Cu cortul pe Mures

Flaviu iși aprinse țigara și clătină involuntar băbuța a plăcere în timp ce sugea aerul printre dinți. Lăsând mâna printr-o mișcare feminină de-a lungul corpului, lângă burta diform de recentă, picioarele grase depărtate unul de celălalt, Dan și-l închipuia ca pe o morsă uriașă.

Mai era multă treabă de făcut, de întins cortul, de făcut focul, de-abia aruncaseră jos gențile, iar el fuma. Dan era nervos în interior. Orice gând usturător ca o bășică pe fund îl sătura cu gesturile mânilor, șuierul suptului printre dinți, imaginea crăcănată, ale lui Flaviu. El era de vină pentru tot. Dan era supărat în interior. Stătea nemișcat, pe vine, privind lemnele dracilor, aranjate ca un cort de indian. Să le dărâme sau nu?

Pentru că atunci când veniseră, aruncaseră bagajele negre, majoritatea cu fermoare rupte și cârpite cu ace de siguranță și fir de pescuit, dăduseră peste un rahat. Iar de la început, lui Dan i se păru amuzantă ideea de a așeza vatra focului fix peste el, că doar se arde. Și tot făcea glume, și menționa micii ce-i nu-i aveau de gătit, și cum clădea el lemnele în jurului lui. Iar Flaviu stătea impasibil, neamuzant, parcă tocit sentimental de fumul țigării lui. În scurt timp Dan avea primele îndoieli, apoi se declară dezgustat de idee, apoi total împotrivă. Dacă chiar s-ar fi compromis slănina și cartofii în staniol prin ceva lege necunoscută a fizicii? Așa că stătea tâmp, încruntat și tăcut privind claia de lemn gata aranjate frumos, exact ca un cort de indian. Să le mai desfacă sau nu? Doar el știa cât îi luase să le aranjeze…

Renunțase posomorât și găsise soluția într-o țigară de-a lui Flaviu. Acesta, nici mai prejos, deschise primul pet de bere. Era tăcut și eficace. Simțea plăcere pe dinăuntru și, ciudat, deși nu îi era frică să o piardă, nu o emana.

Bă, hai să-l sunăm pe ăsta.

Nu. 

Dan îl privi pe Flaviu. Întotdeauna era agitat, făcea pe șeful. Flaviu întotdeauna îl tolera cu simpatie bovină. Uite ce e, mi-a spus să nu te superi. S-a dus cu Dreghici și cu prietenă-sa la suc. Mi-a zis să nu îți zic să nu te superi pe el. Nu o să vină.

Timp de o sfert de oră Flaviu îl ascultă liniștit pe Dan cum clăbucea la gură. Se simțea bine și nimic nu o să-i strice starea asta. Oricum, Dan nu părea nervos. Parcă se forța să fie. Poate vroia să pară că e interesat de Radu, că e afectat de absența lui, că ce prieten bun cu el este. Prea zicea cuvintele cu jumătate de gură, nu înjura, mai degrabă rostea un monolog ca un diletant de teatru prost.

Până la urmă îl sună și cu câteva amenințări Radu veni, târziu, exact pe muchia grăbită dintre amurg și noapte, și cu Flaviu ca ghid, pentru că lui îi era frică să umble singur. Dan rămase să se refacă după ce Flaviu l-a lămurit inginerește și disprețuitor la instalatul cortului. Nu suferea să nu aibă dreptate.

Băieți, zicea Radu, în timp ce stătea pe iarbă, lângă foc, iar burta aproape plesnea din el cum se bulbucă o pungă de plastic pe care o strângi, să nu vă supărați pe mine. Puseseră toți slănina în țepe tăiate din salcie – în sfârșit un lucru bine făcut de Dan și recunoscut vocal de ceilalți – și le țineau deasupra focului. Cartofii în staniol îi laseră pe mai târziu, pe când se face jarul cum trebuie, motiv nu prea înțeles cum trebuie de Radu, care i-ar fi dorit fripți de acum.

Băieți, uite ce este. Eu am aproape 30 de ani. Zicea evitându-i privile lui Dan, mai mult căutând destăinuire pe fața fantomatic-roșiatică a lui Flaviu. Și eu tot ce îmi doresc este să cunosc o femeie, da care să țină la mine, nu așa, și să mă însor. Și da, am fost cu Dreghici, să nu te superi, Dane, n-am vrut să îți spun că tu te superi, dar Dreghici a venit cu prietenă-sa și am fost la suc. Și tot am vorbit cu ea și tot am râs și am glumit și mi-o pus mâna pe picior, să mor eu de nu, nu vă mint, să nu te superi, Dane. Și eu asta îmi doresc, dar lasă că mă ajută Dumnezeu, mă duc la popa de la Moșuni să pună slujbă, îi dau câți bani vrea el, și să am nevastă, să fac familie, ce dracu, că de 5 ani de zile lucrez, Dane, pe tir, și nu fac niciun ban și nici nu cred că o să fac, ca să mă însor și eu, să fac ceva, să fac o familie.

Dan se prinse repede. Inteligent, iute ca jocul flăcărilor de foc, înțelese că prietenul său trecea printr-o criză și că el se duse cu Dreghici și cu prietena lui, nu ca să o aburească, să i-o fure. Nici măcar nu se duse să cunoască alte fete, singure. Faptul că fata aceea era prietena tovarășului său îi dădea încredere și stabilitate emoțională, pe care nu o ai când vorbești cu fete singure la prima sau a doua conversație. Dar mai ales faptul că el trăia prin prietenul lui. Radu avea o prietenă, tocmai ce o scosese la un suc, în oraș, râdea și glumea cu ea. Iar ea, la fel, ba chiar i-a pus palma pe genunchi. Radu avea o relație stabilă, proiectată mintal prin străduțele întunecoase și întortocheate ale psihologiei umane, prin Dreghici.

Flaviu nu făcea niciun efort să înțeleagă, dar dădea impresia că știa. Mișca bărbița galbenă, ca un pui de caisă, în ritm de tic, și savura țigara.

Acum Dan îl lămurea lui Radu ce trebuia să facă, cum să dea cu pumnu-n masă la taică-so și la mă-sa, că aia aveau firma de tiruri, cum să primească și el niște bani și să caute basarabence pe net.

Băieți, tot la aia mă gândesc, o femeie care să mă iubească, că îi iau ce vrea ea, numai să țină la mine. Radu nu se putea bucura de noaptea la cort, cu lună, greieri și foc de tabără, pe marginea apei, că era cu mintea în altă parte. De fapt, nimeni nu se putea bucura de natură așa cum trebuie - erau toți adulți și neimpresionabili. Dan explica. Flaviu fuma flegmatic cu gesturi muieratice, punându-și mâna de-a lungul burții monstruoase, de bachus, burtă recentă, căpătată din lucrul pe vasul de croazieră.