot să spun că le-am și vizionat) care vorbeau despre aceeași temă: românii, plusuri și minusuri în Europa, sau cât de buni/răi suntem noi de fapt. Și am schimbat. Pentru că nu puteam să le vizionez, întocmai cum oricărui om inteligent nu îi place să se contrarieze cu un idiot. Știam ce o să aud. O să aud că cât de buni suntem noi cu adevărat, dar că avem o imagine proastă pentru că, pentru că, pentru că. Și cât de mult am contribuit noi la Europa, Anglia și chiar America, și pe ce culmi înalte am dus noi slava României.

Unii se precipită cu răspunsul și, chiar afirmă, gravi (de parcă asta e o problemă demnă de seriozitate), că nu poți da un răspuns concret, sau că e chiar foarte greu să îl dai. Alții, împăciutori, la un mod fals obiectiv, împart taberele în două jumătăți egale: și așa, și așa. Bineînțeles, cei mai proști dintre ei, incapabili de a-și vorbi sau scrie corect limba maternă, care nu au citit nicio carte de vreun autor român și care cred că Palade a fost jucător de fotbal sunt... naționaliștii. 

Dar răspunsul e unul simplu. Suntem proști. Suntem oameni de căcat.

Nu stau să vă dau mură în gură toate dovezile. Sunt pe internet. Căutați teme gen:

• statistici despre alcool. Suntem cei mai alcooliști din Europa, de fapt, se transmite deja genetic, cred. Iar spirtul sanitar e la promoție. Uitați de englezi sau germani, că ei sunt niște bețivani, iar noi nu! E un gând cald pentru noi, dar adevărul este că ei practica beția în grup. Noi nu. De-asta la ei este mai mediatizată și mai populară. Și să nu uităm că nemții și englezii  se întorc noaptea acasă, pe jos, în grupuri zgomotoase. La noi se ia mașina. Și se moare. Și îți omori nevasta și copilul, ca apoi să apari la știri că tu ai făcut accident, dar că nemții umblă beți pe stradă
• statistici despre alimentație. Suntem pe primul la decese cauzate de boli cardiovasculare. Diabetul este și el în creștere. Reclama aceea la medicamentul pentru stomac... începe așa: "jambon, sarmale..." este, efectiv, descriptorie pentru români. Ca un neam înfometat și sărac ce am fost, ne luăm revanșa acum, mâncând cât putem și, mai ales, carne! Iar când nu mai putem, luâm medicamente de stomac! Sunt studii care au arătat o dependență între nivelul de inteligență și nivelul de glicemie, lucru ce e logic: ești prost, mânănci fără cumpătare
• statistici despre igienă: poporul care alocă cei mai puțini bani pe produse de igienă. Suntem pe penultimul loc, ultimul fiind luat de Turcia. Asta înseamnă că noi suntem comparați cu țări islamice, cu grupuri etnice gen kurzii, care, de fapt, nici nu sunt practic în Europa!
• statistici despre inteligență: cea mai mică medie din Europa; sistemul de învățământ e la pământ. Până nu acum, recent, lumea se masturba mental cu medaliile de aur luate de olimpicii noștri la olimpiadele de matematică și informatică. Puțini știu însă, că nu există doar o (una) medalie de aur, ci sunt mai multe. Și majoritatea copiilor care ajung acolo sunt medaliați. Iar dacă facem statistica pe medalii de aur, România tot nu e fruntașă, ci pe la mijlocul coadei. Iar medaliile de aur nu constituie un argument concret pentru a verifica nivelul mediu al inteligenței copiiilor țării. Alte statistici, care se fac pe zeci de mii de copii, și se fac inopinat, spun cu totul altceva
• corelația (inversă) dintre gradul de civilizație și gradul de religiozitate - suntem cea mai religioasă țară din Europa
• România, cea mai săracă, cea mai coruptă și cea mai nefericită țară din Europa
• România, țara cu cea mai mică mărime medie la... penis

Bineînțeles că nu chiar toți, dar, nene, eu vorbesc aici de medie și de statistici. Lucruri care pot caracteriza o țară sau un grup etnic, imaginea unui popor. Eu vorbesc aici de dovezi algebrice și raționale. Ceilalți, care sunt oameni, ajung ori să emigreze, ori să li se rupă. Acum câteva luni circula o postare de blog cu titlul "Fericiți sunt cei care li se rupe" unde se descria imaginea românului care era inteligent și educat. Și descria jobul lui, de corporatist, unde nu se stresa deloc, imun la zvonuri de dat afară, imun la protestele bugetarilor (de care am scris altă dată că sunt niște putori care protestează, de fapt, pentru bani primiți moca, pentru că dacă erau bani munciți de bună seamă nu protestau, căci e absurd să protestezi "că vrei să muncești", mai ales dacă provine de la niște români). Și cum ignora el politica și toate regulile socialiste și nu îl interesa. Și ajungea acasă, unde își făurea el o altă lume, cu nevasta lui, cu copilul lui, cu jocurile și serialele de pe calculator, iar din când în când mai mergea și la un meci de fotbal cu colegii. Și i se rupea de lumea reală, iar asta îl făcea fericit.

Dar eu nu o să vorbesc despre oamenii ăștia. Trăiesc în lumea lor, de fapt, și eu trăiesc în lumea mea, care e infinită datorită internetului, și îi voi lăsa acolo. Pentru acolo ei sunt fericiți.

Din două în două ore am patrulare. Trebuie să patrulez perimetrul ce îl am în pază. Așa că, pornesc, cu gândul la cele două emisiuni despre români în Europa. Pro și contra. Suntem buni, așa cum ne-am dori să fim, sau suntem spaima țărilor educate? Mediul e lugubru. E de coșmar. Este curte mare, cu clădiri dezafectate, toate albe. În mijlocul lor, tronează ruinele a unei clădiri ce a fost o moară, mai mare, mai albă și mai scheletică decât toate. Lângă ea, un service auto în paragină. Locul a fost unui om, chiar de peste drum, ungur, pentru că orășelul este locuit numai de maghiari. Ne-a povestit odată câtă viață era acolo. Câți oameni veneau, și la service, și la moară. Până când au venit comuniștii și le-au luat totul. Iar acum e în paragină și continuă să se distrugă, furat de fier de țigani. De 20 de ani omul acela încearcă să-și ia înapoi proprietatea, dar statul nu o retrocedează și, probabil, nu o va retroceda niciodată. Atmosfera îmi amintește de ceva... Îmi amintește de satul unde am făcut o vizită, un sat construit de sași și acum, lăsat în urmă de ei. Când am intrat în sat, parcă am intrat într-o poveste de H. C. Andersen. Case mari, înalte, toate la fel, cu ferestre cu obloane din lemn. Porți mari, de lemn. Însă reversul era că... părăsite de sași, au fost vândute pe prețuri de nimic românilor lăsați în urmă. Și ceea ce am văzut eu... incapabili de a continua nivelul de trai mai înalt care îl aveau germanii, românașii noștri, corciți pe alocuri cu țigani, foloseau doar bucătăria de vară. Bucătăria de vară era separat de casă, era mică, avea două camere de 2 pe 2, și numai bună de locuit. Casa propriu-zisă o țineau închisă sau pe post de depozit de lemne furate din pădure, sau de cucuruz. La fel, coșurile de porumb, grajdurile, gospodăria în general, erau dezafectate. Scoase din uz. Tot satul trăiește pe asigurări sociale și pe lemnul furat din pădure, unde, dacă urci pe o potecă ce duce drept pe coama dealului de lângă sat, poți să vezi vărfuri de dealuri golașe, pline de buturugi ca un obraz nebarbierit.

Și acum îmi dau seama ce popor suntem. Un popor rămas în urmă, dar care va fi mereu în urmă, întotdeauna răcnind pseudo-dovezi de popor curajos și muncitor, doar pentru a închide gura sentimentului de inferioritate ce urlă în el. Întotdeauna sub celorlalte popoare, dar întotdeauna critic, înjurând "norocul celorlalți" și "discriminarea" noastră în Europa. Incapabil de dus mai departe o viață la un alt nivel, chiar dacă le-au lăsat germanii însăși tehnologia necesară. Mereu prost, cu pofte de porc, brutal, violent, legitimat de regimul comunist, a văzut bogății la cei care erau îndeaujuns de inteligenți să le producă: iar aceștia nu erau români. Așa că le-a luat cu forța. Neam de ciobani, agresivi la sărăcie, definiți de balada Miorița, au ucis, furat și aruncat în inchisoare, doar să-și satisfacă pofte animalice și orgolii. Prostia nu se oprește aici: au fost incapabili de a le continua, prea proști să facă ce făceau alții. Iar acum, noi, eu, stau între ruine și meditez, la faptul că nu am fost doar proști, ci și de căcat cu oamenii pe care i-am rănit. Într-adevăr, nu se mai poate plăti jignirea și faptul că i-am spart viața omului de peste drum, fostul proprietar, dar măcar, într-un ultim ceas, un semn de iertare: retrocedarea. Terenul e al lui. Măcar atât. Dar nu se va face. Pentru nu vom evolua. Cei de la putere știu de confiscarea terenurilor, dar nu fac nimic. Sunt proști îndeajuns să nu-și dea seama că retrocedarea e un lucru bun și onorabil, dar, încă pe atât, sunt și mai proști încât continuă personalitatea celor dinaintea de revoluție, gen: "dacă tot îl avem, de ce să îl dăm înapoi?! lasă-l acolo că poate ne prinde bine..."

Are vreo importanță faptul că suntem proști și răi? Păi, depinde. Un român sadea niciodată nu va recunoaște asta, iar cei care recunosc, sunt mult prea puțini ca să producă o schimbare. Pentru că români sunt mulți. Deci, practic, nu are nicio urmă de importanță. Teoretic, da. Pentru că acceptarea faptului că ai o problemă constituie primul pas în rezolvarea ei. Bineînțeles, nu o să fii în stare să te schimbi, dar aici eu vorbesc despre poporul în sine: schimbarea trebuie să se facă în 3-4 generații. După ce ai recunoscut, acum îți revine datoria să încerci să ajuți la schimbarea. E greu să faci o schimbare. Dar tu, ca individ, poți face una mică. Ceilalți, la fel. Iar la nivel de societate, asta înseamnă mult. Puțin din fiecare, dar e TOT poporul implicat. După părerea mea, exemple de mici schimbări, sunt: renunțarea la înjurat, dar cu totul, absolut nicio înjurătură; renunțarea la vorbitul cu voce tare sau la strigăte, folosiți o voce înceată absolut totul ce spuneți, renunțarea la alcool, renunțarea la carnea de porc, la fumat, la dulciuri; citiți, citiți, citiți; învățați totul bine ce vi se cere; fiți riguroși și renunțați la "las' că merge și așa", gen totul sau nimic; renunțați la jocuri de noroc; înscrieți-vă ca voluntari în diferite organizații; investiți banii în cultură, nu în pariuri sportive etc. Sunt multe lucruri, aparente mici, pe care le puteți face. Alegeți doar unul singur și țineți-vă de el. Și poate, cu puțin noroc, în câteva decenii ne vom apropia de ceea ce putem să spunem "țară europeană".

Hagiu Dan şi viaţa sa

Niciodată nu o să uit această zi nefastă.
...
Tocmai terminasem de citit "Hagi Tudose" de Delavrancea şi eram sub înrâurirea cărţii. Îmi amintesc că mai demult, cand sora mea era în liceu, eu, venind de-afară de la joacă, am găsit o cărticică mică, ca de rugăciuni, pe masa din dormitor. Pe copertă, în două culori, negru şi galben, era desenat un om răvăşit cu o mână uscată ca de strigoi, cum număra bani la lumina lumânării. Ciudat, faţa lui nu exprima prea multă bucurie. Eram prea mic sa citesc. Am întrebat-o pe sora mea de ce nu e fericit omul acela, nu a găsit cumva o comoară? Sora mea mi-a povestit despre un bătrân foarte zgârcit care a murit, fiica lui devenind bogată peste noapte, şi încă o persoană practică în privinţa folosirii lor, nu ca tatăl ei. Nu ştiu de ce, dar acea imagine mi-a rămas întipărita în minte. Poza bicoloră... Culoarea neagră de la sufletul său, iar galben de la bănutii de aur bănuiesc. Acum câteva zile, aceeaşi carte am descoperit-o în anticariatul de unde mă aprovizionez constant când mi se sfârşeşte materialul cultural. Am achizitionat-o fără să stau prea mult pe ganduri, nici nu aveam de ce, cărtile "cariate" fiind la un pret derizoriu... O carte, o viaţă de om oglindită în ea, valorează doar un leu nou. E mult pentru hagiu, pentru mine ar trebui să fie extrem de puţin. Când am terminat cartea, am pus pe masă un borcan de 800 de ml. Am adunat de pe mochetă, mese, din dulapuri, etc. tot mărunţişul pe care l-am putut găsi. Mergeam prin alte camere şi culegeam şi de acolo, în admiraţia colegilor. Puzderie de monede de 5 bani, steluţe de 10 bani, ba încă şi galbeni de 1 ban... Buzunarul de la portofel mi-e spart. Decât să pierd bietele monezi de acolo, le-am luat în pumn şi mi l-am deschis în gura borcanului. Şi el le înghiţea lacom zornăind de fericire... Tot mai mult voia, şi visul lui utopic, şi sinucigaş de altfel, era să se vada plin. "Paule, ai fost la magazin? Nu arunca, rogu-te mărunţişul ăla... Pune-l în borcan." Şi completam hazliu eschivându-mă de alte explicaţii dăunătoare şi supărătoare:"Când se umple eu şi Sebi mergem să îi spargem pe toţi la Casino sau pe femei...". Ceva eu tot voi reuşi, cu borcanul meu... Şi daca se adună, să zicem, 3 lei, mă duc la magazin şi îmi iau o pâine... Am salvat banii pe o pâine pe două zile... Banii se adună... Unul cu altul şi o să am 3 lei în plus... Mai facem încă o dată trucul cu borcanul, poate chiar cu butelia, se adună mai mulţi şi o să avem 3 lei pe săptămână... Adică 12 lei pe lună. 12 lei deja e destul de mult... 12 lei nu o sa mai meargă din salariul meu, căci o să îi am deja. 12 ori 12 e 144 pe an... 144 de lei! adica 10% din salariul meu! Glumesc, nu sunt din aceia care practică cultul galbenilor, iar din păcate prea mulţi sunt prost-religioşi. Hagiu Tudose nu era om rău, era doar prost şi înşelat de dracul...
...
Mă trezisem de dimineaţă, trebuia să fiu în oraş peste zi... Ziua mea de permanenţă, zi în care nu am voie sa părăsesc localitatea. Nimic altceva decât un om obişnuit robit serviciului. Mama se trezise de dimineaţa, buna mea mamă, cu inima strânsă de griji, să imi pună ceva de haleală în "straiţă". Îmi era somn, şi când am ajuns în cămin m-am trântit pe pat. Dar nu am rezistat prea mult timp. Nu sunt un om care işi doarme viaţa. Neavând altceva de lucru, fără calculator, cărţi (le-am uitat acasă), televizorul e anost, m-am urcat pe biclă şi am pornit fără un scop anume... Case multicolore mi s-au desfăşurat pe două rânduri, îmbrăcate de pomii şi boscheţii UDMR-şti din faţa lor, tot mai repede... mai repede. Am vazut păsărelele ciripind voioase cum fug şi aduc la puii lor de mâncare... Am văzut copii, cum se jucau joviali ca păsărelele sus amintite. Am văzut maşini şi taxiuri ducând oameni grăbiţi. Am văzut oamenii îmbrăcaţi la camaşă şi batic cum ies de la biserică. Am văzut viaţa. Era să mă şi calce un cretin de taximetrist cu conserva lui...
...
Am ajuns la o capătul unei alei. Se termină într-un dig. M-am luat bicla şi am urcat câteva trepte ca să ajung pe cărarea de pe dig. Căldura infernală. Vară. Peste tot, verdeaţă, miros de fân, oameni în costume de baie. Parcă era într-o staţiune maritimă. În faţă, un pod suspendat pe care de abia încăpeau să treacă doi oameni în paralel, iar peste râu, Mureşul, piaţa de vechituri. Am pornit într-acolo. Era pe terminate. E interesant să vezi cum se strânge o piaţă. Clienţii întârziaţi care mai aruncă o privire fugară peste marfă, ţigăncile cu glasul şi mai disperat şi mai insistent, vânzătorii morocănoşi şi leneşi. În câteva minute e strânsă piaţa. Unde a fost forfotă de lume, într-o jumatate de ora e pustiu. Nici nu îţi vine să crezi că acum câteva minute atâţia oameni băteau praful. Rămân în urmă numai ziare, pungi de plastic, sticle şi alte lucruri purtate de vânt ici colo, ca să mai aminteasca de ei. Îmi amintesc că am văzut printre bucăţi de aparate electrocasnice şi televizoare vechi stricate, un deschizător de capace antic, din bronz, reprezentând un corp de femeie cu braţele înlănţuite deasupra capului. Un om uscat şi necăjit, sărăcit de stat, care vindea tot ce mai găsea prin casă, odată plină de lucruri utile şi moderne, pentru ca să poată trăi şi el. Acum lucrurile s-au învechit. Nu mai au însemnătate. Nu l-am cumpărat, deşi am vrut. Am dat un ocol pieţii şi nu l-am mai găsit pe om când m-am întors. Şi-a strâns poate morocănos biata de "marfă", care mai mult arăta cu o gramadă de gunoi, şi a pornit pe o bicicleă Pegas ruginită către casă ca să rabde foame în continuare.
...
Cred că chiar pornisem spre cămin când am văzut, de deasupra, de pe dig, aproape de râu un teanc de cărţi. Nu era nimic ciudat la ele, doar mai văzusem bătrâniori şi oameni necăjiţi ca respectivul de sus, îmbrăcaţi în bucăţi penale de haine second şi şterşi ca şi ele, care vindeau cărţile ce le aveau prin casă, cărţi pe care nici ei nu le cumpăraseră măcar, ci le primiseră în dar de la rude îndepărtate... Un ţigan, un aurolac, unul dintre viii care nu au niciun rost pe lumea aceasta, un neom, un vierme care se naşte în mizerie şi nenorocire şi moare la fel, nebăgat de nimeni în seamă, în fine, un paria obraznic pe care, în nopţile de vară petrecute pe terase la bere cu prietenii poate l-aş fi bătut pe drumul spre casă, doar să ma dau grozav în faţa prietenilor mei din cauza unui pariu, bineînţeles, tot pe o bere, o acea făptură ticăloasă alegea, în prostia lui infinită, dintre cărţi, cele mai groase şi le punea într-o plasă de plastic. Şi o făcea în stilul lui mârşav, în sufletul lui hoţesc, verificând agitat şi îngrozit de frică ca nu cumva să vină cineva şi să îl traga la răspundere. M-am dumirit ce era. Cărţile nu aveau niciun păstor. Erau... aruncate. M-am apropiat. Ţigănuşul zburase. Mi-am împiedicat bicla şi m-am aplecat. Am ridicat una. Erau... cărţi... aruncate. Am privit în jur năuc. Rămaseră ca şi restul gunoiului, ca ziarele, sticlele şi pungile de plastic, cărti necumpărate de nimeni, aruncate de ţiganul gras şi împuţit cu pălăria mare şi îmbrăcat în negru. Erau cărţi. Cartea pe care am ridicat-o era un volum de "Poezii" de C.Vadim T., cu coperţi tari, foi lucioase, de calitate şi în mai multe limbi. Un exemplar costisitor, de altfel, şi era aruncat. Tata e pensionar din ăla comunist şovin cu PRM-ul la cap. Ce s-ar bucura de carte! Nesimţitul! Suntem certaţi şi totuşi mă gândesc la el, într-atât m-a sensibilizat întamplarea cu cărţile. M-am ridicat în picioare şi am privit în jur. Pustiu. În departare un tată şi băiatul lui, arşi de soare, cu figuri de manelişti cu diplome de 4 clase, se distrează inconştienţi pe un ATV, îmbrăcaţi în slipi. Ca la mare... Mureşul curgea lângă mine, digul în spatele meu. Cerul senin şi albastru ca niciodată. Imposibil de pivit, din cauza luminii puternice. Verdeaţă, gângănii, viaţă peste tot. Şi, totuşi, aşa de pustiu! Mureşul continua să curgă, gâgăniile să zboare, vântul să bată încetişor, dar eu m-am oprit, nepriceput şi perplex... Au apărut doi bătrânei, la braţ, soţ şi soţie, sporovăind în ungureşte. Alegeau şi ei din cărţile aruncate şi nu mi-a fost greu să înţeleg că erau furnizatori permanenţi la anticariatul din oraş, anticariatul de unde îmi cumpărasem atâtea cărţi. Săracii! Pentru un bănut, doi, vin şi culeg ce au aruncat ţiganii. Cărti aruncate... Cum se poate asa ceva! Mi s-a rătăcit mintea. Mi se izbeau unul de altul gândurile şi amintirile mi se învălmăşeau ca un ghem de aţă care se răsfira şi încurca... acum câţiva ani nu ar fi fost asa... "Ceauşescu spunea... adunaţi bob cu bob!"... să arunci viaţa unui om... o carte e viaţa unui om... pe vremea lui Ceauşescu spunea tata... acum 100 de ani oamenii ştiau şi germana şi franceza fluent şi nu se ruşinau ca mine când găseau exemplare în limbi străine... aruncate!... Eminescu citea romane în germană... atunci nu se aruncau cărti... Hagi Tudose... cu principiul lui binecunoscut de viaţă: dacă găseşti o cârpă aruncată la gunoi şi o iei tu, te faci stăpân peste munca unui om... cei care au săpat pământul, au plantat, cules inul, escavat şi modelat fierul, cei care au făcut maşinile din fabrică, maşinile care au făcut haina, foarfeca care a tăiat cârpa din haină... cârpe aruncate... şi nici măcar nu sunt cârpe!... sunt comori! sunt haine noi, ca hainele cârpite ale lui Tudose... cărţi... aruncate... Am prins curaj şi am luat volumul acelea de Vadim de jos. L-am băgat în ghiozdan. Am mai luat şi alte cărţi. Unele în română, altele în alte limbi... germană, franceză şi maghiară. O să încerc să învăţ germana... Am găsit şi cărţi notorii, scrise de autori cunoscuţi... Munca unui om... viata unui om... Aruncată la marginea râului... Mi-am umplut ghiozdanul. Mi-a puşcat un fir-două din bretea şi îmi era frică să nu mi se rupă din cauza greutăţii. Am cules ce au aruncat alţii, ce a rămas de alţii... Am să duc cartea cadou tatalui meu. Hagi Tudose... ceea ce nu înţelegea el că banii nu erau scop, erau mijloc... pentru el un prieten era un om care nu l-ar fi inşelat niciodată... un om care nu ar fi aruncat nicio carte niciodată... Tudose era pe moarte şi a vrut supă de pui... a rupt un banuţ de aur, a rupt din viaţa lui, dar când a încercat să mânce supa, îi amăra buzele, gura, stomacul şi inima, căci el mânca din propria lui viaţă, înghiţea viaţa însăşi... Am coborât pe terasa din beton a râului. Erau şi acolo pagini şi bucăţi de cărti de duminica trecută. Acestea nu au mai putut fi salvate... Când l-au îngropat, avea urme de monede pe corp... murise peste ele şi forma acestora s-a imprimat pe corpul lui... BANII!!! CĂRŢILE!!! DE CE NU ARUNCAŢI BANII ÎN LOC DE VIAŢĂ?!... banii sunt nişte bucăţi de plastic, ca pungile de gunoi în care adună ţigani aurolaci cărţi aruncate... de ce nu aruncaţi banii propriu-zişi?... eh, dar ei au o valoare efectivă, nu reală... au o valoare efectivă foarte mare... cărţile au valoare efectivă sau reală?... cărţile îţi deschid sufletul şi mintea, te fac om şi îţi dau viaţă... nu au valoare pentru cele două persoane de pe ATV... dar sunt cărţi care te fac să ajungi la bani... acelea oare nu sunt valoroase?... sunt de nepreţuit sau sunt de preţuit până la urmă?... să aruncaţi viaţa!... ce oameni ticăloşi!... mama... care îmi punea de mâncare în ghiozdanul în care eu acum pun căţi... mama... "ticălos nu înseamnă talhar sau nemernic... ticalos înseamnă un om neputincios, un om nevolnic, un om cu dizabilităţi..." ce oameni ticăloşi!... ce lume ticăloasă!... eu sunt Hagi Tudose... eu văd în carti un scop, nu un mijloc... banii sunt viaţa lui, sunt copiii lui dragi... cărţile sunt viaţa mea, sunt copiii mei dragi... îmi amintesc când le-am golit din ghiozdan pe patul meu din cămin erau calde, aburinde, din cauza spatelui meu înfierbântat... copiii mei au viaţă... uite copii mei!... Am găsit şi "Incognito" de Barbu. Voiam să îl cumpăr de la anticariat şi tot stăteam pe gânduri. Se pare că nu mai este cazul. Banii pe care îi dădeam pe carte se duc altundeva... Pe nişte ochelari de soare, care să îmi protejeze ochii de praful drumului când merg pe biclă, mai ales că e vară, se poartă pentru că arată şi bine... +1 la look... mama o să fie fericită... vede, în prostia ei atât de dureroasă pentru mine, cum mă preocup mai mult de aspectul meu exterior, ca să îi prezint până la urmă o dinţoasă, prietenă mea... cum mă bate la cap să îmi găsesc o prietenă... o să fie nunta sorei mele în curând şi până acum nu am găsit cu cine să merg... săptămâna asta o să invit o fată în oraş, deşi nu sunt prea optimist... mă dau bătut plictisit de jocuri idioate... azi am fost la ştrand şi mi-am văzut profesorul care nu m-a lăsat să intru la examen. Mă gândeam serios la al trage de picior sub apă... de ai da un pic de apă... aveam tupeul de a face asta... Hagi Tudose nu ar fi mers la ştrand... el ar fi ţinut banii... copiii lui... când vorbesc cu un om nu mă uit în ochii lui... sau mă uit printre gene... trebuie să îmi cumpăr totuşi ochelarii ăia... cum se poate aşa ceva, cărţi aruncate! Doamne! SUNT CĂRŢI! Mi-e frică de auditorul meu să nu îşi coboare ochii. Am impresia recentă că la oameni nu prea le place să se uite în ochii mei... Nu pot să se uite în ochii mei... Poate că văd imputarea din ei, sau poate, mai grav, văd cum trăiesc în lumea mea, exact ca şi profesorul care m-a scos afară de la examen, un nevrotic.... când mi s-a arătat prima dată acel profesor, de altfel renumit în facultate pentru sănătatea sa mintală, am spus aşa şi? Dar când şi-a dat jos ochelarii fumurii şi am văzut ochii lui albaştrii-deschis răspândind fiori de gheaţă imperturbabil am coborât ochii... un nevrotic în lumea lui de ingineri... alt nevrotic într-o lume de şosele cu cotor in log de borduri, cu pagini imense în loc de trotuare, pagini imense cu litere imense pe ele care îţi arată direcţia, dau intrucţiuni, fac reclamă şi arată unde aştaptă busul călătorii, cu pomi cu frunze de pagini, iar toamna doar stai pe o pagina ruginie imensă, de pe care daca o răsfoieşti te învineţeşti la mână din cauza strugurilor şi numai aştepi să se scuture câte o pagină galbena din pom în mâna ta... şi trăieşti tu, trăieşti şi ce au trăit alţii, trăieşti adevărul... trăiesc în lumea mea?... ca om raţional sunt obligat să nu exclud această ipoteză... eu am ochii negri... şi când îi strâng îmi sunt umbriţi şi nu se disting pupilele... doar două linii groase întunecoase... lumea naivităţii a cărţilor... orice student visează cum are afacerea la mâna lui... eu visam la o inovaţie, o ceainarie-anticariat... se pare că nu o să mă plâng de concurenţă... nimic altceva decât mizerii purtate de vânt încolo şi încoace, ca praful... se va alege praful... sunt eu de vina? "Totul se duce la dracu'!" Hagi Tudose trăia în lumea lui... cerul albastru, iarba verde-uscat, apa cenuşie, aerul înăbuşitor şi galben... căldura... şi cărţi aruncate... pe iarba din jurul unui râu... şi oameni bătrâiori supţi şi uscaţi, vechi ca şi cărţile, care caută după ce au aruncat cortorarii graşi ca nişte porci... şi oameni bătrâiori supţi şi uscaţi cu haine comuniste pe ei, care beau ceai şi citesc ziare ieftine locale în biblioteci ca să nu le mai cumpere... Hagi Tudose se crucea când vedea un om care aruncă ceva la gunoi... toată lumea se duce la ştrand în costume de baie, într-o atmosferă de staţiune, undeva, pe o alee încadrată de pomi, o alee cu asfalt fierbinte, plină de praf, ascunsă de blocuri, stauluri de vite robite serviciului, se scurgea nu viaţa printre blocurile albe ca oasele la soare, ci doar nişte obiecte care imbătrâneau odată cu timpul, şi care nu vedeau cărţile aruncate în iarbă, viaţa însăşi pe marginea unui râu... două divinităţi care îşi trag pedeapsa eternităţii cu rolurile schimbate de multe... da-i mai tare maneaua aia... pe vremea lui Ceauşescu... pensionari arţăgoşi care regretă dictatura... în haine demodate si vechi ca nişte cărţi... cărţi pe care probabil nu le voi citi, dar o să le adun... şi tata, şi mama... viitorii mei ochelari de soare... Hagi Tudose...

Allan & Ann

Am intrebat, odată, pe cineva de pe facebook, pentru că am văzut nilște like-uri date, dacă îi plac desenele anime. Iar ea mi-a răspuns: "cui nu-i plac anime-urile?" Textul e inspirat din Sailor Moon, acele desene animate care urmează regulile desenelor pentru copii dar au, ascunsă, o imensă încărcătură emoțională, demnă de o roman best-seller sau un film reușit, detaliată cum numai o minte și inimă japoneză ar putea-o face.

Lui Ali ii tremurau ochii. "Ce este acesta cald si moale ce il simt inauntrul meu?" Se trase mai in spatele Annei, aproape ca se ascunse dupa ea, din inaltimea unde priveau ca niste demiurgi cercul lumii.
-Anne... te rog!
-Ticalosilor! striga ea catre lume. Cum indrazniti?! Si intinse mana... la dorinta ei, intr-o fractiune de secunda va putea distruge totul. Cum indrazniti sa imi cereti iubirea? Iubirea e ceva ce se ia ca orice altceva, cu forta! Cum poti sa dai asa ceva?
Ali isi privea Andromeda inimii lui ravasita pe strada de puterea maniei Annei.
-Anne...
In momentul acela un fulger o izbi pe Anne. Cazu ca o frunza beata spre pamant... pe Pamant!
-Anne!! Ali zburase ca un inger si o prinse chiar inainte sa cada... "Anne..." si incepu sa ii se scurga cristale ciudate din ochi. Anne, cu ultimele puteri, sopti cu trandafiri stinsi de sange printre buze...
-Ali... de aici vad cerul albastru... cand ai privit ultima data cerul?
-Anne...
-Ali... Nu m-am mai simtit asa niciodata... de ce? de ce m-ai prins?
-Anne... eu...
-Dar... ea... muritoarea...
-...
Ali isi inabusi un izbucnit.
-Anne... eu te iubesc! Asta este iubirea! Iubirea nu este ceva ce poti sa iei cu forta! Inteleg acum!
Norii dintre stele se luminara scurt. Un al doilea fulger porni spre Anne. Ali o tinea strans si intoarse spatele la fulger... "fie... "
-Acum te voi urma, Anne...
-Ali... si ochii ei frumosi de demon lacrimau ca al lui... in ei se oglindeau cerul albastru... mori cu mine? dar... cum?!... nu vreau sa te pierd... ce este... acesta cald si moale din interiorul meu... care nu vrea sa ramana acolo?

Ce este acesta cald si moale din interiorul meu? Pentru prima data, simteam absenta unei persoane careia sa ii ofer iubirea mea... si plangeam, iubindu-i pe cei doi, caci ei si-au gasit-o....

Azi, ma voi cobori dintre stele pe pamant.

Parcul

Sub luna, si sticlirile ale nestematelor cerului, doar varful brazilor se legana usor, leganat usor de o boare de vant subtire si rece, lovind usor streasina inalta a casei albastre.

O umbra se catara ca o iedera pe pervazul inalt a ferestrei. Cateva ciocanituri usoare sparsera tacerea sacra a noptii. Deodata, un caine din vreo curte mai ascunsa incepu sa latre. Cu inima stransa de emotie, secundele se transformau lent in ore de asteptare, pana cand, perdelele cad fara zgomot in laturi, ca bratele peticite ale unui cersetor ametit de bautura, semn a consolare.

Fereastra se deschise, si umbra ingenunche pe pervaz, in fata fetei inspaimantate si galbene ca ceara, ce tremura intr-o pijama baieteasca.
-Ce cauti aici? spuse ea in soapta, cu ochii negri mariti ca de pisica.
-Am venit sa te iau... sa te duc... si umbra de pe pervaz facu o pauza. Apoi, zarind, niste abtibilduri foarte usor fosforescente, ca doua pete sterse de lumina, lipite pe partea laterala a tocului pervazului, in interiorul camerei, continua, apasand cu degetul: aici.
Fata, care statea in fata pervazului, privi ca o stana de piatra luna si stelele verzui. Isi retrase mainile sprijinite de pervaz si si le incrucisa, caci acum incepea sa tremure in pijamaua cea de baieti din cauza racorii, ce venea prin geamul deschis, si parea ca trece si vine prin umbra de pe pervaz. Un fior tainic si de placere trecuse ca o palma de vant peste tot trupul ei.
-Haide...

Umbra isi intinse un picior si sarise pe podeaua din lemn masiv a dormitorului, insa, se pare ca in cadere, atinse cu unul din pulpanele hainei lungi si negre unul din cele doua sfesnice ce pazeau fereastra. Acesta, facut din fier forjat, cazu si izbi cu cele 3 brate pardoseala dreapta si deschisa ca oglinda. Amandoi privira speriati in intuneric. Stand nemiscati, in intunericul camerei, li se parusera ca pentru intr-o secunda nu erau pe pamant, erau pe alt taram, al viselor si cosmarurilor magice. Stangaci, el privi pijamaua din fata lui, care ii spuse cu o voce gatuita de spaima:
-Vrei sa se trezeasca ai mei?
Cateva clipe ascultara impietriti, unul in fata celuilalt, neprivindu-se, in intuneric. Nu se auzea nimic. Odata cu incetarea temerii, fu data uitarii.

Doi bumbi de lumina, jucausi si sfaraitori luara la dans toate umbrele din camera; cu ocazia asta, el remarca ca pe o noptiera foarte scunda, erau zeci de lumanarele mici si colorate. Se gandi sa necajeasca persoana de langa el cu vreo observatie ironica, dar renunta in favoarea contemplarii camerei, cat se putea distinge, in obscurul maroniu acum. Isi roti privirile rapid: un pat mic si dezordonat, fereastra prin care a intrat, sfesnicul cazut, un dulap cat un urs, usa - o mare intunecata, incadrata de linii luminoase, probabil de la candela de pe hol, si masuta scunda, care ii venea mai jos de genunchi chiar, lipita de perete, plina de stalagmite de ceara. Chiar deasupra lumanarilor colorate, ca caror culoare, de fapt, le-o fura penumbra, tasnea ca un sipot artezian o oglinda de inaltimea unui om. Cele doua picatele de lumina galbena se oglindeau, si acum erau patru. Se privi in oglinda si isi vazu orbitele ochilor intunecate si adanciturile fetei trasate mai negru decat de obicei, mai ales ca contrastau puternic cu fruntea, pometii, varful nasului si barba, albe murdar. Desi inchiderea ferma a buzelor ce conturau in non-culori, gri si negru, o gura foarte frumoasa, ii starnea unele sentimente puerile de placere a imaginii sale, el se intuneca si mai tare. Deveni foarte trist, parca de o amintire sau de un gand ce tot nu ii da pace, si simti varful nasului intepat ca de un ac, gata sa ii planga ochii.
-Haide, sunt gata, soptise o voce la urechea lui, simtind o suflare calduta si un parfum ce il ameti. Se trezi din visare, si parca doi serpi negri, din umbra, serpuisera pe fata, la zambetul lui. Uita toate gandurile ce le avuse in acel moment, si tot nu putu sa isi abtina pornirea sufletului sau ironic:
-Vad ca pe oglinda scrie "sunt cea mai frumoasa din lume", dar eu nu o vad nicaieri pe aceasta frumoasa.
Fata zambi frumos, ca un soricel, si se pituli la pieptul lui. El o prinse mijloc, si se intoarse incet, odata cu ea spre fereastra. Priveste aici: si ii arata cu degetul luna si stelutele luminoase de pe lemnul albastru al tocului ferestrei.
-Privesc... si apoi paru ca se intuneca totul in mintea ei, reusind sa mai auda doar cateva cuvinte, ce se agatasera in zbor, cu ecou: "nu imi pare rau de sfesnic; tu stii ca sunt aici sa fac galagie..."

O lumina palida, dar care ocupa halucinant si oniric toata oglindirea ochilor frumosi a ei, se micsora dreptat, concomitent cu revenirea cu picioarele pe pamant, si se materializa intr-o luna foarte alba, ca de argint, pe un fond bleumarin incetosat. Isi reveni complet, cand isi intoarse obrazul subtire catre fata lui, cel care o tinea strans la pieptul lui, ca sa nu cada din ameteala. Ii privi adancitura intunecata de sub fruntea alba si renunta sa ii mai intrezareasca ochii; se obisnuise. O suflare de vant starni cateva suvite de par castaniu pe fata lui palida, ca si cum incercara sa il izbeasca, insa fu de scurta durata, si suvitele se unduira neputincioase la locul lor.
-E dintele de argint al omului de zapada... zambeste.
Fata privi luna, care era pe trei sferturi, si aproba in minte ca seamana cu un dinte de om zapada. Apoi isi imagina omul de zapada: cu capul alb rotund, ochii niste carbuni imensi si sticlosi, apoi un nas ascutit si rosu, sub care, in forma de semicerc, o gura zambareata de clovn isi arata dintii de carbuni, unul dintre ei fiind mai luminos decat ceilalti, de argint chiar; un patrar alb. Scapa un chicot de ras cristalin.
-Ceea ce iti spun eu e serios, spuse el fara vreo schimbare in taieturile marmurei ce ii alcatuiau fata.
-Stiu, stiu, il intrerupse ea strengareste, privind in jur, cu gurita intredeschisa, misterioasa, dupa urmele ecoului rasului ei de mai inainte. Suntem intr-un parc! Concluziona ea, vesela, dandu-si seama ca erau inconjurati de trunchiuri tacute de copaci dezgoliti de frunze, ce se pierdeau intr-o ceata alba si luminoasa. E splendid! exclama, privind iarba ce stralucea in mii de stele la picioarele lor.
-Imi place cand e ceata...
-De ce? il privi ea intrebatoare, cu o spranceana neagra si subtire subtil coborata mai jos decat cealalalta, tragand dupa ea si un fir subtire de usoara incruntare, insa o incruntare deloc neintelegatoare, ci doar copilareasca.
-Pentru ca atunci noaptea nu e atat de intunecata; ba chiar, ceata e alba si luminoasa ca un far scufundat in ape tulburi. Si mai ales, confera aceeasi putere ca intunericul: te scuteste de intalniri nevoite. Poti sa mergi singur, inainte, pe trotuarul ud, printre umbrele oamenilor...
-Suna cam a singuratate si melancolie... nu imi place.
-Stiu.
-Oh! Tipa ea nebuneste, deodata fericita. Mi-am adus de-aminte!
-De ce anume?
-De o legenda japoneza cu o domnita dintr-un turn inalt de pe luna. O stii? spuse ea grabit.
El voise sa spuna ceva, dar ea il repezi: dar e numai la luna plina, cea galbena si frumoasa.
El pleca fruntea si spuse cu un zambet amar, jumatate ironic:
-Eu stiu doar de blestemul lunii si de luna incornorata.
Fata il lovi in joaca pe piept cu un pumn cat o nuca si suspina, desi nu suparata, a deziluzie:
-Of, mai, ce rau mai esti!
-Eu?
-Tu.
-Ba nu, tu. Ai sa vezi mai incolo, si suspina el amarat, plecand fruntea spre iarba intunecata de smarald stralucitor.
Ea se dezlipise de la pieptul lui si se aseza, trantind palmele pe genunchi, pe o banca de piatra din apropiere. Se prefacea suparata, cu buzule usor tuguiate, si ochii negri migdalati, privind in ceata. O privea si niciodata nu i se parea mai frumoasa. "Oare are rost sa ma mai chinui si sa sufar langa ea?" Parul ei castaniu si lung, se incurca ca panzele funigeilor intr-o boare ratacita de vant rece, ca apoi sa i se aseze frumos, in suvite, pe umeri, pe spate, pe piept. Era imbracata cu o bluza de lana neagra si o fustita care ii venea putin deasupra genunchilor, tot de aceeasi culoare. Ciorapi cu dungi negre si albe, grosi si lungi, intrau in niste pantofiori negri cu toc, ca niste incaltari de caprioara. Atunci isi aminti cum el nici nu observase cand ea se imbracase in dormitorul ei: visase ca acum. Asta ii rupse din nou sirul gandurilor deprimante. "Intr-adevar, daca iti sti viitorul, poti sa ii spui destin si nu mai ai libertate; acest lucru de arunca in valurile nihilismului si iti rapeste orice dorinta de a trai; diavolul deprimarii greu diavol mai este!" Si cu asta curma, ca sa se apropie prin ceata luminoasa de ea, ceata care deforma si ascundea totul in invaluiri fantastice, inconjurand circular insa lumea lor, banca, un cerc difuz de sub banca de iarba verde-inchis, plina de apa, taiat de o bucatica de drum de dale, fata asezata, el pornind incet spre ea, cu o haina lunga si neagra ca noaptea.

Se aseza si el, pe celalalt colt, prefacandu-se si el suparat. Erau ca doi copii, unul mai strengar decat celalalt. Gandurile lui toate cele rele le tintuise sub o lespede grea de piatra sura. Acum avea un zambet ironic, putin strecurat mai mult pe un obraz. Ii arunca o privire rapida cu coltul ochiului. Apoi se intoarse. Ea zambi usor, din mutra acra pe care o facuse, si il privi rapid cu coltul ochiului.
-Si chiar vrei sa iti spun despre dintele omului de zapada care zambeste? se intoarse el spre ea zambind si mai tare.
Ea se intoarse, cateva clipe spre el, il privi cu ochi calzi, si se intoarse inapoi; ii era teama ca o sa izbucneasa rasul. Se prefacu insa in continuare ofticata:
-Nu imi amintesc sa iti fi cerut asta.
-Nu? Mie mi s-a parut ca ai insinuat ceva cu povestea aceea japoneza...
-Da?
-Da; mi s-a parut ca vrei sa ma pornesti.
Ea zambi usor.
-Bine, spune.
-Spune-mi tu prima despre legenda japoneza.
-Era o domnita intr-un turn si un japonez a facut 99 de sandale, a ajuns la ea, a luat-o pe pamant si s-a casatorit cu ea. Intr-o zi ei i s-a facut urat de lumea muritoare si s-a suit din nou pe luna si sotul ei sta acum si priveste luna in fiecare noapte.
-Trebuie sa ma previi de acum inainte cand povestesti. Le cam lalaiesti, si nu mai apuc sa zic si eu cate ceva.
Ea izbucni in ras ca un copil luminos. Se ridicara de pe banca si pornisera incet pe dalele de piatra. Apoi le abandonasera si o luasera, pusi pe nazbatii, prin iarba, pana cand o taverna parasita de mai demult le iesise din ceata.

***

Doua umbre, tinandu-se de mana, se plimbau in ceata alba si luminoasa, la lumina lunii de argint, printre trunchiuri negre de copaci goi, prin iarba tomnatica, toropita de straluciri albe, in care se udau si li se afundau picioarele.

Secretul vindecarii epilepsiei si a demonizatilor

Am fost invitat la o masă, în ajunul Crăciunului, deci, de colindat. Este cam melancolic și dramatic să îți amintești de perioada copilăriei și a liceului, când îți exersai apartenența la o ceva mai mare decât tine prin grupuri (mini-societăți) de 15-30 de colindători. Mai ales când pui în raport cu prezentul, când îți dai seama că, matur fiind, ai rămas de unul singur, nu ai pe cine să colinzi și nici pe cine să te colinde. Bineînțeles, mai poți sa vânezi un surogat, dar care, rămâne, totuși, ceva altceva decât o colindă, și anume:

• o cabană - în mijlocul colegilor de muncă sau asociației de voluntariat, unde se lasă cu talk-show-uri stupide, mult sub media de inteligență așteptată, încât ești nevoit să consumi alcool, în ciuda arsurilor, ca să devi mai tolerant cu ceilalți, iar restul zilelor te îmbeți și de chimicalele generate de jena socială
• un colind de-al copiiilor - aici, dacă nu esti tu cel care are copiii, înseamnă că ești de partea dezavantajată. Vizitând rubedeniile în cauză, sau mă rog, prieteni, deși nu știu ce smintit ar accepta apăsătoarea conveniență socială, ești obligat să asculți orăcăielile și icnetele de refren al progeniturii gazdei, atât de entuziasmat și de pătimaș încât a dat pe afară, pe nas și prin chiloți. Moment în care, gazdele, îl privesc cu venerație, înduioșate de colind, cu zâmbete largi, calde și tâmpite, menționând că nu mai există copil ca al lor, și, din când în când, revenind câteva milenii în urmă (vreo două), recurg la gesturi foarte raționale, gen: scuipături și panglici roșii la încheietură, ca nu cumva să le deoache cineva odorul la cât de simpatic este. Ca o ultimă fină observație de scriitor: satisfacția părinților este în raport direct cu suma plătită copilului pentru demonstrație. Nu știu ce va face un copil ce nu știe să citească cu banii, dar cu cât îi dai mai mulți, cu atât toată lumea are certitudinea că "a cântat frumos".
• o simplă masă, mai mult între rude îndepărtate și prieteni decât între rude, unde lumea se adună în jurul mesei, înveșmântată obligatoriu cu o față albă și ornată cu șervețele cu moși Crăciuni, iepuri, reni și zăpadă, beau câte un pahar de vin, mănâncă, vorbesc. Câteodată se mai ambalează, câteodata stau mai tăcuți, având impresia că sunt rebuturile adevăratei colinde, ca și cum ar fi resturile care nu au ajuns la colind cu ceilalți colindători adevărați. Colindători și colinde adevăratate - uite două idei absolute, niciodată posibile de atins, pentru că ele există doar în trecut, în amintirea ta, pe vremea când erai copil.

Am ajuns, din compromis (dar cine nu ajunge din compromis la oricare dintre cele trei situații), la punctul c). De asta urăsc eu sărbătorile. Pentru că toate sunt un compromis între o tradiție ilogică și o forțare socială de a fi solidar cu ceilalți.

Aici aveam să-l întâlnesc pe un tip ce l-am urât din prima vedere, tipul semidoctului, ce a descoperit recent religia. L-am urât din prima, mai ales că nu zâmbea niciodată. Contrar așteptărilor mele, nu a fost atât de enervant: nu s-a apucat să ne convertească sau să vorbească tot timpul numai despre relația lui despre Dumnezeu. Totuși, unele scăpări au fost și, recunosc, de ce nu?, au fost mai mult răspunsul la provocările noastre. Oricum, eu mă simt mereu în mână pe lângă creștini, le știu convingerile și contradicțiile, defectele și compromisurile. Imi place să cred că după 5 minute de discuție liberă cu cel mai blajin dintre preoți ajungem să mă strângă de gât. Dar, bineînțeles, nu se întâmplă niciodată asta: atunci când dovezile raționale, penibilul și evidenta natură animalică ce precedă regulile bisericii sunt prea mult, creștinii închid ochii, închid urechile, inchid mintea. Nu vor să fie deprostiți. Parcă și ei ar spune-o cu voce tare: "oricum ar fi, lasă-mă-n lumea mea, pentru că în asta eu mă simt bine".

Revenim, deci. Am spus că mă simt în mână, mai ales că împricinatul nu descoperise nici măcar ortodoxismul: lui i s-a revelat adevărul într-una dintre sectele acelea obscure, oculte, sortite eșecului din start, adoptând principii și reguli defectuoase, neglijând toată opera de apologetică de 1600 de ani ai apărătorilor creștinismului, așa cum este el, debitând inegalabile prostii, gen: icoanele sunt eretice; nu exista sfinți; Maica Fecioară este doar o persoană etc. Însă asta este exact ceea ce atrage la sectele acestea: insolitul, respingerea unora dintre reguli de conduită creștină până atunci continuu criticate de lume. La care se adaugă un strop de nebunie colectivă, o ardoare de a face parte din această sectă, care conține, desigur, "adevărul" mult căutat.

Povestea lui, pe scurt, este a unei fete care era campioană, emerită, medaliată etc național, balcanic și internațional chiar, la vioară. Și a fost destul ca să vadă secta și să lase toate aceste lucruri uitării, și chiar să se înscrie la călugărie. Și era plătită cu 800 de euro pe oră de vioară, dar asta nu a oprit-o. Ba chiar și-a aruncat vioara, care era una scumpă. Eu am spus stins "foarte rău din partea ei", încurajat și de prietena mea, deși am exclamat în sinea, "Doamne, ce monstruozitate!". El a tresărit și mi-a răspuns: "cum poți să spui așa ceva? Păi când te prinde virusul, când simți chemarea, nu mai ai ce să faci." Iar el dădea exemplu povestea asta ca exemplu de miracol, că ce puternic e Dumnezeu și sufletul omului atât de receptiv la El încât e capabil de orice sacrificiu.

Mi-am oprit cursul gândurilor și, resemnat, am tăcut. Într-adevăr, pe lumea asta sunt oameni atât de nebuni, că ajung la crime și la sine-crime în numele Domnului. Omul din fața mea era ireparabil.

Nu era vorba de banii ăia ce îi primea pe oră, cu care ar fi putut, dacă dorea neapărat asta, să facă multe acte de caritate, cum a propus prietena mea. Dă-i în futere de bani. Nu era vorba nici de recunoașterea națională, europeană și internațională, dă-o-n futere de recunoaștere, că, până la urmă, aia nu e nimic altceva decât părerea celorlalți despre tine. Nu e nici vorba nici de călugărie, că, să fim serioși, tu faci ce vrei cu viața ta și nu ar trebui să pese la nimeni de asta, iar dacă asta te face să fii viu, să trăiești și să fii fericit, fă ce vrei.

Era vorba că fata aceea tocmai s-a omorât pe sine însuși. A comis o sine-crimă, un suicid. Vioara, ceea ce o definea, îi dădea valoare existenței sale, o făcea să fie o persoană, tocmai a fost vândută într-o piață de vechituri. Sufletul ei, la fel ca vioara, vândut într-o piață de nebuni.

Ce aș putea să mai explic smintitului din fața mea? Că Dumnezeu este unul al păcii, al bucuriei și al fericirii, decât unul rău, pedepsitor și sever? Că poți să fii tu, și să fii în același timp creștin? Că nu trebuie să devi o nulitate, o non-valoare pentru El, iar dacă ai o valoare anume, tu poți să te bucuri de viața religioasă proslăvindu-L tocmai prin talentul tău? Talentul ce te face, până la urma urmei, divin, pentru că talentul, oricare ar fi el, este tocmai depășirea posibilităților fizice ale omului? Că miracolul dumnezeiesc era faptul că ea cânta nemaiauzit la vioară, nu faptul că a renunțat la cântat, chipurile, în numele Domnului? Că ea, de fapt, ceea ce a făcut se traduce prin îngroparea talantului primit de Stăpân într-o groapă, și nemuncirea lui?

Nu. Nu pot sa explic nimic, pentru că eu sunt ateu.

A doua zi aflasem de la gazda de aseară ca tipul are epilepsie, sau mă rog, avuse. Cică de când se înscrisese în "club" nu mai suferise niciun atac de epilepsie. Aproape că se putea considera vindecat. Nu, nene, nicio criză, iar el avea multe pe an înainte de a descoperi religia. Este un miracol. Și aici ajungem la tema discuției noastre, după ce v-am canonit cu o așa lungă introducere.

Ceea ce eu, ca om rațional, nu reușisem să-mi explic până acum, dintre toate năzbâtiile religiei, era starea de "posedat" sau "îndrăcit" pe care o aveau unii oameni. Era clar că am citit, am vizionat filme, am studiat. Nu găsisem nicio explicație rațională, nu găsisem scamatoria. Scamatoria, zic, deși fenomenul de posedat, demonizat sau indracit era real, și, desigur, cu excepția câtorva mărunte cazuri, oamenii aceia nu erau șarlatani sau actori. Bineînțeles că puneam la mare considerație ipoteza epilepsiei, dar cum poți să ajungi să ai epilepsie din senin? Fără antecedente medicale, sau fără să ai și alte crize în restul anului? Azi am găsit soluția. Se pare că zona din creier responsabilă cu trăirile religioase este suprapusă, dacă nu chiar aceeași(!) cu cea care se activează la crizele epilepticilor. Răspunsul este simplu: unii oameni, mai sensibili, trăiesc cu o mare putere sentimentul religios, așa că au crizele acestea, în care, bineînțeles, preotul, acest doctor binevoitor învâșmântat în negru, "scoate draci din bietul mirean", salvându-i sufletul. Nu neapărat în schimbul unui onorariu, dar al... unei donații. V-ați gândit oare de ce preotul de la Moșuni, care dă iama în draci, are minim 3 mașini de lux? Efectul contrar, curios lucru, și chiar pozitiv, este acela de a înlătura crizele epileptice prin rugăciuni sau trăirea religioasă, ceea ce făcea prietenul nostru divin. Există și reacții adverse, cea a sataniștilor sau a cultelor extreme, unde majoritatea ajung în sanatorii sau comit sine-crime, cum e cazul interpretei de vioară de mai sus (ceea ce mă face să meditez ironic asupra faptului: un stil de viață medieval și o practică înapoiată chiar să ajungă să combată una dintre bolile netratabile de știință în prezent. Natura, uite, acesta este adevăratul geniu, natura care l-a determinat pe om să-și facă prima data cruce și care, cumva, l-a ghidat pe om să creadă în puterea minții asupra corpului (sau poate chiar așa i-a proiectat creierul), că tot nu are nimic de pierdut(sic!), însă cazuri de câștig ar fi probabile. Este asemnănător jocului la păcănele, același instinct: riști și câștigi, dacă nu riști nu câștigi, cel care a modelat mintea omului-maimuță prin stepe, unde, diferența dintre moarte prin înfometare și viață stătea în norocul unui asalt asupra leilor și mamuților ancestrali. Bineînțeles, azi nu mai este nevoie de riscarea sorții, cum nu mai este nevoie nici de religie).

Acest caz nu este ciudat, sau chiar nemaiântâlnit: mai avem cazuri de "transe mistice" ale unor călugărițe (sf. Teresa), iar, cercetătorii, studiind jurnalele lor în care trăirea se descrie ca fiind o "o lance de aur cu pic de foc la vârf" au concluzionat că este vorba de un banal... orgasm. Un articol pe temă aici.

Reproduc aici un citat, articolul este aici, iar cartea este menționată în citat.

Neurologii au fost primii care au studiat experiența religioasă, descoperind o legătură între epilepsia lobului temporal şi apariția neaşteptată a interesului religios la pacienți. Într-o carte publicată încă din 2001, intitulată „Why God Won’t Go Away” („De ce Dumnezeu nu va dispărea”), Andrew Newberg, cercetător la Universitatea din Pennsylvania, împreună cu Eugene d’Aquili, afirma că experiențele spirituale sunt pur şi simplu consecința (inevitabilă) a configurației cerebrale („Creierul uman a fost configurat din punct de vedere genetic să încurajeze credința religioasă”) şi că până şi o simplă rugăciune are un efect remarcabil la nivel cerebral.

În studiile lui, Newberg detecta un soi de „black out” al alimentării cu sânge în zona posterioară a encefalului, cea care guvernează percepția asupra Supraeului şi a lumii şi conchidea că, la nivel neurologic, rugăciunile şi meditația induc ideea de uniune a persoanei cu Creatorul printr-o senzație cât se poate de „reală”. În cadrul altor experimente, la călugărițe franciscane aflate în timpul rugăciunii era detectată şi o reducere a activității neurale în aria „delegată” cu orientarea, fapt care le-ar furniza măicuțelor sentimentul aproape „tangibil” de uniune cu divinitatea.
Potrivit lui Newberg şi d’Aquili, fie că-i vorba de fervoare mistică, de sentimentul sacrului sau de iluminare,  orice stare spirituală se reflectă într-un fenomen cerebral cât se poate de concret şi, în mod surprinzător, zona cerebrală responsabilă de cât de religioasă este o persoană este şi cea care se activează la epileptici pe parcursul unei crize.

 This is science, bitch! Where is your God now?