Lui Eminescu îi plăceau ochii albaştri. Era limpede pentru el că aveau ceva magic, ceva ascuns, chiar a căutat prin peyiile sale să dezlege taina ochilor albaştri. Dar micul sufleur al muzei lirismului nici măcar nu bănuia că acea culoare tainică, spre care era atras ca un fluture de noapte, se datorează lipsei unui strat de melanină. Irisul albastru este incomplet faţă de cel căprui.
Prima mea mare iubire mi-a dărâmat majoritatea temeliilor raţionale. Înainte, ca şi acum, de altfel, mi se păreau prostii concepte gen suflete pereche, iubire la primă-vedere şi telepatie. Atunci s-au coborât ca o revelaţie divină peste mine şi credeam în ele, căci, în faţa mea aveam într-adevăr, o zeiţă. Îmi era teamă să o ating şi o priveam ca pe ceva sacru. Acum nu mai cred ,şi, raţional vorbind, probabilitatea acestor concepte de a exista este aproximată la nul. În momentul respectiv, puterea atracţiei, mirosul feromonilor, complexitatea şi neinteligibilitatea sentimentelor erau de o amploare ireală. Şi poate că erau unice, pentru că nu am mai avut asemenea trăiri vreodată (sper să nu mă citească nevastă-mea). Mai mult decât atât, aceste trăiri au fpst atât de intense încât după ce s-a sfârşit povestea de dragoste (toate poveştile mari de dragoste se sfârşesc prost) am fost afectat psihic pe o perioadă suficientă încât să fiu transformat pentru tot restul vieţii. Legăturile mele nervoase, lanţurile neuronilor din creierul meu s-au reorganizat fizic. Practic, un ţipăt al aparatului instinctual dăruit de natură a produs efecte fizice în corpul meu. Ce este însă, şi mai umitor, este că zeiţa mea privea cu un ochi subtil într-o parte (cu care nu vedea aproape deloc), era un ginger kid, şi tenul alb şi pistruiat. Şi totuşi, era cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o eu vreodată.
Îmi plac filmele sci-fi, în special cele cu utopii. Trăind într-o lume computerizată şi cu o propagare a ideilor bune şi raţionamentelor corecte la viteze de fibre optice, este uşor de recunoscut o utopie. Dar în filme, dacă priveşti mai atent, utopiile sunt, de fapt, nişte distopii crase. Nu pentru că ele, concepte abstracte, nu ar exista; pentru că realizatorii filmelor nu au reuşit cu adevărat să le prezinte în pelicule. Am ajuns la concluzia că e imposibil să pui în practică o utopie într-un film. În plus, pentru intrigi ai nevoie de dezechilibre, incertitudini, discriminări, nu de o perfecţiune plată. În filmul The host se prezintă o lume perfectă, fără crime, fără resentimente, inodoră, incoloră şi fără gust, un vis uitat şi reamintit cu bărbaţi tineri şi femei tinere, aranjaţi, îmbrăcaţi în alb, ce lucrează într-o clădire de sticlă. Peisajul e luminos şi verde, căci Pământul, sub aceste fiinţe raţionale, pozitive, fără sentimente şi-a recăpătat echilibrul natural şi biodiversitatea. Dar ceva e greşit. Şi nu fiinţele perfecte recunosc asta prin raţiunea lor. Ci supravieţuitorii, vechii oameni, care simt afectiv şi subconştient că ceva e greşit, ceva nu e la locul lui. Şi acum începe acţiunea filmului.
Ceea ce am vrut să pun în evidenţă, dacă nu aţi ghicit deja, este predispoziţia speciei umane pentru imperfecţiune. Acest lucru se poate observa peste tot, şi încă din cele mai vechi timpuri, de la mitologia elenă, cu zei şi eroi care au o (singură) putere, până la echivalenţii lor din ziua de azi: Hulk, The Avengers, Spiderman etc. Nu vă înşelaţi crezând că aceşti oameni sunt perfecţi pentru că sunt eroi. Ba dimpotrivă. Superman, omul perfect, este slab cotat, sub Spiderman sau Batman, omul liliac. Zeul suprem, atotputernic, slab cotat, faţă de zei locali. Până şi Iisus, în topul destinatarilor rugăciunilor, ocupă locuri sub sfinţi locali şi Fecioara Maria. Toţi aceste personaje nu sunt perfecte şi tocmai asta este atractiv la ei: mutaţia genetică, ce poate fi transmisă mai departe, mutaţie spre care, instinctual, ne îndreptăm privirile. În artă, pictură sau muzică, niciodată nu s-a putut realiza un capodoperă perfectă, cu ajutorul calculatorului. Desigur, tablourile cu fractali sau formule geometrice infinite sunt interesante, la fel ca muzica mixată de o inteligenţă artificială, însă tablourile unui om gen Gogh, cu tulburări mintale, sau muzica unui negru sau a unei femei sunt incredibile de frumoase. Aidoma, literatura rusă este bazată pe trăiri lucide din beţii, delirium tremes, trăiri ce conţin observaţii psihologice de o imensă profunditate. De fapt, chiar s-a determinat ştiinţific pragul minim de nebunie ca să produci artă la nivel înalt, din câte am auzit eu din bârfele cercetătorilor. La început, am crezut că am o problemă. Nu găseam deloc atractive fotomodele. Acele trăsături geometrice, neverosimilitatea tenului şi a feţei, lipsa oricărui indiciu al vreunei taine pe o pată difuză de culori şterse şi saturate... Fotomodele sunt un concept abstract de femeie frumoasă. Ca o comparaţie, când îi dai un copil un obiect oarecare, însă îi spui explicit că e o jucărie, el înţelege asta. Iar dacă nu aruncă obiectul, spunând ca este "pentru oameni mari", se va juca cu el pentru că cineva i-a spus asta că e o jucărie, deci trebuie să se poată juca cu ea. Copilul, în ultimul caz, înţelege conceptul abstract de jucărie, dar nu înţelege obiectul însăşi. De aceea fotbaliştii se însoară cu fotomodele. Fiind proşti şi fără gusturi, apreciază femeia în urma recomandărilor societăţii, care lucrează cu concepte abstracte. Însă niciodată, absolut niciodată, un bărbat stăpân şi conştient de gusturile sale nu ar alege fotomodelul dintr-o pereche de femei, una fotomodel, cealalaltă suficient de atractivă, dar nu neapărat frumoasă.
Ca o concluzie, vreau să ipotezez instinctul de imperfecţiune. Şi uite cum natura, în imensitatea inteligenţei sale, de necuprins, însă imperfectă şi ea, a înzestrat viaţa cu un instinct de atracţie spre mutaţii genetice, ca să explodăm în miriade de culori şi forme, însă în acelaşi timp, contribuie la autodistrugerea ei.
Perfecţiunea poate fi atinsă şi am şi atins deja multe din variaţiile imperfecte ale ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu