Unde imi petrec eu vara vacanta - partea I-a

Ce ai face dacă ai fi teleportat acum 3000 de ani în trecut? Experimentează şi imaginează minim 5 minute.



Capul mă doare extraordinar.

E din cauza, cred, radiaţiilor clopotului.

Dar ce s-a întâmplat? Îmi amintesc bine că am început experimentul în aşa zis-ul laborator al meu din fabrica megalitică de pe vremea comuniştilor, acum părăsită.

Îmi amintesc cum am cuplat... şi atât. Clopotul trebuia să nu emită radiaţii electromagnetice, însă cum luasem şi posibilitatea asta în calcul, mă găseam în spatele unui paravan greu de plumb.

Însă nu ştiu dacă a emis sau nu. Pentru că nu ştiu ce s-a întâmplat. Pentru că mă doare capul atât de tare încât gândurile şi judecata mor strivite dureros de presiunea proprie.

E de la radiaţii?

Aveau dreptate the nazi scientists? Pentru că pentru scurte şi frecvente momente delirante, mă simt în spaţiu liber de orice gravitaţie, mă simt în aer, simt că zbor, simt că plutesc, simt cum cad. Am redescoperit, aşadar,   maşina care levitează, maşina antigravitaţională?

Acum îmi dau seama ca eu am ochii închişi. Cum a fost posibil să îmi dau seama de asta numai acum? Efectele asupra sănătăţii mele sunt, deci, sunt grave...

Lumina e plăcută, căldura soarelui la fel. E o zi cu soare plin. Aerul e plăcut şi înmiresmat. Sunt arbuşti mirositori prin împrejurimi, desigur. Sunt pe nisip? E plajă? Nu.

Judecata începe să îmi revină şi eu nu preget să o pun în acţiune. Sunt în capul oaselor, în mijlocul unui fel deşert deluros presărat cu ierburi uscate şi arbuşti ce îmi aminteşte foarte mult de vacanţa în Grecia mediteraneană. Este zi, e cald, e luminos, însă nu dogoritor, cerul e senin. Mă privesc repede după pete roşii pe mâini (nu ştiu de ce), dar mânile îmi sunt bine. Palmele, cu bătături de la transportul paravanului de plumb. Picioarele nu lipsesc, sunt la locul lor. Mă simt relativ bine, iar durerea de cap a dispărut pe nesimţite. Mă simt bine, asta e bine, îmi spun. Ba chiar acum îmi dau seama deductiv, de ce am avut un prim impuls de a-mi privi braţele după pete roşii: acum câteva zile, în documentarea mea, am văzut poza unui tânăr, mai tânăr decât mine remarcasem cu invidie, un tânăr scientist care s-a iradiat cu radiaţii electromagnetice. Poza era, evident, trucată, însă petele roşii calpe mi-au persistat pe retina subconştientului. E din ce in ce mai bine, îmi spun eu bucuros de succesul meu deductiv. Sunt foarte orgolios în ce priveşte cariera mea ştiinţifică, sunt invidios şi speculativ în lumea cercetătorilor, dar cine nu are defecte? Conştientizez foarte bine acest defect, de aceea îl socot (sau scot) calitate. Dacă acest defect va conduce spre o invenţie folositoare societăţii? Iată,  deci, că nu sunt aşa de păcătos ca alţii. Faptul că gândurile îmi zburau de la unul la celălalt m-a încujarat. Asta e, de fapt, starea mea obişnuită.

BUN! Mi-am zis lovindu-mi palmele şi ridicându-mă în picioare nu fără entuziasm şi satisfacţie. Ceva s-a întâmplat, căci, uite, sunt aici, în deşertul ăsta mediteranean, prin urmare am obţinut rezultate. Iar rezultatele, sunt bineînţeles, urmarea firească a unui experiment reuşit. Experiment care a funcţionat, căci dacă nu ar fi funcţionat, m-aş fi aflat între ziduri monolitice ridicate de inteligenţe bolnave.

Pornesc pe pămăntul roşiatic şi ars încercând să nu gândesc şi să îmi ţin gândurile neînchegate. E un tic de-al meu. Când studiez sau citesc ceva, încerc să adopt naivitatea şi "prostia" copiilor. Nu pornesc cu idei preconcepute. Nici măcar nu presupun. Nu afirm. Încerc, adică, pentru că la primul indiciu, la prima informaţie, gândurile îmi explodează în numeroşi muguraşi care se dezvoltă având fiecare la rându-i alţi muguraşi. Bănuiesc totul, nu cred nimic. Până la confirmare. Voi tăcea. Până când găsesc ceva demn de judecat şi analizat.

Încerc să îmi menţin gândurile prizoniere, însă ele răzbat prin gratiile închisorii ca razele luminii. Primul gând a fost că sunt în stare de inconştienţă şi acum visez. Sunt, poate, în comă, iradiat, plin de plăgi, pe jumătate mort, aruncat de o explozie (exploziile sunt imposibile în cadrul experimentului meu), la graniţa dintre moarte şi viaţă. Şi acum visez. Că doar de-aia cerul e albastru şi senin şi ziua atât de luminoasă. Şi e plăcut afară. Şi nu mă doare nimic. Normal că sunt amorţiti şi semnalele dureroase nu ajung la receptorii creierului meu. Taci, am zis. Chiar dacă e un vis, de ce să stau locului liniştit şi să nu îl exploatez la maxim? Cine ştie ce aş putea găsi în subnivelele conştientului şi subconştientului meu.... Mi-a venit în minte rapid amintirea unui prieten din timpul studenţiei, care era student la arhitectură, care avea o teorie extraordinară în ce priveşte sursa inspiraţiilor sale: din vise! Practic, toate schiţele sale erau locuri şi clădiri pe care el le visase... Dar gata! Trebuie să pun capăt agitaţiei din capul meu, să aleg şi să rămân concentrat la un singur gând. Unde sunt?

Cel mai probabil, experimentul a fost unul reuşit: am redescoperit maşina ce levitează, care m-a transportat într-o clipită la mama dracului, în Grecia sau Italia. Rapiditatea drumului şi căderea mi-a afectat creierul, poate uşor şi organele interne, deci asta explică durerea de cap, iar acum gândurile mi-au explodat în calcularea vitezei şi acceleraţiei posibile, însă le-am ţinut în frâu. Nu vreau să calculez. Ceea ce e ciudat e ca nu apare niciun paravan de plumb pe aici, niciun clopot uriaş din aliaj feros, oare m-a aruncat doar pe mine, iar suportul fizic a rămas în laborator?

Cu spiritul meu critic mi-am dat seama că asta ar fi cea mai plauzibilă explicaţie din simplul fapt că e cea mai simplă, raţionamentul Occamian: am făcut un experiment în legătură cu transportul materiei dintr-un loc în altul, deci a funcţionat. Altfel, se explică mult mai greu de ce mă aflu eu în Grecia. Dar pe de altă parte, spiritul critic îmi spunea că e prea puţin probabil să reuşească unul dintre experimentele mele aflate la graniţa cu pseudoştiinţei, recreate pe baza unor documente nesigure din punct de vedere al veridicităţii, din secolul trecut, primite de la un prieten virtual ce l-am întâlnit pe un forum obscur şi privat.

Taci, mi-am spus. Şi mi-am înfrânat gândurile un timp. Însă nu pentru mult timp, căci mintea mea diabolică a început acum să facă lobby pentru a presupune, pentru a afirma, pentru a ghici. Păi nu asta e ştiinţa? Presupui, experimentezi, concluzionezi. Nu e rău să presupui, chiar dacă presupui greşit, după cum vei observa din experimente. De fapt, consider că e cea mai mare calitate dintre toate e imaginaţia care producele cele mai uimitoare gânduri şi presupuneri. Deci, chiar dacă nu făceam presupuneri la experiment şi la locul unde sunt, oricum mii de gânduri îmi zburau nebuneşte prin cap. Aşa că am cedat.

În al treilea model al adevărului (căci, culmea, acum am început să le număr şi să le trec în revistă cât mai multe) eu sufăr, desigur, de amnezie. O beţie, un trip, un ceva ce am făcut cu prietenii mei şi tovarăşii de distracţii şi mi s-a şters din memorie complet. Dacă am fost toţi atât de daţi peste cap încât am şi luat un avion spre Grecia (să ne distrăm, că doar nu se poate altcumva), iar eu acum m-am trezit după o noapte petrecută prin dealurile ei? Dar ei nu sunt nicăieri (încercând să mă gândesc la tovarăşi de distracţii mi-am dat seama că de fapt, nu îmi vine niciun nume în minte), să presupunem, deci, că au venit şi m-au lăsat aici ca o glumă proastă? Încercând să judec cine ar fi nesimţiţii mucaliţi, cât şi la sentimentul amestecat de mânie şi ironie dură cu care îi voi intercepta, mi-am dat seama că nu îmi vine nicio persoană în minte. Avem o problemă. Am încercat atunci să presupun cunoştiinţele: nu am mai avut contact de ani de zile cu niciuna dintre ele. De fapt, culmea, mi se pare şi ironic, realizasem uimitor (uimitor - acum) de lent şi greu că de fapt eu nu am prieteni şi cunoştiinţe, iar singurele care le-am avut sunt de pe vremea studenţiei, cu care nu am mai avut tangenţe niciodată de atunci.

Taci.

Mergând obercăind printre ierburi uscate, prin praful roşiatic al deşertului, fără nicio direcţie raţională decât aceea de a merge înainte, încercând din greu să nu fac presupuneri şi fiind pierdut printre ele, am dat pe neaşteptate peste indiciul atât de mult dorit şi aşteptat, indiciul ce speram să îmi ghideze o ramură de presupuneri şi să le refuze pe celelalte: o capră.

Capra mi-a sărit chiar în faţa mea, mirându-mă de ce nu am observat-o până acum, mare gălbuie, behăitoare şi jucăuşă, ba chiar pusă pe pozne. O fiinţă icnea şi emitea sunete cu gura mare, coborând în fugă dealul spre mine, stârnind praf în urma sandalelor sale. Strigătele păreau a fi de avertizare, deşi cu mult diferit de strigătele de menţionare a proprietăţii cu care eram obişnuit. În orice caz, am concluzionat raţional că cel mai plauzibil mesaj e: "nu-mi atinge capra". Am zâmbit şi m-am pregătit instantaneu cum să îi explic că nu vreau capra lui blestemată.

Pentru un moment oarecare, am crezut că am de-a face cu un copil. Însă când a ajuns la o distanţă sigură de mine (observasem ca se oprise în aşa fel încât să aibă timp să se întoarcă şi să fugă de mine), s-a oprit, un om mic, care mă măsura cu ochii bulbucaţi şi gura deschisă a mirare. Mărturisesc sincer că, deşi mai scurt, sentimentul a fost reciproc. Poate că mă contagiase şi pe mine, nu cred că o minte raţională ca a mea ar putea fi atinsă atât de uşor de mirare prostească în faţa unui obiect necunoscut. Odată cu maturitatea, cu toţii manifestăm scepticism şi o curiozitate transformată din "ce anume este acest miracol" al copiiilor în "cum se explică acest fapt banal care încă nu îl cunosc" al triştilor oameni maturi.

Omul din faţa mea era un bărbat negricios, ridat şi ars de soare pe faţă, cu cap mic, cam pe la vreo 35-40 de ani, îmbrăcat în haine largi şi lungi (bănuiesc că sunt specifice deşertului) de culoare gri-gălbuie (bănuiesc ca sunt culorile naturale a materialului din care sunt făcute, cum ar fi lâna sau textile). Dar era ceva ce îmi atrăgea atenţia în mod deosebit: omul era mult mai mic decât mine, însă într-o formă mai ciudată. Dacă observ atent, braţele lui nu erau mai mici sau picioarele lui nu erau mai scurte în raport cu restul corpului. Era mic de statură, însă proporţional, fiecare parte a corpului în parte, nas, ureche, cap, erau mici în felul lor şi armonioase între ele. Era ca un om normal însă miniaturizat, introdus în maşina de minituarizat obiecte, daca, desigur, ar fi fost inventată, şi scăzut cu câteva mici procente. Exceptând ochii. Ochii, acum observasem, erau la fel de mari ca ai mei. Şi nările nasului erau mari, banuiesc pentru uşurinţa de a trage aer şi necesitatea de al pregăti pentru plămâni într-un mediu arid cum era deşertul. Caracteristică, de fapt, des întâlnită la populaţii din medii aride, la africani. Per total, omul îmi ajungea până la pieptul meu, ba chiar intuiam, după examinarea proporţiile lui, că era înalt printre semenii săi.

După examinarea aceasta reciprocă, dar mai ales din cauza nerăbdării mele, am socotit că a fost o pauză suficientă pentru orice convenţie socială cunoscută de mine. Am început să gesticulesc încetişor să nu îl sperii şi să îl întreb în limba mea unde sunt.

Omul s-a înfricoşat vizibil, a dat să fugă, a făcut câţiva paşi înapoi, dar mai apoi s-a oprit, la o depărtare mai mare faţă de mine. A abandonat capra cu totul, acum era foarte atent la mine.

Am făcut o pauză fără să mă mişc şi apoi am continuat liniştit (căutam să îl liniştesc cu liniştea mea voit vizibilă). Am arătat către mine (eu), am arătat jos, spre pământ (pe el m-am trezit, deşi nu aveam unde altundeva să mă trezesc lungit), apoi mi-am deşirat braţele cu palmele şi degetele deschise arătând deşertul (despre deşert vorbim) şi apoi ridicând umerii (nu ştiu). Omul m-a privit cu curiozitate însă se vedea clar în privirea lui pierdută că am de-a face ori cu un sentiment de neînţelegere a exprimării mele ori cu un sentiment de imbecilitate. Am avut impresia că omul e incapabil de comunicare, pentru că e poate un prost, doar e un simplu cioban, şi nu voi reuşi să mă fac înţeles din cauza lui, nu din a mea. Dezamăgit, mă gândeam cum să îl las în plata Domnului şi să caut un altul. Dar apoi mi-am spus de ce nu folosesc eu limba universală să mă înţeleg cu el? Avusesem primul imbold, materializat, de a vorbi pe limba mea cu el.

Cred că am întrebat cu cel mai britanic accent din viaţa mea (şi al altor britanici) do you speak english? Însă nu accentul era problema, nici limba în sine şi m-am pomenit mirându-mă de naivitatea mea. Am mai încercat, pueril, câteva întrebări în engleză cu un accent voit interogativ. Bărbatul, în sfârşit, a răspuns în limba sa cu nişte vocale venite din fundul gâtului (tipic arabilor, mă gândisem), desigur, doar să îmi arate că nu mă înţelege şi să îmi arate limba sa.

Nicio problemă, voi desena!

Încet, cu mişcări fluide şi arătând din cap că ma voi apleca, m-am lăsat pe vine şi am apucat o pietricică (aleasă intenţionat să fie mică) şi am înfundat-o pe jumătate în nisipul prăfos. M-am oprit brusc dându-mi seama că nu ştiam ce să desenez. Am început să stau pe gânduri ce să desenez ca să îl fac pe om să înţeleagă, dar cu cât mă gândeam mai mult, şi este teribil de enervant, cu atât nu îmi venea nimic în minte.

Europa? Omul e cioban. Va crede că desenez un câine. Sistemul solar şi Pământul ca să fac o sugestie asupra timpului şi poziţionării geografice? Omul, desigur, e mai înapoiat decât cei de pe vremea lui Copernic.

Ce dracu' desenează exploratorii secolului trecut pe pământ la primul contact cu triburile care nu am mai văzut până atunci un om alb?

În timp ce mă chinuiam iritându-mă tot mai tare, aproape involuntar, am desenat un om. Nu ştiu exact de ce am simţit să desenez un om, însă după ce l-am desenat mi-am dat seama că nu am făcut rău. Am început atunci să desenez un grup de oameni, căci îmi venise ideea să arat apartenenţa omului principal, ca apoi să arăt şi că se depărtase de ei, printr-o săgeată (o săgeată sadea, aşa cum folosim în toate zilele să facem schiţe), desenând alt grup de oameni, mai mici, dedesubtul primului, care aveau capre. Am gesticulat cât de explicativ am putut, însă prostul nu se apropiase destul ca să desluşească desenul şi că eu eram omul acela şi oamenii aceia mici cu capre erau toţi greci, arabi sau ce dracu' i-o turbat să fie de la construcţia turnului Babel încoace. Nu îmi place să vorbesc şi să socializez cu oamenii. Răsuflu uşurat când trec cunoştiinţe pierdute pe lângă mine în vreo cafenea. Răsuflu fericit la sfârşitul unei călătorii cu trenul de unul singur în compartiment. Cel mai fericit mă simt la dentist: şi dacă ai vrea nu eşti lăsat să vorbeşti. Şi dacă ai trece peste opinia dentistului de a nu vorbi, tot nu poţi vorbi. Eşti doar cu gura deschisă. Nu mai simt apăsarea aceea inexplicabilă şi stânjenitoare ce o simt în preajma oamenilor de a stabili neapărat o comunicaţie. Acum, culmea, eu sunt cel care insistă folosind 3 limbaje şi un desen pe nisip.

