De cules

-Pentru că nu se poate! răspunse cu voce tare bătrânul, cu un ton ce nu permitea drept la replică, cu palma dreaptă lovind ușor masa. Masa -  de lemn, fără față albă de masă, doar ea, înconjurată de familie, decorată cu niște blide adânci, goale, vopsite cu supă.

Bătrânul arăta întocmai ca un putregai. De fapt, era o combinație dintre un buldog și un grăunte de putregai. Capul mic, fruntea mare, pline de crețe, pentru că privea pe sub sprâncene, bărbița lăsată în jos, încastratată între cele două fălci mici și mereu nebărbierite. Părul, pe capul rotund ca o minge de tenis, era tuns scurt, însă izbea prin culoarea neobișnuită: portocaliu - roșu cărunt. Din cauza asta bâtrânul arăta ca un grăunte de putregai. Și ca un buldog, cu fălcile câteodată fremătătoare. O fi din cauza stresului, o fi din cauza bătrâneții, cine știe, se întreba nevasta lui, care observa mai bine decât el atingerile bătrâneții. Dar Lacrima știa că e din cauza țuicii de pere, foarte bună, care o ținea în barul colțarului, unde se adunau toți la masa. Colțarul - de lemn, întocmai ca masa. Neacoperit de nimic, doar lemn masiv, gol, de fag lăcuit, o pată mare de lumină și de viață în mijlocul bucătăriei întunecate.

Lacrima era fiica Putregaiului. Lacrima era frumoasă. Lacrima era fată toamnatică, în jur de 30 de ani, deși nu își arăta vârsta. Lacrima avea părul frunzelor moarte ale toamnei, iar hainele ei aveau culorile hainelor toamnei. Lacrima se mărită în curând. Acum e a treia oară când vine cu logodnicul ei la părinți, au venit cu ocazia culesului, acum stabilesc ziua, pentru că așa e frumos. Să vină să le dea o mână de ajutor, că e tânăr, chiar mai mic cu 5 ani decât ea, pentru că e culesul. Pentru că e toamnă. Iar toamna se culege. Și aici contează mult cine culege, căci piatra înțeleptului trage mult la kill.

Ilie era logodnicul Lacrimei și este cu 5 ani mai mic decât ea. Este un dârlău mare și cam nătăfleț. Dar nu e nicio problemă: e tânăr, solid și vesel. Este plin de prospețime și de viață când râde, iar dinții îi sunt de un alb sclipitor. Râde cam des, mai ales când nu înțelege ceva sau este încurcat și jenat, iar câteodata când nu știe ce să răspundă. Numai o dată nu a râs când au început să facă glume colegii de serviciu pe seama lui. Venea la servici într-o dimineața rece și cețoasă de toamnă, iar patru dintre colegii, de parcă s-au înțeles, stăteau la țigară și cafea fix la poartă la intrare. "No, te-nsori?" îl întrebă unul, cel mai în vârstă dintre ei, în timp ce restul, silențios, și-au dezvelit dinții în zâmbete prostești. "Cum o cheamă pe domnișoară?" întrebă altul, iar de data asta li-au pierit zâmbetele, plecând frunțile încruntate în jos. Parcă le stătea pe limbă, dar nu le venea nicicum în minte. Știau toți că are un nume greu, mai neobișnuit, dar nu reușeau să și-l amintească. "Frunza?..." parcă se întrebă pe sine, cu voce tare, unul dintre ei, care era ungur. Ceilalți se priviră și izbucniră în râs cu hohote. Ilie nu râse, se încruntă, iar nările de la nas se umflară ca la un taur. Porni voinicește printre ei, fără să se uite înapoi și le aruncă cu voce înceată "ce proști sunteți, bă". "Te lasă Lacrima să vii la meci pe seară?" îi strigă din urmă vârstnicul. "Nuuu, ea trebuie să-l certe și să-l arunce din casă ca să mai iasă și el cu băieții la bere" strigă cel mai tânăr dintre cei patru. Și iarăși au început să râdă zgomotos, bucăți de zgomot și freamăt ce se pierdeau în depărtare, în obosire și în amintire.

Bătrânul propuse ziua de sâmbătă. Acum Ilie, care purta numele unui profet din Biblie, era pocăit (două ore încercase să îi explice bătrânului ce sectă era, fără succes; se pare că pentru bătrân pocăiții se împărțeau în "cei de sâmbătă" și "cei de duminică" și, sincer să fiu, nici eu nu sunt mai mintos decât atât, așa că vom lăsa în umbră ordinul exact al sectei). Dar asta nu era bai, căci familia lui Ilie nu era chiar așa de religioasă, doar bunică-sa mai mergea la biserică, după ce se gătea frumos, și cu flori în mână. Sâmbăta, pentru că ei erau pocăiți de sâmbătă. El, Ilie, nu conta dacă era sâmbăta sau duminica, el putea să lucre. Dar sâmbăta nu era bine, pentru că tinerii vroiau să meargă la păstrăvărie, să se plimbe prin pădure și să mănânce pește la han, iar asta fără știrea bătrânului, care ar fi făcut scandal. Adică cum, e culesul, iar ei se duc să se plimbe?! Așa că Ilie a izbucnit prostește în râs la propunerea bătrânului. Lacrima, mai capabilă, a vrut să ia vorba, dar Putregaiul, anticipând-o, i-a retezat-o scurt. "E din cauză la religie?" "Nu, tată-socru...". Putregaiul își amintea acum de prima zi când i-a spus tată-socru. Era foarte mândru de asta, că are un ginere atât de mare și tânăr. Creștea inima într-ânsul, și parcă i se încălzea tot corpul, alb, rece și zbârcit, corp de putregai. Își amintea acum cum el începuse să turuie că le-a rezolvat pe toate, și nunta când o să fie și unde, și era, culmea, la biserica de ortodocși. Deci nu era religia. "Lăsați pe noi, tată-socru, că rezolvăm noi tot. Nici nu mai trebuie să veniți".

-Nu. E duminică. Duminica nimeni nu lucrează, duminica lumea stă în pat și doarme. Nu o sa culegem duminica că nu ne ajută Dumnezeu. Ce o să zică și oamenii de noi? Nu se poate și gata!

Lacrima oftă. Îl pișcă pe Ilie de picior. "Lasă..." Tot au încercat să-l facă să înțeleagă. Nu și nu. Și cât i-au explicat, i-au zis că se duc doar ei singur, că doar nu e mult zece ari, cât au ei... Nici ea nu înțelege de ce bătrânul nu vrea să lase de la el, doar pentru că e duminică. Dar, acum, îi respectă alegerea. Numai sâmbăta nu.

Așa că duminica seară, când a pus jos sacii, sub geamul șoprului, Ilie, îmbujorat la față, iar Lacrima coșul plin de dovleci (cei care au crescut prin porumb), Putregaiul se uită mirat la ei, pe sub fruntea ridată ca de buldog. Fălcuțele mici îi tremurau, iar gura îi era deschisă. A înțeles și a ridicat palmele, apoi și-a lovit șolduri, spunând pe jumătate furios, pe jumătate îndurerat de înșelare, doar atât:

-No, bine, no bine!

Apoi și-a întors spatele, a vrut să urce supărat scările spre dormitor, să se ducă la televizor, dar s-a întors la ei într-o clipă. Ilie, tot îmbujorat la față, cu Lacrima, tăcută, s-au așezat amândoi, unul lângă celălalt, pe colțarul de lemn, la masa de lemn. Ilie zâmbea, ba chiar a chicotit împăciuitor la izbucnirea bătrânului.

-Tu! Lacrima! urlă Putregaiul, arătându-i pumnul. Lacrima înțelegea, dar, culmea, nu zicea nimic, și mai ales, nu zâmbea. Nu vroia să îi răspundă înapoi, știa că e vinovată, și tăcea, iar Putregaiul înțelegea asta și se potolea.

-Mă, copii, mă! Păi nu vă ajută Dumnezeu, mă copii, ascultați, mă, de mine.

Și-atunci Ilie a dat drumul la drujbă: "nu, nu, tată-socru, să nu ne înțelegi greșit. Am respectat întocmai canoanele bisericii. Nu am greșit cu nimic, ne-am hotărât noi doi, eu și Lacrima, și chiar am studiat. Să îi spun eu, Lacrima, sau tu? Îi spun eu. Să vezi cum ne-am înțeles, nici nu o să îți vină să crezi. În Biblie stă scris, cum a zis Iisus, când i-au acuzat fariserii că apostolii Lui rup spicele de grâu din lan și nu postesc, că pot nuntașii să nu petreacă și să stea triști, când mirele e cu ei? Oare să postească ei la nuntă? Iar în Marcu scrie, când fariseii L-au acuzat pe Iisus ca nu ține sabatul, ca el este domn si al sabatului, si sabatul a fost facut pentru om, nu omul pentru sabat. Și mai țineți mintea crucea aceea mare, de la căpătâiul patului Lacrimei, cea pe care a dat 3 lei, că nu a vrut să lase la 2, de la 5 lei, la piața de vechituri? Am dus-o cu noi. L-am dus pe Domnul cu noi la cules, și l-am pus pe sacii de rafie. Așa că am cules cu el fără o grijă, că putem lucra cât timp îl avem cu noi".

Putregaiul îi privea nemișcat. La un moment, i se păru că vor să facă o glumă bună, sau să își bată joc de el, dar, Sfinte Sisoie, porumbul era cules, iar Ilie nu râdea după cum îi era obiceiul când era încurcat. O privi pe Lacrima, care îi evita privirile plecând fruntea jos, tristă. Dintr-o dată, se simți obosit, dat la o parte de cei mai tineri. Ca o mașinărie veche, scoasă din uz, ce tocmai a fost înlocuită de una nouă, ba chiar mai mult de atât, s-a făcut fără știrea lui, ca și cum ar fi prea bătrân să înțeleagă.

"Ți-am spus noi, tată-socru, că le rezolvăm noi pe toate."

Putregaiul continua să îi privească înlemnit. Și i se părea, cum stăteau ei amândoi pe colțarul de lemn, cu spatele la geam, și cum venea lumina din spatele lor și le întuneca și posomora fețele, că semănau leit cu niște reptile mari, cu niște șopârle maronii, gemene, una lângă cealalaltă ca două picături de apă, cu gurile întredeschise și ochii bulbucați, și se uită și ele mirate la el. Șopârluțe din alea ce fug de talpa bocancului, toamna prin pădure, aproape de hanul păstrăvăriei, printre frunzele maronii și fâșnitoare. Fălcuțele nebărbierite începeau să se vibreze, iar limba să îi plescăie în gură. Se gândi la țuiculița de pere din colțar, ba chiar piciorul îi dădu să pornească, dar se opri imediat, brusc. Asta ar însemna să stea la masă cu ei, că doar țuica e în colțar. Cu ei, anatemele. Se resemnă rapid, ridică mâna, dădu a lehamite, murmură "meah" și se întoarse să urce scările. Să se uite la televizor. La urma urmei, Domnului nu îi plăcea mânia, iar pe el ce îl deranja? Porumbul e cules, pus în saci la gura șurei, dovlecii în coș, la ușa beciului, Lacrima se mărită în curând, și uite, ce noroc, are un ginere (da, e socru!) atât de vesel, tânăr, și mare cât un... bou.