Unde imi petrec eu vara vacanta - partea a II - a

Prima parte e aici:  Unde imi petrec eu vara vacanta - partea a I - a.
Acelaşi exerciţiu de imaginaţie, dar acum rezultate diferite, vă rog: ce ai face dacă ai fi teleportat acum 3000 de ani în trecut? Experimentează şi imaginează minim 5 minute.

Capra de culoarea unei cămile rătăcea după smocuri de iarbă pe distanţe scurte şi radiale, însă răspundea la fiecare chemare a omului sărind imediat lângă el. Răbdarea o ţinea în loc doar câteva clipe: iarăşi zburda aiurea după lucruri ce i se păreau curioase, ca mai apoi, iarăşi să revină la chemare. Ca un câine. Inteligent animal, am remarcat eu.

Mergeam de o perioadă de timp suficientă să mă obosească, mai ales din cauza terenului plin de delureţe şi vâişoare. Trebuia să fiu mereu atent unde calc: smocuri mari de iarbă cu miros de fân, mici mărăcini uscate şi ţepoase şi arbuşti lemnoşi şi rămuroşi puteai fi cauza unor zgârieturi şi vânătăi foarte urâte. 

Apropos, mă înşelasem când am spus ca ziua era frumoasă, caldă, însă nu fierbinte. E aridă. Capul mi s-a încălzit foarte tare, pe creştetul capului simt curgerea topiturii de plumb al soarelui, iar gâtul mi-a asudat, julindu-se acum mereu de gulerul halatului. 

Să nu vă imaginaţi stereotipul omului de ştiinţă. Adică miopul cu halat de laborator şi păr alb vâlvoi. Sunt prea fals modest ca să mă consider om de ştiinţă. Am părul negru, din nenorocire pentru condiţiile aride date. Şi e scurt. Capul meu seamănă foarte mult cu a unui câine de rasă a cărei nume îmi scapă, dar, desigur, e o rasă germană. Scurt, des, negru, cu creste de grăsime pe ceafă. Halatul e al cumnatului meu, care lucrează în armată ca bucătar la popotă. Nu a gătit o dată în toată cariera lui, pentru că nu există popotă. Este o unitate fără popotă, însă funcţia de bucătar figurează în statul de organizare. Halatul l-am găsit în dulapul meu aruncat şi m-am gândit că e numai bun să-mi protejeze hainele mele pe timpul transportului paravanului de plumb. Nu mi-am mai cumpărat haine de pre vremea studenţiei. Mă comport foarte amuzant acum cu hainele mele: la început, le-am purtat fără nicio grijă, am dormit cu ele, le-am pătat, am lucrat cu ele, iar acum, când se vede bine că sunt uzate, am mare grijă de ele. Pentru că ştiu că nu o să mai îmi cumpăr altele. 

Aşadar, sunt înţolit cu un halat alb de bucătar care din cauza soarelui reflectă o lumină aşa de tare încât mă dor ochii, şi singurul motiv pentru care nu l-am aruncat de pe mine e din cauza instinctului care îmi spunea să păstrez tot ce am.

Nu am ochelari.

Mi-am umezit degetul arătător şi am atins cel mai închis pământ care mi-a ieşit în cale şi mi-am feştelit obrazul imediat sub ochi, ştii, ca fotbaliştii americani.

Omul întâlnit mergea calm dar repejor în faţa mea, la o distanţă respectabilă, conducând drumul. Am remarcat că nu s-a întors deloc să se uite după mine, să vadă dacă sunt acolo. Cred că ştia că o să îl urmez şi mai ales, că încerca să îmi audă prezenţa, fără să îndrăznească să îşi întoarcă privirea. Mă simţeam ca un stăpân condus de un slugă respectuoasă care nu vrea să mă deranjeze.

Dintr-o dată, a rupt-o la fugă, strigând şi icnind în stilul caracteristic al lui. Pentru o secundă, m-am întrebat ce s-a întîmplat de fuge de mine, dar am observat o grotă într-o formaţiune de stâncă lutoasă. Înaintea ei au apărut vreo 3-4 fiinţe mici cu feţe încruntate şi întrebătoare. Când omul a ajuns la ele, a explicat cu respiraţia întretăiată şi gesticulări largi. Eram destul de depărtat, însă puteam să observ foarte bine mişcările lui, mai ales că îmi continuam drumul liniştit spre ei. Arăta foarte mult cu pumnul spre pieptul lui, iar apoi indica cerul, ridicându-şi bărbia şi privindu-l. De la cer cobora cu două degete spre el şi iarăşi se bătea cu palma pe piept. Fiinţele stăteau nemişcate şi mirate, acceaşi expresie când şi el m-a văzut prima dată. Brusc, au explodat fiecare într-o direcţie. Au dispărut ca potârnichile. Au revenit imediat, acum mergând grăbit spre mine, ţinând ceva cu amândouă mâinile în faţa lor.

Întâlnirea a fost foarte curioasă. Au venit 4 fiinţe la fel de miniaturizate ca prietenul meu, la fel de arse de soare şi ridate, îmbrăcate cu haine la fel de largi şi lungi până la pământ de culoarea lânii murdare. S-au postat în genunchi şi cu capul plecat până la pământ. Una a pus în faţa mea un vas mare, circular şi neregulat, din lut nears, plin cu o porţie zdravană de lapte, s-a îndreptat din spate şi m-a privit pentru prima şi ultima dată, iar apoi s-a retras. Am observat că era o femeie şi că baticul sau pânza ce îi acoperea capul era puţin mai lungă decât la celelalte fiinţe, în aşa fel încât să îi acopere şi părul. Copia identică a omului meu, puţin mai îmbătrînită, cu sprâncene şi barbă şi musteţi încărunţite, a executat acceaşi mişcare ca a femeii, punând în faţa mea o statuiet[ din lut. Un băieţaş, ca la 12 anişori, singurul cu capul neacoperit, cu păr creţ negru, idem. De la el m-am încălţat cu o bucată de piatră transparentă ce am descoperit că e cuarţit. S-a uitat şi el la mine, la trăsăturile feţei mele, la halatul ce iradia orbire şi nu m-a mai privit niciodată. O fată cam de aceeşi vârsta, poate puţin mai mică, copia fidelă mamei ei, mi-a pus pe pământ un şnur negru cu 3 pietricele de aceeaşi culoare. Probabil o brăţară sau un pandativ. Mai bine spus o brăţară, dacă luăm în calcul dimensiunile mele. Şi ea m-a privit, şi am avut impresia că din obligativitate, şi nu din curiozitate, ca ceilalţi. Şi ea şi-a întors privirile şi nu m-a privit niciodată după aceea.

Aşa cum am spus, nimeni nu m-a mai privit după aceea. Nici direct, la faţă, nici la corp, nici la mâini. La început am crezut că era din cauza halatului meu luminos. Dar mai apoi, când s-a lăsat seara şi, mai apoi, cu trecerea zilelor, am observat că oamenii aceştia nu m-au mai privit niciodată. Până şi când făceam ceva: se uitau ţintă la obiectul din mâinile mele, însă niciodată, nici măcar o dată, nu şi-au modificat focalizarea nici măcar câţiva centimetri pe mâinile mele. Pentru ei existam, eram acolo, îmi simţeau prezenţa foarte bine şi o acceptau, erau conştienţi de mine, dar îşi fereau atât de riguros privirile de parcă ar fi orbit dacă m-ar fi privit. Pe ei, se înţelege, se priveau.

În urmă a venit prietenul meu principal. A vorbit frumos, foarte grav, cu sunete din gât, cu gesticulaţii de mâini uscate şi arse. Păcat că nu înţelegeam nimic. Tot timpul cât mi-a vorbit m-a privit direct în faţă, la ochii mei delimitaţi de două dungi de pământ ca nişte farduri negre. Apoi a încheiat bătându-se cu pumnul în piept, solemn aş zice dacă aş vrea să râd de el, şi a tăcut, coborând privirea.

Văzându-l aşa de serios şi muncit, caraghios cum mi se părea, m-a apucat un sentiment de duioşie şi de milă. Oamenii aceştia zdrenţăroşi, săraci, în mijlocului deşertului, m-au primit la ei, m-au salutat cu respect şi importanţă şi chiar mi-au pus în faţă cadouri de primire, puţinul lor, amărâţii, şi mâncare. L-am privit pe bărbatul din faţa mea, cu ochii coborâţi şi ascunşi de sprâncene negre şi stufoase şi mi-a părut rău că mă iritase la început şi-l certam în sinea mea că e un prost, din cauza că nu întelegea ce spun. Ce vină are el, săracul?

M-am simţit mic şi jenat foarte tare. Am mulţumit pentru daruri în limba mea, stânjenit şi fâstâcit, fără să mai dau seamă că ei nu mă înţelegeau. 

O, da, nu mă înţelegeau! Atunci am început să îmi aplec capul în semn de mulţumire, continuând să le vorbesc. Am pus şi palma pe umărul mic şi osos al bărbatului, iar mai apoi l-am bătut prieteneşte pe umăr. 

Dar judecata mi-a revenit rapid cerându-şi partea raţională. Europa? Am strigat răspicat, mergând pe prezumţia că nu sunt pe continentul natal. Dar ei tăceau, in picioare, nemişcaţi, cu privirile coborâte şi mâinile lăsate de-a lungul corpului. Am mai pronunţat câteva cuvinte geografice, dar în zadar. Arabia? Iordania? 

Grecia?

Mi-a venit în gând că ei aveau denumiri diferite pentru ţări şi continente. Apoi mi-a venit să pronunţ numele lui Allah. Niciun rezultat, deşi numele bănuiam că are pronunţie internaţională şi ar trebui să fie popular local. 

Devenea din ce în ce mai clar că nu mă voi înţelege cu ei. Chiar daca reuşeam să ne spunem numele proprii, când mi-e foame, când mi-e sete şi alte lucruri mărunte dar importante, cum puteam să ne spunem de unde sunt şi că vreau acasă şi pe ce drum să o iau, lucruri mult mai complicate, dar le fel de importante? M-am hotărât că nu voi cere prea mult de la o familie de ciobani arabi.

Momentan, am raţionat, să facem uz de ce avem. Mi-au adus lapte, e bine, că nu îmi va fi foame. 

M-a aplecat pe vine şi am apucat cu degetele brăţişoara cu cele 3 pietricele legate pe ea. Mi-am înfăşurat-o pe mână. Bucata de cuarţit am luat-o, am dat de înţeles că e foarte interesantă şi importantă şi am pus-o în buzunarul halatului. Acum cu statueta aceea din lut care era jumătate cât braţul meu, cât şi cu vasul cu lapte, era mai greu de făcut asta.

Am privit statuieta cu atenţie. Reprenzenta un bărbat cu barbă şi un acoperământ cilindric pe cap. Probabil reprezentarea vreunui strămoş de-al lui, sau poate chiar idolul lui. Nu ştiam ce să fac cu el. Raţionând, cel mai bine era să îmi dau seama de ce l-a adus şi l-a pus în faţa mea. Eins, a vrut să îmi arate pe zeul lui şi credinţa sa în el. De ce asta, nu ştiu. Oare să mă închin la el? Zwai, l-a adus în semn de supunere. Zeul lui nu mai e nimic pentru el, tocmai l-am înlocuit eu. Sunt un zeu pentru ei, coborât din ceruri, dacă stau bine să îmi amintesc explicaţia primului meu prieten către semenii lui: le arătase cu mâna cum picasem din cer.