Se afișează postările cu eticheta proza scurta. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta proza scurta. Afișați toate postările

vineri, 21 noiembrie 2014

Cadourile studentiei

În anii aceia gri, de sărăcie, de poticnire în pete lipicioase de ulei, de la gătirea cartofilor, pe nailonul bucătăriei, de clipele de abis mintal, în pat, sub pătură, în frig, ore în șir, chiar pe lumina de-afară, de călătorii fantastice în lumea microscopică a crăpăturilor din tavan și colțurilor de perete, simțeam viața cum se impregnează și trepidează în noi, în suflet, în oase, în dinți, în frunte. Ne era foarte foame și ne era foarte frig.

Stăteam într-un bloc gri, la ultimul etaj, cu altă colegă. Amândouă eram studente în anul întâi la Facultatea de Farmacie. Se întâmpla să nu avem curent, apă deloc și nici căldură.  Lumea garsonierei era înghețată în cărți vechi de medicină, teancuri de foi albe scrise, lumânări galbene și un craniu. Mai aveam niște casete vechi, aduse din Germania, pe care le puneam în casetofon și le ascultam. Câteodată se oprea muzica și auzeam reclame la electrocasnice și restaurante nemțești. Ne gândeam cum mănâncă cei de acolo pe muzica surdă a casetofoanelor de ultimă generație.

Aveam o pungă mai mare din hârtie de carton unde culesesem măceșe tomnatice din curtea spitalului. Avusesem o zi bună, fusesem la ore, discutasem deschis cu profesorii, ne-am întreținut apoi în povești, am râs, am glumit. Am uitat pentru o vreme. Am pus ibricul pe foc pentru ceai și am numărat măceșele stafidite. Flăcăruia albastră a pâlpâit ușor și a curs lent spre nimic. Ireal, ca într-un vis, s-a stins. Ne-am uitat una la cealalaltă și am izbucnit în plâns amândouă.

Într-o altă zi m-a apucat o durere țiuitoare de măsea. Nu mă puteam să citesc nici măcar să ațipesc. După câteva zile de nesomn m-am îmbrăcat, mi-am pus șalul în carouri albe și negre și m-am dus la o cunoștiință de a mea, în ultimul an la stoma. Blonduță, cu ochii mari albaștri, m-a privit speriată de cearcănele mele și mi-a făcut cu mâna spre scaunul stomatologic. Pentru că ea făcea practică, nu a trebuit să îi plătesc, doar materialele. I-am întins un bacnotă de 10 lei, ea s-a uitat către doctorița șef, s-a dus la sertar și mi-a adus restul în monede. Erau, de fapt, tot atâția bani. Mi i-a pus în palme și mi le-a strâns. Avea mânile atât de calde!

 Pentru că nu aveam apă, făceam deseori ceai și ouă fierte în același ibric. Nu puteam nici măcar să mergem la budă, pentru că nu aveam cum să tragem apa. Profitam de faptul că stăteam la ultimul etaj, unde era o ieșire pe acoperiș, și urcam, ne făceam treburile pe niște ziare, făceam după aia un pachețel și îl lăsam acolo. S-a întîmplat de multe ori, mai ales noaptea, când trecem tiptil, desculțe, pe casa scării. Colega mea, săsoaică, era mai ordonată, făcea pachetul și îl lega frumos și cu sfoară, ca pe cadouri. Și rămâneau șiruri de pachețele, legate cu pamblici colorate. Aveam o grămadă de ziare și buletine științifice vechi adunate de la biblioteca facultății pe care le întrebuințam pentru asta.

La un moment dat, ea a primit o bursă și a plecat la o vilă studențească. Ne-am despărțit îmbrățișate, râzând și cu lacrimi în ochi.

Am rămas singură în locuință. Era trist. Stăteam în pat, în frig și întuneric, cu pătura pe mine. Ascultam casetele germane pe care mi le lăsase, iar acum auzeam reclamele în vocea ei. Exploram minele și canioanele pereților de una singură. Peșterile erau avanposturile exploratorului interstelar, ce căuta adăpost prin relieful lunar al varului.

Odată, chiar înainte să părăsesc și eu garsoniera, m-am urcat pe bloc. Era zi, soare melancolic, și mă învârteam să cuprind de jur împrejur lumea. Erau pachețele din ziar legate cu pamblici colorate acolo, pachețele ei. 

Și pentru o clipă am avut impresia că am ținut amândouă o petrecere, dar acum s-a terminat, ea a plecat, le-a lăsat și că sunt cadouri și că sunt cadourile ei pentru mine.

Cu cortul pe Mures

Flaviu iși aprinse țigara și clătină involuntar băbuța a plăcere în timp ce sugea aerul printre dinți. Lăsând mâna printr-o mișcare feminină de-a lungul corpului, lângă burta diform de recentă, picioarele grase depărtate unul de celălalt, Dan și-l închipuia ca pe o morsă uriașă.

Mai era multă treabă de făcut, de întins cortul, de făcut focul, de-abia aruncaseră jos gențile, iar el fuma. Dan era nervos în interior. Orice gând usturător ca o bășică pe fund îl sătura cu gesturile mânilor, șuierul suptului printre dinți, imaginea crăcănată, ale lui Flaviu. El era de vină pentru tot. Dan era supărat în interior. Stătea nemișcat, pe vine, privind lemnele dracilor, aranjate ca un cort de indian. Să le dărâme sau nu?

Pentru că atunci când veniseră, aruncaseră bagajele negre, majoritatea cu fermoare rupte și cârpite cu ace de siguranță și fir de pescuit, dăduseră peste un rahat. Iar de la început, lui Dan i se păru amuzantă ideea de a așeza vatra focului fix peste el, că doar se arde. Și tot făcea glume, și menționa micii ce-i nu-i aveau de gătit, și cum clădea el lemnele în jurului lui. Iar Flaviu stătea impasibil, neamuzant, parcă tocit sentimental de fumul țigării lui. În scurt timp Dan avea primele îndoieli, apoi se declară dezgustat de idee, apoi total împotrivă. Dacă chiar s-ar fi compromis slănina și cartofii în staniol prin ceva lege necunoscută a fizicii? Așa că stătea tâmp, încruntat și tăcut privind claia de lemn gata aranjate frumos, exact ca un cort de indian. Să le mai desfacă sau nu? Doar el știa cât îi luase să le aranjeze…

Renunțase posomorât și găsise soluția într-o țigară de-a lui Flaviu. Acesta, nici mai prejos, deschise primul pet de bere. Era tăcut și eficace. Simțea plăcere pe dinăuntru și, ciudat, deși nu îi era frică să o piardă, nu o emana.

Bă, hai să-l sunăm pe ăsta.

Nu. 

Dan îl privi pe Flaviu. Întotdeauna era agitat, făcea pe șeful. Flaviu întotdeauna îl tolera cu simpatie bovină. Uite ce e, mi-a spus să nu te superi. S-a dus cu Dreghici și cu prietenă-sa la suc. Mi-a zis să nu îți zic să nu te superi pe el. Nu o să vină.

Timp de o sfert de oră Flaviu îl ascultă liniștit pe Dan cum clăbucea la gură. Se simțea bine și nimic nu o să-i strice starea asta. Oricum, Dan nu părea nervos. Parcă se forța să fie. Poate vroia să pară că e interesat de Radu, că e afectat de absența lui, că ce prieten bun cu el este. Prea zicea cuvintele cu jumătate de gură, nu înjura, mai degrabă rostea un monolog ca un diletant de teatru prost.

Până la urmă îl sună și cu câteva amenințări Radu veni, târziu, exact pe muchia grăbită dintre amurg și noapte, și cu Flaviu ca ghid, pentru că lui îi era frică să umble singur. Dan rămase să se refacă după ce Flaviu l-a lămurit inginerește și disprețuitor la instalatul cortului. Nu suferea să nu aibă dreptate.
Băieți, zicea Radu, în timp ce stătea pe iarbă, lângă foc, iar burta aproape plesnea din el cum se bulbucă o pungă de plastic pe care o strângi, să nu vă supărați pe mine. Puseseră toți slănina în țepe tăiate din salcie – în sfârșit un lucru bine făcut de Dan și recunoscut vocal de ceilalți – și le țineau deasupra focului. Cartofii în staniol îi laseră pe mai târziu, pe când se face jarul cum trebuie, motiv nu prea înțeles cum trebuie de Radu, care i-ar fi dorit fripți de acum.

Băieți, uite ce este. Eu am aproape 30 de ani. Zicea evitându-i privile lui Dan, mai mult căutând destăinuire pe fața fantomatic-roșiatică a lui Flaviu. Și eu tot ce îmi doresc este să cunosc o femeie, da care să țină la mine, nu așa, și să mă însor. Și da, am fost cu Dreghici, să nu te superi, Dane, n-am vrut să îți spun că tu te superi, dar Dreghici a venit cu prietenă-sa și am fost la suc. Și tot am vorbit cu ea și tot am râs și am glumit și mi-o pus mâna pe picior, să mor eu de nu, nu vă mint, să nu te superi, Dane. Și eu asta îmi doresc, dar lasă că mă ajută Dumnezeu, mă duc la popa de la Moșuni să pună slujbă, îi dau câți bani vrea el, și să am nevastă, să fac familie, ce dracu, că de 5 ani de zile lucrez, Dane, pe tir, și nu fac niciun ban și nici nu cred că o să fac, ca să mă însor și eu, să fac ceva, să fac o familie.

Dan se prinse repede. Inteligent, iute ca jocul flăcărilor de foc, înțelese că prietenul său trecea printr-o criză și că el se duse cu Dreghici și cu prietena lui, nu ca să o aburească, să i-o fure. Nici măcar nu se duse să cunoască alte fete, singure. Faptul că fata aceea era prietena tovarășului său îi dădea încredere și stabilitate emoțională, pe care nu o ai când vorbești cu fete singure la prima sau a doua conversație. Dar mai ales faptul că el trăia prin prietenul lui. Radu avea o prietenă, tocmai ce o scosese la un suc, în oraș, râdea și glumea cu ea. Iar ea, la fel, ba chiar i-a pus palma pe genunchi. Radu avea o relație stabilă, proiectată mintal prin străduțele întunecoase și întortocheate ale psihologiei umane, prin Dreghici.

Flaviu nu făcea niciun efort să înțeleagă, dar dădea impresia că știa. Mișca bărbița galbenă, ca un pui de caisă, în ritm de tic, și savura țigara.

Acum Dan îl lămurea lui Radu ce trebuia să facă, cum să dea cu pumnu-n masă la taică-so și la mă-sa, că aia aveau firma de tiruri, cum să primească și el niște bani și să caute basarabence pe net.

Băieți, tot la aia mă gândesc, o femeie care să mă iubească, că îi iau ce vrea ea, numai să țină la mine. Radu nu se putea bucura de noaptea la cort, cu lună, greieri și foc de tabără, pe marginea apei, că era cu mintea în altă parte. De fapt, nimeni nu se putea bucura de natură așa cum trebuie - erau toți adulți și neimpresionabili. Dan explica. Flaviu fuma flegmatic cu gesturi muieratice, punându-și mâna de-a lungul burții monstruoase, de bachus, burtă recentă, căpătată din lucrul pe vasul de croazieră.

luni, 9 decembrie 2013

Iisus, baiatul de la sunet

Avea ochii cei mai deschisi cu putinta. Erau incredibili de albastri si de deschisi. Unul dintre ei era privea subtil intr-o parte. Deci el trebuia sa fie. Iisus. Mi se parea mai blond si mai putin barbos, avea doar cateva tuleie. Si era imbracat ca un hipster. Niciodata nu l-am mai vazut in tablouri imbracat asa. Avea chiar iepure, caciula din aia comunisto-stalinisto, in cap, cu urechile lasate. Cara dupa el ceea ce mie mi se parea un travalet lanos.

Conversatia a fost suficient de normala.

-Iisuse, ce cauti pe aici?
-Pai, stiu si eu? Inregistrez.
-Ce?
-De toate. Oameni, pasari, chestii...
-E fain?
-Ce anume sa fie fain?
-Ce faci?
-Nu chiar. Mor de frig, dar trebuie sa imi castig painea si eu.
-Si ce inregistrezi?
-Ce inregistrez?!
-E fain?
-Nu stiu. Nu am ascultat niciodata.
-Atunci de ce mai inregistrezi?
-Pai daca asta trebuie sa fac?
-Sa faci pentru ce?
-Pentru bani, berbecule, pentru ce altceva?
-Pai tu nu aveai?
-LOL, nu?!
-Oo.
-Pff.
-De ce esti imbracat ca un hipster?
-Pai poate ca sunt, ei na.
-Arati ca un hipster.
-Stiu.
-Da' ai prietena?
-Ma mai sacai mult cu intrebari din astea?
-Numai asta.
-Nu...
-De ce?
-... (ridica umerii si buza de jos)
-Ok, salut. (dau sa plec)
-Esti un om foarte ciudat. (indiferent)
-Spune asta oamenilor tai.
-Oamenilor mei?
-Oamenilor tai.
-...Daca o sa le spun, o sa ma lasi in pace? (pare ca ma minte)
-Pai nu aveam nimic cu tine.
-Pai ai, uite cum nu ai, ca ma tot freci aici la melodie.
-Bine. Salut.
-Du-te cu Dumniezo-nainte. (cu lehamite)

Si tot timpul asta, el isi bocanea ghetutele de alpinisti, cel mai mic numar barbatesc vazut de mine vreodata, unul de celalalt, strangand pumnii inmanusati, si incalcind firisoare subtiri de vapori pe nari. Nu mai putea de frig. Nu mi s-a parut arogant, conform asteptarilor, ci mai mult resemnat si detasat. Parca frigul de afara i-ar fi racit si sufletul. Nu il mai durea capul de nimic, nu ii mai pasa de nimic. Cel putin de ceea ce ii ziceam eu. Cred ca nici Apocalipsa daca ar fi venit nu l-ar fi miscat. Si-ar fi facut treaba si atat. La o adica, ce mai era altceva de facut?

Totusi, eram putin dezamagit. Credeam ca traieste pe picior mare. Fara sa mai lucreze, cu bani in buzunar, si cu o logodnica fotomodel acasa. Iisuse, de ce nu te-ai fi schimbat tu oare?


miercuri, 9 octombrie 2013

Allan & Ann

Am intrebat, odată, pe cineva de pe facebook, pentru că am văzut nilște like-uri date, dacă îi plac desenele anime. Iar ea mi-a răspuns: "cui nu-i plac anime-urile?" Textul e inspirat din Sailor Moon, acele desene animate care urmează regulile desenelor pentru copii dar au, ascunsă, o imensă încărcătură emoțională, demnă de o roman best-seller sau un film reușit, detaliată cum numai o minte și inimă japoneză ar putea-o face.

