Ochi sticloşi de broaşte negre
se rotesc după mine,
care, stingherit,
mormăie: ce lume, lume...
Oare nu mor toţi
odată, dintr-odată,
embrionii avortaţi nemorţi,
scurşi printre gratiile canalului de fier,
prin mocirlă,
îndobitociţi de taţi alcoolici ce-şi ung trupul,
de mame înstelate staliniste,
de proprii tovarăşi,
fiind şi ei un tovarăş,
aceşti peşti mulţi şi gri ordonaţi înghesuit în cutie.
Particulele mari de praf îşi întind burţile cenuşii sub tălpi scrâşnind din dinţi.
Ia uite, e soare murdar.
Sunt mulţi, şi eu singur.
Du-mă de aici, sau omoară-i pe toţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu