Cadourile studentiei

În anii aceia gri, de sărăcie, de poticnire în pete lipicioase de ulei, de la gătirea cartofilor, pe nailonul bucătăriei, de clipele de abis mintal, în pat, sub pătură, în frig, ore în șir, chiar pe lumina de-afară, de călătorii fantastice în lumea microscopică a crăpăturilor din tavan și colțurilor de perete, simțeam viața cum se impregnează și trepidează în noi, în suflet, în oase, în dinți, în frunte. Ne era foarte foame și ne era foarte frig.

Stăteam într-un bloc gri, la ultimul etaj, cu altă colegă. Amândouă eram studente în anul întâi la Facultatea de Farmacie. Se întâmpla să nu avem curent, apă deloc și nici căldură.  Lumea garsonierei era înghețată în cărți vechi de medicină, teancuri de foi albe scrise, lumânări galbene și un craniu. Mai aveam niște casete vechi, aduse din Germania, pe care le puneam în casetofon și le ascultam. Câteodată se oprea muzica și auzeam reclame la electrocasnice și restaurante nemțești. Ne gândeam cum mănâncă cei de acolo pe muzica surdă a casetofoanelor de ultimă generație.

Aveam o pungă mai mare din hârtie de carton unde culesesem măceșe tomnatice din curtea spitalului. Avusesem o zi bună, fusesem la ore, discutasem deschis cu profesorii, ne-am întreținut apoi în povești, am râs, am glumit. Am uitat pentru o vreme. Am pus ibricul pe foc pentru ceai și am numărat măceșele stafidite. Flăcăruia albastră a pâlpâit ușor și a curs lent spre nimic. Ireal, ca într-un vis, s-a stins. Ne-am uitat una la cealalaltă și am izbucnit în plâns amândouă.

Într-o altă zi m-a apucat o durere țiuitoare de măsea. Nu mă puteam să citesc nici măcar să ațipesc. După câteva zile de nesomn m-am îmbrăcat, mi-am pus șalul în carouri albe și negre și m-am dus la o cunoștiință de a mea, în ultimul an la stoma. Blonduță, cu ochii mari albaștri, m-a privit speriată de cearcănele mele și mi-a făcut cu mâna spre scaunul stomatologic. Pentru că ea făcea practică, nu a trebuit să îi plătesc, doar materialele. I-am întins un bacnotă de 10 lei, ea s-a uitat către doctorița șef, s-a dus la sertar și mi-a adus restul în monede. Erau, de fapt, tot atâția bani. Mi i-a pus în palme și mi le-a strâns. Avea mânile atât de calde!

 Pentru că nu aveam apă, făceam deseori ceai și ouă fierte în același ibric. Nu puteam nici măcar să mergem la budă, pentru că nu aveam cum să tragem apa. Profitam de faptul că stăteam la ultimul etaj, unde era o ieșire pe acoperiș, și urcam, ne făceam treburile pe niște ziare, făceam după aia un pachețel și îl lăsam acolo. S-a întîmplat de multe ori, mai ales noaptea, când trecem tiptil, desculțe, pe casa scării. Colega mea, săsoaică, era mai ordonată, făcea pachetul și îl lega frumos și cu sfoară, ca pe cadouri. Și rămâneau șiruri de pachețele, legate cu pamblici colorate. Aveam o grămadă de ziare și buletine științifice vechi adunate de la biblioteca facultății pe care le întrebuințam pentru asta.

La un moment dat, ea a primit o bursă și a plecat la o vilă studențească. Ne-am despărțit îmbrățișate, râzând și cu lacrimi în ochi.

Am rămas singură în locuință. Era trist. Stăteam în pat, în frig și întuneric, cu pătura pe mine. Ascultam casetele germane pe care mi le lăsase, iar acum auzeam reclamele în vocea ei. Exploram minele și canioanele pereților de una singură. Peșterile erau avanposturile exploratorului interstelar, ce căuta adăpost prin relieful lunar al varului.

Odată, chiar înainte să părăsesc și eu garsoniera, m-am urcat pe bloc. Era zi, soare melancolic, și mă învârteam să cuprind de jur împrejur lumea. Erau pachețele din ziar legate cu pamblici colorate acolo, pachețele ei. 

Și pentru o clipă am avut impresia că am ținut amândouă o petrecere, dar acum s-a terminat, ea a plecat, le-a lăsat și că sunt cadouri și că sunt cadourile ei pentru mine.