Lui Ali ii tremurau ochii. "Ce este acesta cald si moale ce il simt inauntrul meu?" Se trase mai in spatele Annei, aproape ca se ascunse dupa ea, din inaltimea unde priveau ca niste demiurgi cercul lumii.
-Anne... te rog!
-Ticalosilor! striga ea catre lume. Cum indrazniti?! Si intinse mana... la dorinta ei, intr-o fractiune de secunda va putea distruge totul. Cum indrazniti sa imi cereti iubirea? Iubirea e ceva ce se ia ca orice altceva, cu forta! Cum poti sa dai asa ceva?
Ali isi privea Andromeda inimii lui ravasita pe strada de puterea maniei Annei.
-Anne...
In momentul acela un fulger o izbi pe Anne. Cazu ca o frunza beata spre pamant... pe Pamant!
-Anne!! Ali zburase ca un inger si o prinse chiar inainte sa cada... "Anne..." si incepu sa ii se scurga cristale ciudate din ochi. Anne, cu ultimele puteri, sopti cu trandafiri stinsi de sange printre buze...
-Ali... de aici vad cerul albastru... cand ai privit ultima data cerul?
-Anne...
-Ali... Nu m-am mai simtit asa niciodata... de ce? de ce m-ai prins?
-Anne... eu...
-Dar... ea... muritoarea...
-...
Ali isi inabusi un izbucnit.
-Anne... eu te iubesc! Asta este iubirea! Iubirea nu este ceva ce poti sa iei cu forta! Inteleg acum!
Norii dintre stele se luminara scurt. Un al doilea fulger porni spre Anne. Ali o tinea strans si intoarse spatele la fulger... "fie... "
-Acum te voi urma, Anne...
-Ali... si ochii ei frumosi de demon lacrimau ca al lui... in ei se oglindeau cerul albastru... mori cu mine? dar... cum?!... nu vreau sa te pierd... ce este... acesta cald si moale din interiorul meu... care nu vrea sa ramana acolo?

Ce este acesta cald si moale din interiorul meu? Pentru prima data, simteam absenta unei persoane careia sa ii ofer iubirea mea... si plangeam, iubindu-i pe cei doi, caci ei si-au gasit-o....

Azi, ma voi cobori dintre stele pe pamant.

Parcul

Sub luna, si sticlirile ale nestematelor cerului, doar varful brazilor se legana usor, leganat usor de o boare de vant subtire si rece, lovind usor streasina inalta a casei albastre.

O umbra se catara ca o iedera pe pervazul inalt a ferestrei. Cateva ciocanituri usoare sparsera tacerea sacra a noptii. Deodata, un caine din vreo curte mai ascunsa incepu sa latre. Cu inima stransa de emotie, secundele se transformau lent in ore de asteptare, pana cand, perdelele cad fara zgomot in laturi, ca bratele peticite ale unui cersetor ametit de bautura, semn a consolare.

Fereastra se deschise, si umbra ingenunche pe pervaz, in fata fetei inspaimantate si galbene ca ceara, ce tremura intr-o pijama baieteasca.
-Ce cauti aici? spuse ea in soapta, cu ochii negri mariti ca de pisica.
-Am venit sa te iau... sa te duc... si umbra de pe pervaz facu o pauza. Apoi, zarind, niste abtibilduri foarte usor fosforescente, ca doua pete sterse de lumina, lipite pe partea laterala a tocului pervazului, in interiorul camerei, continua, apasand cu degetul: aici.
Fata, care statea in fata pervazului, privi ca o stana de piatra luna si stelele verzui. Isi retrase mainile sprijinite de pervaz si si le incrucisa, caci acum incepea sa tremure in pijamaua cea de baieti din cauza racorii, ce venea prin geamul deschis, si parea ca trece si vine prin umbra de pe pervaz. Un fior tainic si de placere trecuse ca o palma de vant peste tot trupul ei.
-Haide...

Umbra isi intinse un picior si sarise pe podeaua din lemn masiv a dormitorului, insa, se pare ca in cadere, atinse cu unul din pulpanele hainei lungi si negre unul din cele doua sfesnice ce pazeau fereastra. Acesta, facut din fier forjat, cazu si izbi cu cele 3 brate pardoseala dreapta si deschisa ca oglinda. Amandoi privira speriati in intuneric. Stand nemiscati, in intunericul camerei, li se parusera ca pentru intr-o secunda nu erau pe pamant, erau pe alt taram, al viselor si cosmarurilor magice. Stangaci, el privi pijamaua din fata lui, care ii spuse cu o voce gatuita de spaima:
-Vrei sa se trezeasca ai mei?
Cateva clipe ascultara impietriti, unul in fata celuilalt, neprivindu-se, in intuneric. Nu se auzea nimic. Odata cu incetarea temerii, fu data uitarii.

Doi bumbi de lumina, jucausi si sfaraitori luara la dans toate umbrele din camera; cu ocazia asta, el remarca ca pe o noptiera foarte scunda, erau zeci de lumanarele mici si colorate. Se gandi sa necajeasca persoana de langa el cu vreo observatie ironica, dar renunta in favoarea contemplarii camerei, cat se putea distinge, in obscurul maroniu acum. Isi roti privirile rapid: un pat mic si dezordonat, fereastra prin care a intrat, sfesnicul cazut, un dulap cat un urs, usa - o mare intunecata, incadrata de linii luminoase, probabil de la candela de pe hol, si masuta scunda, care ii venea mai jos de genunchi chiar, lipita de perete, plina de stalagmite de ceara. Chiar deasupra lumanarilor colorate, ca caror culoare, de fapt, le-o fura penumbra, tasnea ca un sipot artezian o oglinda de inaltimea unui om. Cele doua picatele de lumina galbena se oglindeau, si acum erau patru. Se privi in oglinda si isi vazu orbitele ochilor intunecate si adanciturile fetei trasate mai negru decat de obicei, mai ales ca contrastau puternic cu fruntea, pometii, varful nasului si barba, albe murdar. Desi inchiderea ferma a buzelor ce conturau in non-culori, gri si negru, o gura foarte frumoasa, ii starnea unele sentimente puerile de placere a imaginii sale, el se intuneca si mai tare. Deveni foarte trist, parca de o amintire sau de un gand ce tot nu ii da pace, si simti varful nasului intepat ca de un ac, gata sa ii planga ochii.
-Haide, sunt gata, soptise o voce la urechea lui, simtind o suflare calduta si un parfum ce il ameti. Se trezi din visare, si parca doi serpi negri, din umbra, serpuisera pe fata, la zambetul lui. Uita toate gandurile ce le avuse in acel moment, si tot nu putu sa isi abtina pornirea sufletului sau ironic:
-Vad ca pe oglinda scrie "sunt cea mai frumoasa din lume", dar eu nu o vad nicaieri pe aceasta frumoasa.
Fata zambi frumos, ca un soricel, si se pituli la pieptul lui. El o prinse mijloc, si se intoarse incet, odata cu ea spre fereastra. Priveste aici: si ii arata cu degetul luna si stelutele luminoase de pe lemnul albastru al tocului ferestrei.
-Privesc... si apoi paru ca se intuneca totul in mintea ei, reusind sa mai auda doar cateva cuvinte, ce se agatasera in zbor, cu ecou: "nu imi pare rau de sfesnic; tu stii ca sunt aici sa fac galagie..."

O lumina palida, dar care ocupa halucinant si oniric toata oglindirea ochilor frumosi a ei, se micsora dreptat, concomitent cu revenirea cu picioarele pe pamant, si se materializa intr-o luna foarte alba, ca de argint, pe un fond bleumarin incetosat. Isi reveni complet, cand isi intoarse obrazul subtire catre fata lui, cel care o tinea strans la pieptul lui, ca sa nu cada din ameteala. Ii privi adancitura intunecata de sub fruntea alba si renunta sa ii mai intrezareasca ochii; se obisnuise. O suflare de vant starni cateva suvite de par castaniu pe fata lui palida, ca si cum incercara sa il izbeasca, insa fu de scurta durata, si suvitele se unduira neputincioase la locul lor.
-E dintele de argint al omului de zapada... zambeste.
Fata privi luna, care era pe trei sferturi, si aproba in minte ca seamana cu un dinte de om zapada. Apoi isi imagina omul de zapada: cu capul alb rotund, ochii niste carbuni imensi si sticlosi, apoi un nas ascutit si rosu, sub care, in forma de semicerc, o gura zambareata de clovn isi arata dintii de carbuni, unul dintre ei fiind mai luminos decat ceilalti, de argint chiar; un patrar alb. Scapa un chicot de ras cristalin.
-Ceea ce iti spun eu e serios, spuse el fara vreo schimbare in taieturile marmurei ce ii alcatuiau fata.
-Stiu, stiu, il intrerupse ea strengareste, privind in jur, cu gurita intredeschisa, misterioasa, dupa urmele ecoului rasului ei de mai inainte. Suntem intr-un parc! Concluziona ea, vesela, dandu-si seama ca erau inconjurati de trunchiuri tacute de copaci dezgoliti de frunze, ce se pierdeau intr-o ceata alba si luminoasa. E splendid! exclama, privind iarba ce stralucea in mii de stele la picioarele lor.
-Imi place cand e ceata...
-De ce? il privi ea intrebatoare, cu o spranceana neagra si subtire subtil coborata mai jos decat cealalalta, tragand dupa ea si un fir subtire de usoara incruntare, insa o incruntare deloc neintelegatoare, ci doar copilareasca.
-Pentru ca atunci noaptea nu e atat de intunecata; ba chiar, ceata e alba si luminoasa ca un far scufundat in ape tulburi. Si mai ales, confera aceeasi putere ca intunericul: te scuteste de intalniri nevoite. Poti sa mergi singur, inainte, pe trotuarul ud, printre umbrele oamenilor...
-Suna cam a singuratate si melancolie... nu imi place.
-Stiu.
-Oh! Tipa ea nebuneste, deodata fericita. Mi-am adus de-aminte!
-De ce anume?
-De o legenda japoneza cu o domnita dintr-un turn inalt de pe luna. O stii? spuse ea grabit.
El voise sa spuna ceva, dar ea il repezi: dar e numai la luna plina, cea galbena si frumoasa.
El pleca fruntea si spuse cu un zambet amar, jumatate ironic:
-Eu stiu doar de blestemul lunii si de luna incornorata.
Fata il lovi in joaca pe piept cu un pumn cat o nuca si suspina, desi nu suparata, a deziluzie:
-Of, mai, ce rau mai esti!
-Eu?
-Tu.
-Ba nu, tu. Ai sa vezi mai incolo, si suspina el amarat, plecand fruntea spre iarba intunecata de smarald stralucitor.
Ea se dezlipise de la pieptul lui si se aseza, trantind palmele pe genunchi, pe o banca de piatra din apropiere. Se prefacea suparata, cu buzule usor tuguiate, si ochii negri migdalati, privind in ceata. O privea si niciodata nu i se parea mai frumoasa. "Oare are rost sa ma mai chinui si sa sufar langa ea?" Parul ei castaniu si lung, se incurca ca panzele funigeilor intr-o boare ratacita de vant rece, ca apoi sa i se aseze frumos, in suvite, pe umeri, pe spate, pe piept. Era imbracata cu o bluza de lana neagra si o fustita care ii venea putin deasupra genunchilor, tot de aceeasi culoare. Ciorapi cu dungi negre si albe, grosi si lungi, intrau in niste pantofiori negri cu toc, ca niste incaltari de caprioara. Atunci isi aminti cum el nici nu observase cand ea se imbracase in dormitorul ei: visase ca acum. Asta ii rupse din nou sirul gandurilor deprimante. "Intr-adevar, daca iti sti viitorul, poti sa ii spui destin si nu mai ai libertate; acest lucru de arunca in valurile nihilismului si iti rapeste orice dorinta de a trai; diavolul deprimarii greu diavol mai este!" Si cu asta curma, ca sa se apropie prin ceata luminoasa de ea, ceata care deforma si ascundea totul in invaluiri fantastice, inconjurand circular insa lumea lor, banca, un cerc difuz de sub banca de iarba verde-inchis, plina de apa, taiat de o bucatica de drum de dale, fata asezata, el pornind incet spre ea, cu o haina lunga si neagra ca noaptea.

Se aseza si el, pe celalalt colt, prefacandu-se si el suparat. Erau ca doi copii, unul mai strengar decat celalalt. Gandurile lui toate cele rele le tintuise sub o lespede grea de piatra sura. Acum avea un zambet ironic, putin strecurat mai mult pe un obraz. Ii arunca o privire rapida cu coltul ochiului. Apoi se intoarse. Ea zambi usor, din mutra acra pe care o facuse, si il privi rapid cu coltul ochiului.
-Si chiar vrei sa iti spun despre dintele omului de zapada care zambeste? se intoarse el spre ea zambind si mai tare.
Ea se intoarse, cateva clipe spre el, il privi cu ochi calzi, si se intoarse inapoi; ii era teama ca o sa izbucneasa rasul. Se prefacu insa in continuare ofticata:
-Nu imi amintesc sa iti fi cerut asta.
-Nu? Mie mi s-a parut ca ai insinuat ceva cu povestea aceea japoneza...
-Da?
-Da; mi s-a parut ca vrei sa ma pornesti.
Ea zambi usor.
-Bine, spune.
-Spune-mi tu prima despre legenda japoneza.
-Era o domnita intr-un turn si un japonez a facut 99 de sandale, a ajuns la ea, a luat-o pe pamant si s-a casatorit cu ea. Intr-o zi ei i s-a facut urat de lumea muritoare si s-a suit din nou pe luna si sotul ei sta acum si priveste luna in fiecare noapte.
-Trebuie sa ma previi de acum inainte cand povestesti. Le cam lalaiesti, si nu mai apuc sa zic si eu cate ceva.
Ea izbucni in ras ca un copil luminos. Se ridicara de pe banca si pornisera incet pe dalele de piatra. Apoi le abandonasera si o luasera, pusi pe nazbatii, prin iarba, pana cand o taverna parasita de mai demult le iesise din ceata.

***

Doua umbre, tinandu-se de mana, se plimbau in ceata alba si luminoasa, la lumina lunii de argint, printre trunchiuri negre de copaci goi, prin iarba tomnatica, toropita de straluciri albe, in care se udau si li se afundau picioarele.

marți, 24 septembrie 2013

De cules

-Pentru că nu se poate! răspunse cu voce tare bătrânul, cu un ton ce nu permitea drept la replică, cu palma dreaptă lovind ușor masa. Masa -  de lemn, fără față albă de masă, doar ea, înconjurată de familie, decorată cu niște blide adânci, goale, vopsite cu supă.

Bătrânul arăta întocmai ca un putregai. De fapt, era o combinație dintre un buldog și un grăunte de putregai. Capul mic, fruntea mare, pline de crețe, pentru că privea pe sub sprâncene, bărbița lăsată în jos, încastratată între cele două fălci mici și mereu nebărbierite. Părul, pe capul rotund ca o minge de tenis, era tuns scurt, însă izbea prin culoarea neobișnuită: portocaliu - roșu cărunt. Din cauza asta bâtrânul arăta ca un grăunte de putregai. Și ca un buldog, cu fălcile câteodată fremătătoare. O fi din cauza stresului, o fi din cauza bătrâneții, cine știe, se întreba nevasta lui, care observa mai bine decât el atingerile bătrâneții. Dar Lacrima știa că e din cauza țuicii de pere, foarte bună, care o ținea în barul colțarului, unde se adunau toți la masa. Colțarul - de lemn, întocmai ca masa. Neacoperit de nimic, doar lemn masiv, gol, de fag lăcuit, o pată mare de lumină și de viață în mijlocul bucătăriei întunecate.

Lacrima era fiica Putregaiului. Lacrima era frumoasă. Lacrima era fată toamnatică, în jur de 30 de ani, deși nu își arăta vârsta. Lacrima avea părul frunzelor moarte ale toamnei, iar hainele ei aveau culorile hainelor toamnei. Lacrima se mărită în curând. Acum e a treia oară când vine cu logodnicul ei la părinți, au venit cu ocazia culesului, acum stabilesc ziua, pentru că așa e frumos. Să vină să le dea o mână de ajutor, că e tânăr, chiar mai mic cu 5 ani decât ea, pentru că e culesul. Pentru că e toamnă. Iar toamna se culege. Și aici contează mult cine culege, căci piatra înțeleptului trage mult la kill.

Ilie era logodnicul Lacrimei și este cu 5 ani mai mic decât ea. Este un dârlău mare și cam nătăfleț. Dar nu e nicio problemă: e tânăr, solid și vesel. Este plin de prospețime și de viață când râde, iar dinții îi sunt de un alb sclipitor. Râde cam des, mai ales când nu înțelege ceva sau este încurcat și jenat, iar câteodata când nu știe ce să răspundă. Numai o dată nu a râs când au început să facă glume colegii de serviciu pe seama lui. Venea la servici într-o dimineața rece și cețoasă de toamnă, iar patru dintre colegii, de parcă s-au înțeles, stăteau la țigară și cafea fix la poartă la intrare. "No, te-nsori?" îl întrebă unul, cel mai în vârstă dintre ei, în timp ce restul, silențios, și-au dezvelit dinții în zâmbete prostești. "Cum o cheamă pe domnișoară?" întrebă altul, iar de data asta li-au pierit zâmbetele, plecând frunțile încruntate în jos. Parcă le stătea pe limbă, dar nu le venea nicicum în minte. Știau toți că are un nume greu, mai neobișnuit, dar nu reușeau să și-l amintească. "Frunza?..." parcă se întrebă pe sine, cu voce tare, unul dintre ei, care era ungur. Ceilalți se priviră și izbucniră în râs cu hohote. Ilie nu râse, se încruntă, iar nările de la nas se umflară ca la un taur. Porni voinicește printre ei, fără să se uite înapoi și le aruncă cu voce înceată "ce proști sunteți, bă". "Te lasă Lacrima să vii la meci pe seară?" îi strigă din urmă vârstnicul. "Nuuu, ea trebuie să-l certe și să-l arunce din casă ca să mai iasă și el cu băieții la bere" strigă cel mai tânăr dintre cei patru. Și iarăși au început să râdă zgomotos, bucăți de zgomot și freamăt ce se pierdeau în depărtare, în obosire și în amintire.

Bătrânul propuse ziua de sâmbătă. Acum Ilie, care purta numele unui profet din Biblie, era pocăit (două ore încercase să îi explice bătrânului ce sectă era, fără succes; se pare că pentru bătrân pocăiții se împărțeau în "cei de sâmbătă" și "cei de duminică" și, sincer să fiu, nici eu nu sunt mai mintos decât atât, așa că vom lăsa în umbră ordinul exact al sectei). Dar asta nu era bai, căci familia lui Ilie nu era chiar așa de religioasă, doar bunică-sa mai mergea la biserică, după ce se gătea frumos, și cu flori în mână. Sâmbăta, pentru că ei erau pocăiți de sâmbătă. El, Ilie, nu conta dacă era sâmbăta sau duminica, el putea să lucre. Dar sâmbăta nu era bine, pentru că tinerii vroiau să meargă la păstrăvărie, să se plimbe prin pădure și să mănânce pește la han, iar asta fără știrea bătrânului, care ar fi făcut scandal. Adică cum, e culesul, iar ei se duc să se plimbe?! Așa că Ilie a izbucnit prostește în râs la propunerea bătrânului. Lacrima, mai capabilă, a vrut să ia vorba, dar Putregaiul, anticipând-o, i-a retezat-o scurt. "E din cauză la religie?" "Nu, tată-socru...". Putregaiul își amintea acum de prima zi când i-a spus tată-socru. Era foarte mândru de asta, că are un ginere atât de mare și tânăr. Creștea inima într-ânsul, și parcă i se încălzea tot corpul, alb, rece și zbârcit, corp de putregai. Își amintea acum cum el începuse să turuie că le-a rezolvat pe toate, și nunta când o să fie și unde, și era, culmea, la biserica de ortodocși. Deci nu era religia. "Lăsați pe noi, tată-socru, că rezolvăm noi tot. Nici nu mai trebuie să veniți".

-Nu. E duminică. Duminica nimeni nu lucrează, duminica lumea stă în pat și doarme. Nu o sa culegem duminica că nu ne ajută Dumnezeu. Ce o să zică și oamenii de noi? Nu se poate și gata!

Lacrima oftă. Îl pișcă pe Ilie de picior. "Lasă..." Tot au încercat să-l facă să înțeleagă. Nu și nu. Și cât i-au explicat, i-au zis că se duc doar ei singur, că doar nu e mult zece ari, cât au ei... Nici ea nu înțelege de ce bătrânul nu vrea să lase de la el, doar pentru că e duminică. Dar, acum, îi respectă alegerea. Numai sâmbăta nu.

Așa că duminica seară, când a pus jos sacii, sub geamul șoprului, Ilie, îmbujorat la față, iar Lacrima coșul plin de dovleci (cei care au crescut prin porumb), Putregaiul se uită mirat la ei, pe sub fruntea ridată ca de buldog. Fălcuțele mici îi tremurau, iar gura îi era deschisă. A înțeles și a ridicat palmele, apoi și-a lovit șolduri, spunând pe jumătate furios, pe jumătate îndurerat de înșelare, doar atât:

-No, bine, no bine!

Apoi și-a întors spatele, a vrut să urce supărat scările spre dormitor, să se ducă la televizor, dar s-a întors la ei într-o clipă. Ilie, tot îmbujorat la față, cu Lacrima, tăcută, s-au așezat amândoi, unul lângă celălalt, pe colțarul de lemn, la masa de lemn. Ilie zâmbea, ba chiar a chicotit împăciuitor la izbucnirea bătrânului.

-Tu! Lacrima! urlă Putregaiul, arătându-i pumnul. Lacrima înțelegea, dar, culmea, nu zicea nimic, și mai ales, nu zâmbea. Nu vroia să îi răspundă înapoi, știa că e vinovată, și tăcea, iar Putregaiul înțelegea asta și se potolea.

-Mă, copii, mă! Păi nu vă ajută Dumnezeu, mă copii, ascultați, mă, de mine.

Și-atunci Ilie a dat drumul la drujbă: "nu, nu, tată-socru, să nu ne înțelegi greșit. Am respectat întocmai canoanele bisericii. Nu am greșit cu nimic, ne-am hotărât noi doi, eu și Lacrima, și chiar am studiat. Să îi spun eu, Lacrima, sau tu? Îi spun eu. Să vezi cum ne-am înțeles, nici nu o să îți vină să crezi. În Biblie stă scris, cum a zis Iisus, când i-au acuzat fariserii că apostolii Lui rup spicele de grâu din lan și nu postesc, că pot nuntașii să nu petreacă și să stea triști, când mirele e cu ei? Oare să postească ei la nuntă? Iar în Marcu scrie, când fariseii L-au acuzat pe Iisus ca nu ține sabatul, ca el este domn si al sabatului, si sabatul a fost facut pentru om, nu omul pentru sabat. Și mai țineți mintea crucea aceea mare, de la căpătâiul patului Lacrimei, cea pe care a dat 3 lei, că nu a vrut să lase la 2, de la 5 lei, la piața de vechituri? Am dus-o cu noi. L-am dus pe Domnul cu noi la cules, și l-am pus pe sacii de rafie. Așa că am cules cu el fără o grijă, că putem lucra cât timp îl avem cu noi".

Putregaiul îi privea nemișcat. La un moment, i se păru că vor să facă o glumă bună, sau să își bată joc de el, dar, Sfinte Sisoie, porumbul era cules, iar Ilie nu râdea după cum îi era obiceiul când era încurcat. O privi pe Lacrima, care îi evita privirile plecând fruntea jos, tristă. Dintr-o dată, se simți obosit, dat la o parte de cei mai tineri. Ca o mașinărie veche, scoasă din uz, ce tocmai a fost înlocuită de una nouă, ba chiar mai mult de atât, s-a făcut fără știrea lui, ca și cum ar fi prea bătrân să înțeleagă.

"Ți-am spus noi, tată-socru, că le rezolvăm noi pe toate."

Putregaiul continua să îi privească înlemnit. Și i se părea, cum stăteau ei amândoi pe colțarul de lemn, cu spatele la geam, și cum venea lumina din spatele lor și le întuneca și posomora fețele, că semănau leit cu niște reptile mari, cu niște șopârle maronii, gemene, una lângă cealalaltă ca două picături de apă, cu gurile întredeschise și ochii bulbucați, și se uită și ele mirate la el. Șopârluțe din alea ce fug de talpa bocancului, toamna prin pădure, aproape de hanul păstrăvăriei, printre frunzele maronii și fâșnitoare. Fălcuțele nebărbierite începeau să se vibreze, iar limba să îi plescăie în gură. Se gândi la țuiculița de pere din colțar, ba chiar piciorul îi dădu să pornească, dar se opri imediat, brusc. Asta ar însemna să stea la masă cu ei, că doar țuica e în colțar. Cu ei, anatemele. Se resemnă rapid, ridică mâna, dădu a lehamite, murmură "meah" și se întoarse să urce scările. Să se uite la televizor. La urma urmei, Domnului nu îi plăcea mânia, iar pe el ce îl deranja? Porumbul e cules, pus în saci la gura șurei, dovlecii în coș, la ușa beciului, Lacrima se mărită în curând, și uite, ce noroc, are un ginere (da, e socru!) atât de vesel, tânăr, și mare cât un... bou.