Nu am avut de ales. M-am îndepărtat foarte mult de desen, neîntorcându-mă cu spatele şi, astfel, împiedicându-mă de câţiva arbuşti, iritându-mă tot mai tare cu fiecare impediment, încât mă gândeam să abandonez ideea şi prostul şi să îmi caut de drum mai departe. După ce m-am îndepărtat în aşa fel încât să îi dau siguranţa apropierii l-am încurajat tot mai nervos să se apropie de desen. S-a apropiat cu mişcări bruşte şi nenaturale şi am avut sentimentul că dacă nu eram vizibil iritat nu ar fi făcut asta; era, desigur, înfricoşat de mine, nu atât de tare încât să fugă, însă îndeajuns să se supună ordinelor mele.

I-am explicat prin semne cine e omul principal, cine sunt grupurile de oameni, însă, logic, nu înţelese mai bine decât ar fi înţeles daca aş fi fost lângă desen şi aş fi punctat cu degetul pe fiecare în parte. De fapt, nu cred că înţelese nimic. Mai ales că nu a privit desenul foarte mult, continuând să mă privească pe mine. Apoi i-am arătat capra care găsise un smoc de iarbă, nepăsătoare de gravitatea imposibilităţii noastre de a comunica. Am behăit. I-am arătat de la depărtare cu degetul în direcţia desenului, gândindu-mă cu tristeţe cum ar fi înţeles el dacă aş fi împus cele două cercuri cu patru beţe de pe nisip, ce reprezentau o capră, şi apoi imediat i-aş fi arătat capra lui.

Dintr-un moment în altul aşteptam să izbucnească în echivalentul gutural al cuvântului "evrika" sau "aha". În mintea mea deja îl vedeam strigând a înţelegere şi luminându-se.

A privit desenul şi a continuat să îl privească. Şi apoi iarăşi a continuat să îl privească cu încordare, cu gura deschisă, rămânând ca de piatră. Doar din când în când pupilele ochilor negri i se mişcau sub încruntarea, acum mai puţin imbecilă, a sprâncenelor stufoase. Eu, nerăbdător, aşteptam momentul lămuririi. Oare aşa se vor fi exprimând ei? presupuneam eu în legătură cu manifestarea exterioară a stărilor sufleteşti a oamenilor de prin Arabia. Desenul pe nisip, cu liniile sale grunjoase, mângâiat de vânt, care strecura acum firişoare mici de iarbă uscată şi beţişoare peste el, îl fascina.

Omul privea şi tăcea. Uitase de mine, nu mai existam pentru el. Era doar el şi desenul de pe nisip. Mă gândeam dacă nu ar fi momentul oportun să mă furişez mai aproape de el, însă, negăsind pe moment niciun avantaj real din asta, renunţasem la idee din cauză că l-aş putea speria încât să fugă de mine. Nu prea voiam sa rămân singur în deşert. Dar, pe de altă parte, unde e un om sunt mai mulţi. Haide să mergem. 

Chiar pe când voiam să mă mişc din loc şi să las în urmă (a drumului cât şi a răbdării) pe omuleţul cu capra lui, atunci el avuse o tresărire ca o trezire bruscă dintr-un vis. M-a privit lung, ba chiar am avut impresia că mă privise prieteneşte. Avea, într-adevăr, o lumină ciudată pe faţă, însă imaginea unei feţe iluminate de înţelegerea bruscă era cu mult diferită de cea a lui. Ironic, aveam impresia că l-a recunoscut în străinul din faţa lui pe taică-său sau un frate de mult, mult timp pierdut şi depărtat de el şi era copleşit de amploarea întâlnirii, extaziat aşa de tare încât era incapabil să facă vreo mişcare.

- Aaagh!

Şi acesta a fost aha-ul. Intuiţia mea era de acord în privinţa unui sunet afirmativ, din pricina sunetului a din componenţă. Am convingerea că sunetul a este un sunet primordial, primul apărut atât la civilizaţiile umane cât şi la copii, în majoritatea limbilor pământului este asociat cu chemare, receptare, apobare. Însă situaţia nu era pe deplin lămurită, mă gândeam eu. Ce ai înţeles?